Archive for mai, 2009

NULITATEA ACTULUI JURIDIC / CONTRACTULUI ÎNTR-UN VIITOR COD CIVIL ROMÂN

luni, mai 18th, 2009

Dacă tot e la modă discuţia despre codurile noi, m-am gândit că ar fi o idee bună să vă prezint acum, o fărâmă din teza mea de doctorat (Nulitatea actului juridic civil în dreptul intern şi în dreptul comparat european, coordonator: Prof. univ. Dr. GABRIEL BOROI), idee în care mi-am imaginat un posibil Capitol „Z” dedicat nulităţiii actelor juridice, cuprinzând un număr de 33 de articole, de inspiraţie europeană, încadrate în cinci secţiuni, după cum urmează:

CAPITOLUL „Z”
DESPRE NULITATEA ACTELOR JURIDICE CIVILE

I. Dispoziţii generale

Art. XX1 Noţiune
(1) Actul juridic va fi lovit de nulitate atunci când nu sunt respectate condiţiile legale prevăzute pentru încheierea să valabilă .
(2) Exceptând cazurile prevăzute de lege, actul juridic se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii, deşi nu este expres prevăzută, trebuie aplicată pentru a fi satisfăcut scopul dispoziţiei legale încălcate (nulitate virtuală).

Art. XX2 Nulitatea parţială
(1) Nulitatea unei clauze sau a unor clauze dintr-un contract se sancţionează, de principiu, cu nulitatea parţială a contractului, iar nu a întregului contract.
(2) Nulitatea fiecărei clauze în parte nu va atrage nulitatea contractului, atunci când clauzele nule sunt înlocuite de drept de norme imperative.
(3) Nulitatea unei clauze sau a unor clauze dintr-un contract va atrage nulitatea întregului contract, dacă, din interpretarea acestuia, ar rezulta că acea clauză sau acea parte a contractului lovită de nulitate era esenţială pentru părţile contractante, astfel încât acestea nu l-ar fi încheiat fără acea parte a conţinutului său, care e lovită de nulitate.

Art. XX3 Nulitatea în contractul multilateral
În contractele cu mai mult de două părţi, în care obligaţiile asumate de fiecare parte au ca scop obţinerea unui rezultat comun, nulitatea care loveşte obligaţia unei singure părţi va atrage nulitatea întregului contract numai în situaţia în care participarea acesteia va fi considerată esenţială, în caz contrar operând doar nulitatea parţială.

Art. XX4 Nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Prezumţia de anulabilitate.
(1) Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
(2) Nulitatea absolută este sancţiunea care intervine pentru invalidarea actului juridic care încalcă un interes general, o normă de ordine publică, la momentul încheierii sale.
(3) Nulitatea relativă este sancţiunea care intervine pentru invalidarea actului juridic care încalcă un interes particular, o normă de ordine privată, la momentul încheierii sale.
(4) În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată sau nu rezultă în mod neîndoielnic din dispoziţia legii, se prezumă că actul juridic poate fi sancţionat cu nulitatea relativă.

Art. XX5 Mijloacele de invocare a nulităţii. Legitimarea acţiunii în nulitate
(1) Nulitatea (absolută sau relativă) poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie substanţială în cadrul unui proces în justiţie.
(2) Nulitatea absolută operează de drept. Acţiunea sau excepţia de nulitate (absolută) a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege şi, inclusiv de către instanţă, din oficiu, pe cale de acţiune sau de excepţie. Când nulitatea este evidentă, instanţa este obligată să o invoce din oficiu, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, care guvernează procesul civil.
(3) Acţiunea sau excepţia de anulare (nulitate relativă) a actului juridic poate fi invocată doar de persoana ocrotită de norma legală încălcată sau ale căror interese legale au fost nesocotite, de reprezentantul legal al acesteia, de instituţiile de stat abilitate, de procuror în condiţiile art. 45 C.proc.civ, dar şi de succesorii sau creditorii chirografari ai acesteia, în condiţiile speciale ale legii.
(4) Co-contractantul poate invoca nulitatea relativă numai dacă dovedeşte că nu a cunoscut cauza de nulitate, iar menţinerea contractului i-ar cauza un prejudiciu serios.
(5 ) Instanţa judecătorească nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă.
(6) Exercitarea unei acţiuni în nulitate nu împiedică exercitarea unei alte acţiuni în nulitate în privinţa aceluiaşi act juridic, dacă obiectul şi/sau cauza sunt diferite. Câte cauze de nulitate sunt, tot atâtea acţiuni în nulitate sunt permise.

Art. XX6 Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate
Acţiunea pentru declararea nulităţii absolute nu e supusă prescripţiei extinctive, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Art. XX7 Prescriptibilitatea acţiunii în nulitate relativă
(1) Acţiunea în anulare este prescriptibilă într-un termen special de prescripţie de 5 (cinci) ani, care curge de la data încheierii contractului, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Când anulabilitatea depinde de un viciu de consimţământ sau de incapacitatea legală, termenul curge de la data la care a încetat violenţa, a fost descoperită eroarea sau dolul, a încetat starea de interdicţie sau de incapacitate ori minorul a ajuns la majorat.
(3) Partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a acestuia, chiar atunci când dreptul la acţiune în anulare s-ar fi stins prin prescripţie.
(4) Dreptul la exercitarea actiunii în anulare pentru leziune se prescrie în termen de trei ani de la data încheierii contractului.

II. Cauzele de nulitate absolută

Art. X8 Nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii, nesocotirea bunelor moravuri şi a demnităţii umane.
(1) Actul juridic care este contrar unor norme imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri este nul absolut.
(2) Actul juridic care este contrar demnităţii şi respectului datorat persoanei umane este nul absolut.

Art. X9 Nerespectarea unor condiţii esenţiale de validitate a actului juridic
Actul juridic este lovit de nulitate absolută atunci când lipseşte consimţământul uneia dintre părţi, când obiectul sau cauza sunt ilicite, contrare ordinii publice ori bunelor moravuri. De asemenea, lipsa cauzei atrage nulitatea actului.

Art. X10 Nerespectarea formei ad validitatem
(1) Actul juridic este nul atunci când, la încheierea sa, nu este respectată forma prevăzută de lege ad validitatem (ad solemnitatem).
(2) Dacă părţile au convenit să adopte o formă determinată, considerată esenţială prin voinţa lor comună, pentru viitoarea încheiere a unui contract, se prezumă că forma s-a dorit pentru validitatea acestuia, iar nerespectarea formei convenţionale va fi sancţionată cu nulitatea actului.
(3) Mandatul este nul dacă nu e acordat prin formele prevăzute pentru actul juridic pe care mandatarul trebuie să-l încheie.

Art. X11 Nerespectarea unor norme privind capacitatea civilă a persoanelor
(1) Lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, încălcarea principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice, precum şi nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, prevăzute pentru ocrotirea unui interes general, atrag nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.

Art. X12 Fraudarea legii
(1) În cazul în care contractul constituie mijlocul de eludare a aplicării unei norme imperative, acesta este nul pentru fraudarea legii.
(2) Contractul va putea fi declarat nul şi atunci când părţile s-au înţeles să-l încheie exclusiv pentru un motiv ilicit, comun amândurora.

Art. X13 Alte cauze
Cauzele enunţate în prezenta secţiune nu sunt prevăzute limitativ, actul juridic putând fi, de asemenea, nul în celelalte cazuri prevăzute de lege sau deduse, în condiţiile nulităţii virtuale.

III. Cauzele de nulitate relativă

Art. X14 Incapacitatea părţilor
(1) Actul juridic este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu.
(2) Actul juridic este, de asemenea, anulabil, atunci când este încheiat de o persoană incapabilă de a înţelege sau de a voi (lipsită de discernământ). Dacă este vorba despre o persoană lipsită temporar de discernământ, actul juridic va fi anulabil numai dacă se dovedeşte că lipsa discernământului era survenită la momentul încheierii sale.

Art. X15 Frauda comisă de minor
(1) Simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă în sensul că este capabil a contracta nu înlătură anulabilitatea actului juridic astfel încheiat.
(1) Dacă minorul a ascuns prin viclenie vârsta sa minoră, la cererea părţii inocente, induse în eroare de minor, instanţa poate considera valid contractul, dacă apreciază că aceasta ar fi o sancţiune adecvată.

Art. X16 Viciile de consimţământ
Contractantul, al cărui consimţământ a fost dat prin eroare, smuls prin violenţă sau indus prin dol, poate cere anularea actului juridic.

Art. X17 Importanţa şi felurile erorii
(1) Eroarea constituie cauză de invalidare a actului juridic atunci când este esenţială (distructivă de voinţă) sau cel puţin gravă.
(2) Eroarea esenţială (distructivă de voinţă) este aceea care cade asupra naturii juridice sau asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic care se încheie. Eroarea esenţială atrage sancţiunea nulităţii absolute.
(3) Eroarea este gravă şi constituie viciu de consimţământ:
a) când cade asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia care, potrivit aprecierii comune sau cu privire la circumstanţe, este apreciată ca fiind determinantă pentru consimţământ;
b) când cade asupra identităţii sau asupra calităţilor persoanei celuilalt contractant, cu condiţia ca una dintre aceste erori să fi determinat consimţământul;
c) când, fiind vorba de o eroare de drept, constând în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme de drept, cu ocazia încheierii actului juridic, dacă această eroare a constituit motivul unic sau principal al contractului.

Art. X18 Eroarea de calcul
Eroarea de calcul nu atrage anularea actului juridic, ci doar rectificarea acestuia sau reducerea valorică a prestaţiei, după caz.

Art. X19 Menţinerea contractului rectificat
Partea în eroare nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic dacă, înainte ca acesta să-i provoace o pagubă, cealaltă parte se oferă să-l execute corespunzător cu conţinutul şi modalităţile actului pe care acea parte înţelegea să-l încheie.

Art. X20 Violenţa
(1) Violenţa constituie cauză de anulare a contractului, chiar dacă este exercitată de un terţ.
(2) Violenţa trebuie să fie de aşa natură încât să impresioneze o persoană, determinându-i o temere de a se expune pe ea sau bunurile sale unui rău injust şi considerabil, iar pentru a evita aceste consecinţe acceptă semnarea actului juridic. În această materie, se va ţine cont de vârsta, sexul şi condiţia persoanelor.
(3) Simpla temere reverenţioasă nu constituie o cauză de anulare a actului juridic.
(4) Violenţa constituie cauză de anulare a contractului, chiar dacă răul cu care se ameninţă priveşte persoana sau bunurile soţului contractantului, ale unui ascendent ori descendent al său.
(5) Violenţa poate surveni şi în legătură cu persoana sau bunurile altor rude sau persoane apropiate ale contractantului, de care-l leagă o puternică afecţiune. În privinţa acestor din urmă categorii de persoane, aprecierea violenţei va fi examinată cu prudenţă de către instanţă, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

Art. X21 Ameninţarea cu exercitarea unui drept
Ameninţarea cu exercitarea unui drept este legitimă şi nu poate fi cauză de anulare a actului juridic, însă, atunci când vizează obţinerea unor avantaje necuvenite, poate fi sancţionată ca abuz de drept, persoana ameninţată fiind îndreptăţită la despăgubiri materiale şi morale.

Art. X22 Dolul
(1) Dolul constituie cauză de anulare a contractului atunci când vicleniile folosite de unul dintre contractanţi sunt de aşa natură încât, fără acestea, cealaltă parte nu ar fi contractat.
(2) Când manoperele dolosive au fost exercitate de un terţ sau de către reprezentantul co-contractantului, actul juridic este anulabil numai dacă acestea erau cunoscute de contractantul căruia i-a profitat încheierea actului.

Art. X23 Dolul incident

Atunci când manoperele dolosive nu au fost de natură să determine consimţământul, contractul nu este anulabil chiar dacă, în lipsa acestor viclenii, actul ar fi fost încheiat în alte condiţii. După caz, contractantul inocent ar putea cere cel mult o reducere a contravalorii prestaţiei sau poate solicita anagajarea răspunderii celui care a contractat cu rea credinţă, pentru eventuale daune.

IV. Efectele nulităţii

Art. X24 Desfiinţarea retroactivă a contractului
(1) Contractul lovit de nulitate este desfiinţat cu efect retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată.
(2) În caz de desfiinţare, fiecare dintre părţi este obligată să restituie co-contractantului prestaţiile pe care le-a primit de la acesta, în scopul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului invalidat.

Art. X25 Dreptul de opţiune
În caz de dol sau de violenţă, cel al cărui consimţământ este viciat poate opta pentru anularea actului juridic sau pentru acţiunea în repararea prejudiciului cauzat de co-contractantul său. Aceste acţiuni pot fi cumulate.

Art. X26 Menţinerea contractului
În caz de leziune, instanţa poate dispune menţinerea actului juridic a cărui anulare se cere, dacă pârâtul oferă reducerea creanţei sale sau oferă, după caz, o prestaţie suplimentară echitabilă.

Art. X27 Cunoaşterea cauzelor de invaliditate
Partea care, cunoscând sau trebuind să cunoască existenţa unei cauze de anulare sau de nulitate a contractului nu a informat cealaltă parte în acest sens, este obligată să despăgubească co-contractantul inocent pentru prejudiciul pe care aceasta l-a resimţit pentru că s-a încrezut, fără vina sa, în validitatea actului juridic încheiat.

Art. X28 Efectele anulării faţă de terţi
Anularea care nu depinde de incapacitatea legală nu prejudiciază drepturile dobândite cu titlu oneros de către terţii de bună credinţă, cu excepţia efectelor transcrierii cererii de anulare.

Art. X29 Anulabilitatea în contractul multilateral
În actele juridice multilaterale anulabilitatea care priveşte obligaţia unei singure părţi nu implică anularea contractului, exceptând cazul când prestaţia acesteia trebuie considerată esenţială, potrivit circumstanţelor.

V. Validarea contractului lovit de nulitate

Art. X28 Cauze de validare
(1) Actul juridic care cuprinde o cauză de nulitate relativă este validat atunci când nulitatea este acoperită.
(2) Actul juridic anulabil poate fi validat prin confirmarea expresă sau tacită, sau prin alte moduri anume prevăzute de lege, de către partea persoana îndreptăţită să invoce nulitatea relativă.

Art. X30 Confirmarea actului
Confirmarea unui act juridic anulabil rezultă din voinţa neîndoielnică, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea.

Art. X31 Condiţiile confirmării
1) Actul juridic anulabil poate fi confirmat dacă condiţiile sale de validitate sunt întrunite în chiar momentul confirmării.
(2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate iar, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia.
(3) Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea actului juridic făcut fără încuviinţarea să ori a autorităţii tutelare, sau poate confirma actul, dacă încuviinţarea să era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică şi autorităţii tutelare în cazul în care încuviinţarea acesteia lipseşte la încheierea actului.
(5) Actele juridice anulabile pentru leziune nu pot fi confirmate.

Art. X32 Efectele confirmării
(1) Efectele confirmării se produc din momentul încheierii contractului.
(2) Confirmarea actului juridic atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, cu excepţia drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună credinţă.
(3) Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului, sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi.

Art. X33 Conversiunea contractului nul
(1) În cazul în care actul juridic este lovit de o cauză de nulitate, instanţa poate aplica în raporturile dintre părţi efectele pe care legea le recunoaşte unui alt contract, însă numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă cerute pentru acest din urmă contract.
(2) Când părţile actului au exclus expres aplicarea conversiunii prin conţinutul actului lovit de nulitate sau când excluderea conversiunii rezultă, neechivoc, din scopul urmărit de părţi la data încheierii actului, atunci conversiunea actului nul nu va opera.

***
Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M

Nota – acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei – si a autorului Dr.Gabriela Raducan.

Titlul executoriu european instituit de Regulamentul CE nr.805/2004 privind creanţele necontestate

miercuri, mai 13th, 2009

Noţiuni generale.

Prin Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 s-a creat cadrul normativ al recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti între statele membre, în spaţiul comunitar. Ca urmare a acestei convenţii s-a iniţiat instituirea unui sistem de principii şi reguli, în scopul aplicării uniforme a unor norme procedurale în Uniunea Europeană. Prin Regulamentul nr.44/2001 al Consiliului (cunoscut şi sub denumirea „Bruxelles I”) s-au simplificat condiţiile recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor în spaţiul comunitar european.
În 1999, la Tampera a avut loc reuniunea Consiliului European. Consiliul şi Comisia şi-au propus să elaboreze o serie de norme legale cu privire la acele instituţii de procedură civilă, care să servească şi să simplifice cooperarea judiciară europeană.
La 30 noiembrie 2000, s-a aprobat Programul comun de măsuri al Comisiei şi al Consiliului privind recunoaşterea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Cu această ocazie se propune eliminarea exequator-ului pentru creanţele necontestate şi înlocuirea acestei proceduri cu un titlu executoriu european. Abia în anul 2002, Comisia a adoptat propunerea de regulement al Consiliului CE cu privire lqa titlul executoriu european ce urmează a fi utilizat în cazul creanţelor necontestate.
La 21 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Regulamentul CE nr.805/2004 al Parlamentului Europei şi al Consiliului din 21.04.2004. În contextul aderării României la Uniunea Europeană, acest act normativ devine aplicabil în mod direct şi în România astfel încât, apreciem că pentru ipotezele reglementate prin conţinutul său (domeniul de aplicare este, în realitate, mai larg decât denumirea sa, mai exact se aplică şi creanţelor contestate, nu doar celor necontestate) urmează a fi aplicat cu prioritate în concursul cu Legea nr.105/1992 privind reglementarea unor raporturi de drept internaţional privat, dacă raporturile în discuţie şi elementul de extraneitate se creează între statele membre.
De cealaltă parte, dacă raporturile juridice se creează între un stat membru (de plidă, România) şi un stat extra-comunitar, atunci se vor aplica regulile dreptului internaţional privat .
În conformitate cu art.1 din Regulamentul CE nr.805/2004, acest act normativ instituie crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, în scopul „de a asigura libera circulaţie a deciziilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în toate statele membre, fără a fi necesară recurgerea la proceduri intermediare în statul membru de executare, prealabile recunoaşterii şi executării”.
Regulamentul nu impune statelor membre adaptarea legislaţiei naţionale la normele de procedură prevăzute de acesta – existând, deci, un drept de opţiune al părţii interesate (de regulă, creditorul) – dar, în ipoteza în care aceste norme sunt respectate, atunci procedura de executare devine mai rapidă şi, nu în ultimul rând, mai eficientă, întrucât se elimină exequator-ul.
Pe de altă parte, această nouă procedură oferă mai multe avantaje decât procedura exequator-ului simplificat, reglementată de Regulamentul („Bruxelles I”) Consiliului CE nr.44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială, modificat prin Regulamentul Comisiei CE nr.1496/2002.De aceea spuneam că cererea de certificare ca titlu executoriu european întemeiată pe Regulamentul CE nr.805/2004 în privinţa creanţelor necontestate nu este obligatorie pentru creditor, acesta putând opta pentru procedura exequator-ului instituită de Regulamentul „Bruxelles I”.

Domeniul de aplicare al Regulamentului CE nr.805/2004:

Regulamentul este aplicabil atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, neavând relevanţă natura jurisdicţiei, dar excluzând potrivit art. 2 pct. 1 „ chestiunile de domeniul fiscal, vamal sau administrativ, nici răspunderea statului pentru acte sau omisiuni comise în exercitarea autorităţii publice („acta jure imperii”)” .
De asemenea, art. 2 pct. 2, Regulamentul nu se aplică cu privire la:
(a) starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimuri matrimoniale, testamente şi succesiuni;
(b) falimente, concordate sau altor proceduri similare;
(c) securitatea socială;
(d) arbitraj.

Condiţiile creanţei necontestate

Prin noţiunea de creanţă art.4 alin.2 din Regulament defineşte „dreptul la o sumă de bani determinată care a devenit exigibilă sau a cărei dată scadentă a fost indicată în hotărâre, în tranzacţia judiciară sau în actul autentic”.
Potrivit dispoziţiilor art.5-7 ale Preambulului Regulamentului sfera „creanţelor necontestate” ar trebui să includă toate ipotezele în care un creditor – în lipsa oricărei contestaţii din partea debitorului cu privind natura şi valoarea unei creanţe pecuniare – a obţinut fie o hotărâre judecătorească contra debitorului, fie un act executoriu care necesită o acceptare expresă a debitorului, chiar dacă acesta este o tranzacţie judiciară sau un act autentic.
Potrivit Regulamentului, o creanţă se consideră necontestată:
– atunci când debitorul a recunoscut-o expres, fie acceptând-o, fie semnând o tranzacţie care a fost aprobată de o instanţă judecătorească sau încheiată în faţa unei instanţe judecătoreşti în cadrul lunei proceduri judiciare;
– atunci când debitorul debitorul nu i s-a opus niciodată, potrivit normelor de procedură ale statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare;
– atunci când debitorul, deşi iniţial a contestat creanţa în cadrul procedurii judiciare, ulterior nu s-a mai prezentat sau nu a fost reprezentat în cadrul unei şedinţe de judecată privind această creanţă, a.î. această atitudine să poată fi asimilată drept recunoaştere tacită a creanţei sau a faptelor invocate de creditor în temeiul legislaţiei statului membru de origine;
– atunci când debitorul a recunoscut creanţa în mod expres, într-un act autentic.
Din interpretarea acestor dispoziţii, putem reţine preocuparea legiuitorului Regulamentului de a asigura respectarea principiului fundamental al dreptului la apărare, debitorul trebuind a fi încunoştiinţat cu suficient timp înainte de acţiunea promovată de creditor, pentru a se putea apăra, deoarece art.13 din Preambulul Regulamentului dispune că, ţinând cont de diferenţele dintre statele membre în privinţa normelor de procedură civilă, în special de acelea care reglementează notificarea şi comunicarea actelor, trebuie dată o definiţie exactă şi detaliată a acestor standarde minime, deoarece “un mod de notificare sau de comunicare bazat pe o ficţiune juridică în ceea ce priveşte respectarea acestor standarde minime nu poate fi considerat suficient în scopul certificării unei hotărâri judecătoreşti ca titlu executoriu european.”
Prin hotărâre judecătorească în sensul Regulamenttului se înţelege «orice hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească dintr-un stat membru, oricare ar fi denumirea care i se dă, precum „decizie”, „sentinţă”, „ordonanţă” sau „hotărâre de executare”, precum şi stabilirea de către grefier a sumei reprezentând cheltuielile de judecată» , iar prin act autentic art.4 pct.3 desemnează:
1) fie un act întocmit / înregistrat în mod formal drept act autentic şi a cărui autenticitate priveşte semnătura şi conţinutul actului autentic ori “a fost stabilită de către o autoritate publică sau orice autoritate împuternicită în acest sens de către statul membru de origine”,
2) fie “o convenţie în materie de obligaţii de întreţinere încheiată cu autorităţile administrative sau autentificată de acestea”.
O dispoziţie foarte importantă, cu caracter de noutate pentru dreptul nostru intern, este cuprinsă în art.5 din Regulament, prin care se elimină procedura de exequator, în mod expres: ”o hotărâre judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu european în statul membru de origine este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale “. Însă, aşa cum arătam mai sus, cererea de certificare ca titlu executoriu european întemeiată pe Regulamentul CE nr.805/2004 în privinţa creanţelor necontestate nu este obligatorie pentru creditor, acesta putând opta pentru procedura exequator-ului instituită de Regulamentul „Bruxelles I”.

Condiţiile de certificare şi eliberare a titlului executoriu european. Rectificarea sau retragerea titlului executoriu european. Efecte.

Pentru ca o hotărâre judecătorească privind o creanţă necontestată pronunţată într-un stat membru să fie certificată drept titlu executoriu european dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 hotărârea să fie executorie în statul membru de origine (chiar dacă în statul unde urmează a se pune în executare, potrivit dreptului intern al acestuia, nu ar avea caracter executoriu – a se vedea art.1, art. 5, art. 20 § 1 alin.2 şi art. 21 § 2 din Reg.CE 805/2004);
 hotărârea să nu fie incompatibilă cu normele de competenţă prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 capitolul II secţiunile 3 şi 6;
 procedura judiciară din statul membru de origine să fi îndeplinit condiţiile prevăzute de capitolului III privind o creanţă necontestată în sensul articolului 3 alineatul (1) literele (b) sau (c);
 hotărârea să fie fost pronunţată în statul membru în care îşi are domiciliul debitorul, în sensul articolului 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ori de câte ori este vorba despre o creanţă necontestată în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) sau (c) din Regulament, creanţă care se raportează la un contract încheiat de o persoană – consumatorul, pentru o utilizare care se poate considera ca fiind străină de activitatea sa profesională şi în care debitorul este consumatorul.
Potrivit art.7, dacă hotărârea judecătorească executorie dispune asupra cheltuielilor de judecată, inclusiv asupra dobânzilor, această dispoziţie se certifică, de asemenea, ca titlu executoriu european în privinţa cheltuielillor.
Cu titlu excepţional, în ipoteza în care, în cursul procedurii în justiţie, debitorul s-a opus în mod special obligaţiei sale de a-şi asuma cheltuielile respective, potrivit legislaţiei statului membru de origine, cheltuielile de judecată şi/sau dobânzile aplicate acestora nu se vor certifica drept titlu executoriu european.
Pentru situaţia în care instanţa învestită legal cu certificarea constată că numai anumite părţi din hotărâre sunt conforme cu cerinţele Regulamentului, va dispune doar eliberarea un certificat de titlu executoriu european parţial pentru aceste părţi (art.8).
Certificatul de titlu executoriu european se eliberează utilizând formularul tip prevăzut în anexa I a Regulamentului, dar se va completa în limba hotărârii judecătoreşti (competenţa aparţinând instanţei din statul emitent al hotărârii/titlului executoriu).
Este posibilă şi rectificarea sau retragerea certificatului de titlu executoriu european, de către instanţa judecătorească competentă, pe baza cererii ce i-a fost adresată şi care va fi soluţionată în temeiul legislaţiei statului membru de origine. Astfel, certificatul de titlu executoriu european este:
 rectificat, în ipoteza în care, ca urmare a unei erori materiale, s-a produs o neconcordanţă între hotărâre şi certificat;
 retras, în situaţia în care este evident că certificatul a fost eliberat în mod neîntemeiat, având în vedere cerinţele prevăzute de prezentul regulament.
Trebuie subliniat că eliberarea unui certificat de titlu executoriu european nu este supusă niciunei căi de atac.
În ce priveşte efectele certificatului de titlu executoriu european, art. 11 din Regulament, dispune în mod imperativ că acesta “nu produce efecte decât în limitele forţei executorii a hotărârii”.

Norme procedurale. Standarde minime aplicabile procedurilor privind creanţele necontestate

În primul rând, art.12 alin.1 dispune că nicio hotărâre privind o creanţă necontestată nu ar putea fi certificată drept titlu executoriu european decât în situaţia în care procedura judiciară din statul membru de origine a respectat întocmai condiţiile de procedură menţionate de capitolul III din Regulament, iar în alineatul secund se fixează o extrapolare, dispunându-se că „aceleaşi condiţii se aplică şi eliberării certificatului de titlu executoriu european sau certificatului de înlocuire în sensul articolului 6 alineatul (3), unei hotărâri pronunţate ca urmare a unei acţiuni intentate împotriva altei hotărâri în cazul în care, la momentul pronunţării hotărârii în calea de atac, erau îndeplinite condiţiile menţionate la articolul 3 alineatul (1) litera (b) sau (c).”
În privinţa formalităţilor procedurale privind citarea şi comunicarea ce trebuie îndeplinite art.13 distinge următoarele patru modalităţi de notificare sau comunicare a cererii de sesizare a instanţei sau a altui act de procedură echivalent:
1) prin notificare ori comunicare personală, pe data primirii, debitorul semnând o confirmare de primire;
2) prin notificare ori comunicare personală folosind un document semnat de persoana competentă care a efectuat notificarea sau comunicarea, această persoană trebuind să facă menţiune atât despre faptul că debitorul a primit actul sau că a refuzat să-l primească fără vreun motiv legitim, cât şi despre data la care actul a fost notificat sau comunicat;
3) prin notificare sau comunicare pe cale poştală, pe data primirii debitorul semnând o confirmare de primire;
4) prin notificare sau comunicare pe cale electronică, cum ar fi faxul ori poşta electronică, pe data primirii debitorul semnând şi trimiţând o confirmare de primire.
De asemenea, art.13 alin. (2) prevede că orice citaţie în vederea prezentării poate fi notificată sau comunicată debitorului atât prin cele patru modalităţi descrise mai sus, dar “şi verbal în cursul unei şedinţe anterioare privind aceeaşi creanţă şi consemnată în procesul verbal al respectivei şedinţe.”
Totodată, art.14 din Regulament dispune că actul de sesizare a instanţei sau orice act echivalent, precum şi orice citaţie în vederea prezentării se poate notifica sau comunica debitorului, prin una din următoarele modalităţi:
– prin notificare sau comunicare personală, la adresa personală a debitorului, către persoanele care locuiesc la aceeaşi adresă cu acesta sau angajate la această adresă;
– dacă debitorul este o persoană juridică ori un lucrător care desfăşoară o activitate independentă, notificarea sau comunicarea personală, se va face la sediile comerciale ale debitorului, către persoanele angajate de către debitor;
– depunerea actului în cutia poştală a debitorului;
– depunerea actului la oficiul poştal ori la o autoritate publică competentă, urmată de comunicarea scrisă a acestei depuneri în cutia poştală a debitorului, dar, în aceste ipoteze, trebuie ca acea comunicare scrisă să menţioneze clar natura judiciară a actului sau faptul că valorează notificare sau comunicare şi că are drept efect curgerea termenelor;
– pe cale poştală, fără dovada prevăzută în art.14 alin. (3), când debitorul are o adresă în statul membru de origine;
– prin mijloace electronice, care permit o confirmare de primire automată, cu condiţia ca debitorul să fi acceptat în prealabil, în mod expres, această modalitate de notificare sau comunicare.
În conformitate cu art.14 alin.(2), dacă adresa debitorului nu este cunoscută cu certitudine, modalităţile de notificare sau comunicare indicate mai sus, nu se admit.
Dovada notificării sau comunicării unui act în conformitate cu art.14 alineatul (1) literele (a)-(d) se atestă potrivit dispoziţiilor art.14 alin (3) din Regulament :
– fie printr-un act semnat de persoana competentă, care a efectuat notificarea sau comunicarea şi care va trebui să menţioneze următoarele elemente: modul de notificare sau de comunicare utilizat, data notificării sau comunicării, iar în cazul în care actul a fost notificat sau comunicat unei alte persoane decât debitorul, numele acestei persoane şi legătura sa cu debitorul;
– fie printr-o confirmare de primire care provine de la persoana care a primit notificarea sau comunicarea, pentru aplicarea art.14 alin. (1) literele (a) şi (b).
Notificarea sau comunicarea conformă cu articolul 13 sau cu articolul 14 poate fi făcută, de asemenea, unui reprezentant al debitorului (art.15).
Regulamentul instituie obligaţia ca debitorul să fie informat exact cu privire la creanţă, motiv pentru care, dispune ca actul de sesizare a instanţei sau actul echivalent trebuie să cuprindă obligatoriu un minim de informaţii: numele şi adresele părţilor, valoarea creanţei, în ipoteza în care se percep şi dobânzi, se va indica rata dobânzii şi perioada pentru care se percep acestea, cu excepţia cazului în care dobânzile legale se adaugă automat principalului în temeiul legislaţiei statului membru de origine, menţiuni privind cauza cererii.
Tot Regulamentul prevede în mod expres prin art.17, elementele pe care trebuie să le cuprindă actul de sesizare a instanţei, actul echivalent, sau orice citaţie în vederea prezentării sau din documentele care le însoţesc:
– care sunt cerinţele procedurale necesare contestării creanţei, termenele prevăzute pentru contestarea creanţei în scris ori, după caz, data şedinţei, numele şi adresa instituţiei căreia trebuie adresat răspunsul sau în faţa căreia trebuie să se prezinte debitorul, dar şi necesitatea de a fi reprezentat de un avocat atunci când asistenţa juridică este obligatorie;
– care sunt consecinţele lipsei de obiecţii sau chiar ale neprezentării, posibilitatea pronunţării unei hotărâri sau a unei proceduri de executare a hotărârii contra debitorului şi obligaţia sa privind cheltuielile de judecată.
În art.18 se prevăd şi modurile de remediere a nerespectării standardelor minime:
(1) Dacă procedura urmată în statul membru de origine nu a respectat cerinţele prevăzute la articolele 13-17, se remediază nerespectarea acestor cerinţe, iar o hotărâre poate fi certificată drept titlu executoriu european în ipoteza în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– s-a notificat/comunicat debitorului hotărârea, potrivit dispoziţiilor art. 13 sau art.14;
– debitorul a avut posibilitatea concretă de a contesta hotărârea printr-o acţiune care prevede o revizuire completă, iar acesta a fost informat corespunzător prin conţinutul hotărârii sau în documentul însoţitor al acesteia referitor la cerinţele procedurale privind calea de atac, inclusiv numele şi adresa instituţiei la care trebuie introdusă calea de atac şi, după caz, termenele exercitării căii de atac, dar debitorul nu a exercitat nicio cale de atac/acţiune împotriva hotărârii, potrivit cu normele de procedură relevante.
(2) Dacă procedura urmată în statul membru de origine nu a respectat cerinţele prevăzute la art. 13 sau art.14, încălcarea acestor prevederi se remediază în ipoteza în care se dovedeşte, prin atitudinea debitorului în cursul procedurii judiciare, că acesta a primit personal actul care trebuia notificat sau comunicat, în timp util pentru a-şi putea pregăti apărarea.
Regulamentul prevede o serie de standarde minime pentru revizuire şi pentru cazuri excepţionale, prin dispoziţiile art.19:
(1) o hotărâre judecătorească poate fi certificată drept titlu executoriu european doar în situaţia în care debitorul are dreptul, în temeiul legislaţiei statului membru de origine, de a solicita o revizuire a hotărârii în cauză, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a. actul de sesizare a instanţei, alt act echivalent sau, după caz, citaţia în vederea prezentării a fost notificată sau comunicată prin una din modalităţile prevăzute la articolul 14;
b. notificarea sau comunicarea nu au ajuns în timp util pentru a-i permite debitorului să-şi pregătească apărarea, fără vreo culpă din partea acestuia ori debitorul a fost împiedicat să conteste creanţa din motive de forţă majoră sau ca urmare a unor circumstanţe extraordinare, fără vreo culpă din partea acestuia, dar “cu condiţia ca acesta să acţioneze rapid în ambele cazuri”.
(2) O dispoziţie extrem de importantă o regăsim în art.19 alin.(2) în care se dispune că art.19 din Regulament “nu aduce atingere posibilităţii pe care o au statele membre de a permite o revizuire a hotărârii judecătoreşti în condiţii mai favorabile decât cele prevăzute la art.19 alin. (1).”
Uzitând şi de argumentul topografiei textului, acest alineat secund instituie expres posibilitatea derogării de la condiţiile prevăzute de primul alineat, care ar urma să se aplice fie în ipoteza în care într-un anumit stat memebru ce a fost sesizat cu certificarea titlului executoriu european nu există o cale de atac de reformare, ori, deşi aceasta există, titularul exercitării unei asemenea căi de atac consideră mai avantajoasă întemeierea acesteia pe dispoziţiile Regulamentului şi optează pentru aplicarea art.19 alin. (1).”
Însă, în toate cazurile, nu trebuie să se aducă atingere prevederilor art. 21 § 2 din Reg.CE 805/2004, în sensul că dreptul la revizuire este recunoscut doar în statul emitent al titlului executoriu, nu şi înstatul în care urmează a fi pus în executare în mod efectiv.

Procedura de executare

Procedura de executare propriu-zisă:
Hotărârile judecătoreşti certificate drept titluri executorii europene se execută în aceleaşi condiţii ca şi o hotărâre pronunţată în statul membru de executare deoarece, fără a contraveni dispoziţiilor prezentului capitol, procedurile de executare vor fi cele reglementate de legislaţia statului membru de executare. Pentru a demara procedura, creditorul trebuie să înainteze autorităţilor însărcinate cu executarea din statul membru de executare:
– o copie a hotărârii, ce îndeplineşte condiţiile necesare stabilirii autenticităţii;
– o copie a certificatului de titlu executoriu european, ce îndeplineşte condiţiile necesare stabilirii autenticităţii, precum şi, după caz, o transcriere/traducere a certificatului de titlu executoriu european în limba oficială a statului membru de executare. Dacă respectivul stat membru are mai multe limbi oficiale, transcrierea/traducerea se va face în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale procedurii judiciare a locului în care se solicită executarea, potrivit legislaţiei acestui stat membru, sau într-o altă limbă pe care statul membru de executare va declara că o poate accepta. De asemenea, oricare stat membru poate indica limba (limbile) oficială (oficiale) a(le) instituţiilor Comunităţii Europene, altele decât a(le) sa (sale), în care acesta acceptă ca certificatul să fie completat. Traducerea va fi certificată pentru conformitate de o persoană autorizată în acest sens în unul din statele membre.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin.(3) “nicio cauţiune, nicio garanţie, oricare ar fi denumirea, nu poate fi impusă, din cauza calităţii de resortisant al unui stat terţ sau din lipsa domiciliului sau reşedinţei în statul membru de executare, părţii care solicită executarea într-un stat membru a unei hotărâri certificate ca titlu executoriu european în alt stat membru”.
Refuzul executării. Executarea poate fi refuzată, la cererea debitorului, de către instanţa competentă din statul membru de executare în ipoteza în care hotărârea certificată drept executoriu europeană ar fi incompatibilă cu o hotărâre pronunţată anterior în orice stat membru sau într-o ţară terţă ori de câte ori sunt îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii:
1. hotărârea anterioară s-a pronunţat între aceleaşi părţi într-un litigiu având aceeaşi cauză;
2. hotărârea anterioară s-a pronunţat în statul membru de executare ori a întrunit condiţiile necesare recunoaşterii sale în statul membru de executare;
3. ireconciabilitatea hotărârilor nu a fost şi nu ar fi putut fi invocată în cursul procedurii judiciare în statul membru de origine.
Oricum, potrivit normei imperative instituite de art.21 alin. (2), hotărârea judecătorească ori certificarea acesteia ca titlu executoriu european nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru de executare.
Suspendarea sau limitarea executării. Ori de câte ori debitorul solicită, instanţa judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de executare, după caz, are posibilitatea fie să limiteze procedura de executare numai la instituirea de măsuri asiguratorii, fie să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii pe care tot aceasta o va stabili.
De asemenea, în situaţii excepţionale, instanţa judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de executare poate chiar să suspende procedura de executare.Însă, pentru a se recurge la una dintre cele trei posibilităţi descrise mai sus, trebuie îndeplinite una dintre următoarele condiţii:
― debitorul a promovat o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti certificate ca titlu executoriu european, inclusiv o cerere de revizuire în sensul articolului 19;
― debitorul a solicitat rectificarea sau retragerea unui certificat de titlu executoriu european în conformitate cu articolul 10.

Tranzacţiile judiciare şi actele autentice

Tranzacţiile judiciare. Pe lângă hotărârile judecătoreşti propriu-zise, la care ne-am referit mai sus, mai pot face obiectul certificării şi tranzacţiile judiciare privind o creanţă în sensul articolului 4 alineatul (2), aprobată de către o instanţă judecătorească sau încheiată în faţa unei instanţe în cursul unei proceduri judiciare şi executorii în statul membru în care a fost aprobată sau încheiată.
O asemenea tranzacţie judiciară poate fi certificată ca titlu executoriu european utilizând formularul tip prevăzut în anexa II, în urma formulării unei cereri adresate instanţei prin care a fost aprobată sau în faţa căreia a fost încheiată. După certificare, o asemenea tranzacţie se execută în celelalte state membre fără a mai fi necesară încuviinţarea executării şi fără să fie posibilă opoziţia la forţa sa executorie.
Actele autentice. Tot astfel, pot forma obiectul certificării ca titlu executoriu european şi un act autentic privind o creanţă în sensul articolului 4 alineatul (2), executoriu într-un stat membru.Certificarea se face pe bază de cerere adresată autorităţii desemnate de statul membru de origine, utilizându-se formularul tip prevăzut în anexa III. La fel ca şi în cazul tranzacţiilor judiciare, actul autentic certificat drept titlu executoriu european în statul membru de origine se va executa în celelalte state membre fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără să fie posibilă opoziţia la forţa sa executorie.

Norme tranzitorii.

O normă tranzitorie importantă privind aplicarea normelor în timp, este cuprinsă în art. 26 potrivit căruia Regulamentul se aplică numai hotărârilor judecătoreşti pronunţate, tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate şi actelor autentice întocmite sau înregistrate ulterior intrării în vigoare a prezentului regulament, deci numai ex nunc (Regulamentul a intrat în vigoare la 21 ianuarie 2005).
O altă dispoziţie importantă rezidă din art. 27, potrivit căruia Regulamentul privind titlul executoriu european nu este obligatoriu în măsura în care creditorul interesat optează pentru procedura exequator-ului prevăzută de Regulamentul CE nr.44/2001, întrucât noul regulament “nu aduce atingere posibilităţii de a solicita recunoaşterea şi executarea, în conformitate cu Regulamentul CE nr.44/2001, a unei hotărâri judecătoreşti, a unei tranzacţii judiciare sau a unui act autentic privind o creanţă necontestată”.

Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M

Nota – acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei – www.grlaw.ro si a autorului Dr.Gabriela Raducan.
De asemenea, regasiti acest text la sau in Dreptul executarii silite.Titlul executoriu european, autor Gabriela Raducan, editura Hamangiu

Relativ la alte date despre autor> sau la

Circulaţia hotărârilor (titlurilor executorii) în spaţiul judiciar european. Aspecte generale

marți, mai 12th, 2009

În ordinea legislativă actuală, prin efectul stipulaţiilor convenţiilor internaţionale şi a aderării României la Uniunea Europeană, există mai multe regulamente privind circulaţia titlurilor executorii externe în spaţiul european, fie acestea de natură judiciară sau extrajudiciară.
Legea română recunoaşte eficacitatea titlurilor executorii judiciare care pot fi puse în executare în Româânia după ce este urmată îndeaproape procedura de recunoaştere a acestora şi se constată îndeplinirea tutoror condiţiilor legale.
Există numeroase convenţii şi acorduri internaţionale, dar printre cele mai importante este Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, referitoare la competenţa jurisdicţională şi recunoaşterea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Chiar dacă, scopul acestei convenţii a fost acela de a facilita recunoaşterea şi executare hotărârilor judecătoreşti şi „circulaţia” acestora în spaţiul comunitar, s-a constat că procedura era destul de greoaie şi complicată, întârziind prea mult executarea silită a titlurilor executorii.
Din dorinţa de a simplifica şi mai mult procedura de recunoaştere, a fost elaborat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului, din 22 decembrie 2000, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială , aplicabil de la 1 martie 2002, regulament menit să simplifice condiţiile de recunoaştere reciprocă şi de executare a hotărârilor între statele member ale Uniunii Europene, deşi aceste reguli au determinat apariţia mai multor chestiuni prejudiciale în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
De altfel, ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană şi-a propus, printre obiectivele prioritare, să stabilească progresiv un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie, adoptând măsuri importante în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, dispoziţii care sunt necesare bunei funcţionări a pieţei interne.
Potrivit art. 65 pct. „c” din tratat, aceste măsuri trebuie să prevadă şi eliminarea obstacolelor în calea bunei desfăşurări a procedurilor civile, răspunzând şi cerinţei compatibilizării regulilor de procedură aplicabile în statele membre.
La 3 decembrie 1998, Consiliul adoptă un plan de acţiune al Consiliului şi al Comisiei privind normele optime de punere în practică a dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam privind instituirea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie (planul de acţiune de la Viena).
Tot astfel, în cursul întrunirii de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, Consiliul European a aprobat principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti ca „piatră de temelie pentru crearea unui adevărat spaţiu judiciar”, iar la data de 30 noiembrie 2000, Consiliul adoptă un program privind măsurile de punere în practică a principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor în materie civilă şi comercială . Acest program prevede într-o primă fază eliminarea procedurii de exequatur şi crearea unui titlu executoriu european, pentru creanţele necontestate.
În spritul aceleiaşi preocupări declarate la Tampere, s-a emis şi Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială
Totodată, Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 stabilea, la rândul său, normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti faţă de copiii comuni, pronunţate cu ocazia acţiunilor matrimoniale, iar conţinutul acestui regulament a fost preluat în mare parte din Convenţia din 28 mai 1998 având acelaşi obiect .
Apoi, un sistem simplificat de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti este prevăzut şi de Regulamentul C.E. nr.2201 din 27 noiembrie 2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
Astfel, la data de 3 iulie 2000, Franţa a prezentat o iniţiativă în vederea adoptării unui regulament al Consiliului privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti privind dreptul de vizită a copiilor . În vederea garantării egalităţii tuturor copiilor, a apărut Regulamentul C.E. nr.2201 din 27 noiembrie 2003, având scopul de a reglementa toate hotărârile judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti, inclusiv măsurile de protecţie a copilului, independent de orice legătură cu o procedură matrimonială. Întrucât aplicarea normelor în materia răspunderii părinteşti survine adesea în cadrul acţiunilor matrimoniale, s-a apreciat că este mai indicat să existe un singur instrument în materie de divorţ şi în materie de răspundere părintească. Totodată, s-a stabilit că domeniul de aplicare al noului regulament reglementează materiile civile, oricare ar fi natura instanţei. Astfel, în Preambulul regumalemtului se prtecizează expres:
“ pct. (8) În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale şi nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorţ, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.
pct. (9) În ceea ce priveşte bunurile copilului, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai măsurilor de protecţie a copilului, anume: (i) desemnării şi atribuţiilor unei persoane sau ale unui organism însărcinat să administreze bunurile copilului, să îl reprezinte şi să îl asiste şi (ii) măsurilor privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului. În acest context şi cu titlu de exemplu, prezentul regulament ar trebui să se aplice cazurilor în care părinţii sunt în litigiu în legătură cu administrarea bunurilor copilului. Măsurile privind bunurile copilului care nu privesc protecţia copilului ar trebui să fie reglementate în continuare de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială .
pct. (10) Prezentul regulament nu se aplică acelor materii care privesc securitatea socială, măsurilor de drept public cu caracter general în materie de educaţie şi de sănătate, nici hotărârilor privind dreptul de azil şi imigrarea. În plus, prezentul regulament nu se aplică nici stabilirii filiaţiei, care este o problemă separată de atribuirea răspunderii părinteşti, şi nici altor probleme legate de starea persoanelor. Acesta nu se aplică nici măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârşite de către copii.
pct. (11) Obligaţiile de întreţinere se exclud din domeniul de aplicare a prezentului regulament, deoarece sunt deja reglementate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001. În general, instanţele competente în temeiul prezentului regulament vor avea competenţa de a hotărî în materie de obligaţii de întreţinere prin aplicarea articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. (…)“
În ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se stipulează că ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse la minimul necesar. Tot astfel, actele autentice şi acordurile între părţi care sunt executorii într-un stat membru ar trebui asimilate „hotărârilor judecătoreşti” în scopul aplicării normelor de recunoaştere şi de executare.
În concluziile sale, la punctul 34, Consiliul European de la Tampere a estimat în că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile care ţin de dreptul familiei ar trebui „recunoscute automat în întreaga Uniune fără procedură intermediară sau motive de refuz al executării”, astfel încât hotărârile privind dreptul de vizită şi cele privind înapoierea copilului, care au fost certificate în statul membru de origine în conformitate cu dispoziţiile din noul regulament, ar trebui să fie recunoscute şi să fie executorii în toate celelalte state membre, fără a mai fi necesară vreo altă procedură. Procedura de executare a acestor hotărâri judecătoreşti rămâne cea reglementată de dreptul intern al fiecărui stat membru.
Preambulul regulamentului face trimitere şi la Reţeaua Judiciară Europeană în materie civilă şi comercială creată prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului din 28 mai 2001 de creare a unei Reţele Judiciare Europene în materie civilă şi comercială .
Prin Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 s-au fixat reguli de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii .
Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European si al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate a recunoscut pentru prima dată, eficacitatea imediată a hotărârilor executorii în interiorul teritoriului Comunităţii Europene (cu excepţia Danemarcii), a titlurilor executorii relative la “creanţele necontestate”, de care ne-am ocupat pe larg la secţiunea privind titlul executoriu european.
Ulterior, s-au emis Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată.precum şi Regulamentul (CE) nr. 861 din 11 iulie 2007 privind cererile cu valoare redusă în materie civilă şi comercială
Anterior acestor regulamente, la data de 20 decembrie 2002, Comisia a adoptat o Carte Verde cu privire la o procedură europeană de somaţie de plată şi privind măsuri de simplificare şi accelerare a litigiilor cu privire la cererile cu valoare redusă, avându-se în vedere faptul că, recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există nici un litigiu în desfăşurare are o importanţă primordială pentru operatorii economici din Uniunea Europeană, întrucât întârzierile la plată constituie una din principalele cauze de insolvenţă, care ameninţă continuitatea activităţii întreprinderilor, în special a întreprinderilor mici şi mijlocii, provoacând şi pierderea a numeroase locuri de muncă.
Este adevărat că toate statele membre încearcă să abordeze problema procedurilor colective de recuperare de creanţe necontestate, prin intermediul unei proceduri simplificate de somaţie de plată, dar s-a observat că atât conţinutul legislaţiei naţionale cât şi eficacitatea procedurilor interne variază considerabil, de la un stat la altul.
De asemenea, procedurile existente în prezent sunt adesea fie inadmisibile, fie nepractice în litigiile transfrontaliere. Barierele în calea accesului la o justiţie eficientă care rezultă din această situaţie în litigiile transfrontaliere, precum şi denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne din cauza dezechilibrelor în funcţionarea instrumentelor procedurale puse la dispoziţia creditorilor în diferite state membre, fac necesară o legislaţiie comunitară care să garanteze condiţii identice creditorilor şi debitorilor pe tot cuprinsul Uniunii Europene.
Scopul emiterii acestor regulamente este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată (România avea o astfel de procedură privind somaţia de plată – O.G.nr.5/2001 –n.n.), de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor member, prin stabilirea unor standarde minime prin respectarea cărora nu mai este necesară nicio procedură intermediară în statul membru de executare înaintea recunoaşterii şi executării, respectiv de a dota toate statele membre cu o procedură mai simplă şi (de dorit) mai rapidă pentru soluţionarea litigiilor privind cererile cu valoare redusă (de maxim 2000 de Euro – n.n.).
Într-adevăr, înainte de intervenţia legiuitorului comunitar, doar legislaţia naţională a anumitor sisteme juridice europene (printre care nu figurează România –n.n.) prevedea proceduri ad hoc şi rapide pentru litigiile privind cererile cu valoare redusă.
Existenţa, în interiorul spaţiului judiciar comun, a unor instrumente judiciare la dispoziţia creditorilor cu grade de eficienţă substanţial diferite a fost considerată de legiuitorul comunitar drept o cauză de dezechilibru capabilă să determine o distorsiune ”a concurenţei în piaţa internă” . De aici necesitatea unei intervenţii comunitare. Astfel, Regulamentul CE nr. 861/2007 a devenit aplicabil începând cu data de 1 ianuarie 2009 la litigiile care îndeplinesc, cumulat, cele trei condiţii indicate mai jos:
A) Trebuie să fie vorba de litigii existente în ”materie civilă şi comercială”, potrivit noţiunii delimitate de activitatea interpretativă a Curţii de justiţie referitor la Convenţia de la Bruxelles şi la Regulamentul CE nr. 44/2001, cu excepţia conformării la prevederea de la art. 2, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007, potrivit căreia sunt în orice caz excluse din cadrul de aplicare a procedurii europene în comentariu, litigiile privind:
1) starea sau capacitatea juridică a persoanelor fizice;
2) regimul patrimonial al soţilor, testamentele şi succesiunile şi obligaţiile de întreţinere;
3) falimentele, procedurile referitoare la lichidarea de societăţi sau alte persoane juridice insolvabile, acordurile judiciare, concordatele şi procedurile înrudite cu acestea;
4) asigurări sociale;
5) arbitrajul.
Până la acest punct există o coincidenţă cu materiile excluse din cadrul de operativitate al reg. CE nr. 44/2001. Totuşi, prevederea de la art. 2, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007 merge mai departe, excluzând din cadrul de aplicare a procedurii pentru litigiile privind cererile cu valoare redusă, tipologii de litigiu care sunt, în schimb, cuprinse în ”materia civilă şi comercială”, în caz de aplicare a Regulamentului CE nr. 44/2001.Este vorba despre:
6) dreptul muncii;
7) închirierea de imobile (inclusiv locaţiunea), cu excluderea litigiilor încadrate în această materie dar având ca obiect exclusiv constatarea şi obligarea la plata unor sume de bani care au ”titlu” în acest raport juridic;
8) drepturi de despăgubire derivând din violarea vieţii private şi a drepturilor personalităţii, inclusiv calomnia.
În fine, rămân excluse din cadrul de aplicare a Regulamentului CE nr. 861/2007: materia fiscală, cea vamală şi administrativă precum şi răspunderea statului pentru acte şi omisiuni în exercitarea puterilor publice.
B) Litigiul existent în ”materie civilă şi comercială”, trebuie de asemenea să fie de o valoare nu mai mare de 2000 € (fără dobânzi, taxe şi cheltuieli) la data la care organul jurisdicţional primeşte cererea .
Lecturarea anexei I la Regulamentul CE nr. 861/2007 ne permite să fim şi mai punctuali, permiţându-ne, într-adevăr, să afirmăm că acest regulament se ocupă doar de tutela jurisdicţională a litigiilor a căror valoare nu depăşeşte 2000 € referitoare la ”pretenţiile creditorilor” de plată a unei sume de bani, la predarea [livrarea] unei cantităţi determinate de lucruri [mărfuri] fungibile sau la predarea unui lucru determinat (dar nu poate fi vorba de predarea unui imobil : arg. conf. art. 2, lit. g) Regulamentul CE nr. 861/2007).
C) În fine, trebuie să fie vorba de un litigiu ”transfrontalier”, prin acesta înţelegându-se litigiul în care cel puţin una dintre cele două părţi – ori reclamantul ori pârâtul (sau unul dintre pârâţi ) -, să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află organul judiciar sesizat (art. 3 din Regulamentul CE nr. 861/2007).
În ceea ce priveşte noţiunea de ”domiciliu”, aceasta trebuie stabilită pe baza prevederilor Regulamentul CE nr. 44 din 2001 (arg. conf. art. 3, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007).
Tot în vederea simplificării procedurilor judiciare care interesează statele member, s-a emis şi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”).
În fine, de mare actualitate, s-a emis Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoasterea si executarea hotărârilor si cooperarea în materiede obligaţii de întreţinere.
În cadrul Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga, Comunitatea si statele membre ale acesteia au participat la negocieri în urma cărora s-a ajuns, la 23 noiembrie 2007, la adoptarea Convenţiei de la Haga privind obtinerea pensiei de întreţinere în străinătate pentru copii si alţi membri ai familiei (denumită în continuare „Convenţia de la Haga din 2007”) si a Protocolului privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere (denumit în continuare „Protocolul de la Haga din 2007”), lucrările acesteia servind drept sursă de inspiraţie şi Regulamentului (CE) nr. 4/2009.

Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M.

Nota – acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei – www.grlaw.ro si a autorului Dr.Gabriela Raducan.
De asemenea, regasiti acest text la sau in Dreptul executarii silite.Titlul executoriu european, autor Gabriela Raducan, editura Hamangiu
Relativ la alte date despre autor>
sau la