Între plus şi minus infinit

M-a încălzit visul pietrei ce dormea
Ca un popas suav în răscrucea noastră
dureroasă;
Şi timpul mut se răsucea,
se răsucea spirală albă
crescând
pe inima noastră albastră…
Simţeam visul rotind cercuri-cercuri,
concentrice rotunjimi de sentiment
sângerând
ca blana firavă a unui măr roşu;
Şi axul lumii
ce ne agăţase la câte un
punct de margine
pe amândoi,
Eu de la PLUS şi tu de la MINUS infinit,
Ori poate invers – ce contează ?!?…
Importantă
e răscrucea pe care încercăm
s-o depăşim…
Iar visul,
nu visul ne va ajuta,
Ci doar ghemul ăsta de gânduri
contradictorii
raţiunea noastră – din fericire – încă umană…;
Iar sufletul
– mai presus de toate –
de va găsi sincron,
va fi echilibrat perpetuu şi axul său fixat
la fericirea noastră…
Înţelegi?!?…

Comments are closed.