Archive for the ‘DREPT PROCESUAL CIVIL’ Category

Câteva aspecte privind soluționarea cazurilor de incompatibilitate potrivit NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. Abținerea și recuzarea

miercuri, martie 6th, 2013

Lato sensu, incompatibilitatea desemnează situația în care judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau asistentl judiciar este oprit să îndeplinească, simultan, și alte funcții sau servicii. Stricto sensu, incompatibilitatea desemnează situația în care unui judecător, procuror, magistrat-asistent, asistent-judiciar sau grefier îi este interzis de lege să ia parte la soluţionarea unei pricini.
Precizăm că, în reglementarea anterioară incompatibilitatea constituia un incident procedural ce viza exclusiv judecătorii, însă, actualmente, atât Legea nr.304/2004, cât și art. 53 C.proc.civ. prevăd că dispozițiile relative la incompatibilitate se aplică și procurorilor, magistraților-asistenți, asistenților judiciari și grefierilor, în mod corespunzător.
Un alt aspect de noutate față de reglementarea anterioară rezidă în faptul că noile dispoziții procedurale nu mai disting între cazurile de incompatibilitate și cazurile de recuzare/abținere, ci reglementează integral toate situațiile relative la constituirea instanței sub denumirea de motive (cazuri) de incompatibilitate, iar mijlocul procesual de invocare este, după caz, fie excepția de incompatibilitate (ca excepție de procedură, absolută, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 41 C.proc.civ., așa cum rezultă și din art. 45 C.proc.civ.), fie excepția de recuzare (ca excepție de procedură, relativă, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 42 C.proc.civ.) ori excepția de abținere (ca excepție de procedură, absolută, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 42 C.proc.civ.), aceasta din urmă putând fi invocată doar de persoana aflată în situația de incompatibilitate, ca act de dispoziție personal al acesteia.
Distincția între motivele de incompatibilitate absolută și cele de de incompatibilitate relativă rezultă din chiar denumirea marginală dată de legiuitor la art. 45 C. proc. civ., respectiv „Invocarea incompatibilității absolute”, dar și din conținutul acestui text unde se face referire la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 C. proc. civ., așa încât, doar cazurile enumerate de acest articol vizează motive de incompatibilitate de ordine publică (absolute), celelate motive prevăzute de art.42 C.proc.civ., caracter relativ în cazurile enumerate de art. 41 C. proc. civ. În concluzie, normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de ordine publică, fiind de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații. De aceea, nerespectarea dispozițiilor art. 41 C.proc.civ. este sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, astfel pronunțate, fiind vorba despre o nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări.

 Motivele de incompatibilitate absolută sunt:
 judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire;
 judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină după trimiterea cauzei spre rejudecare nici după trimiterea spre rejudecare;
 nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.

Motivele de incompatibilitate relativă sunt:
 când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil;
 când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
 când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;
 când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;
 dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;
 dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;
 dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
 dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;
 dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;
 dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe;
 dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;
 dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;
 atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
Notă: cu caracter de noutate în actuala reglementare, art. 42 alin. (2) C.proc.civ. stipulează expres că ”dispoziţiile privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor”.
Motivele de incompatibilitate fiind enumerate expres de lege, o primă precizare care se impune este aceea că, de principiu, existența altor situații în care s-ar putea presupune că judecătorul nu este impațial, altele decât cele prevăzute de art. 42 alin.(1) pct.1-12 C. proc. civ., cererea de recuzare sau de abţinere va fi respinsă ca inadmisibilă, de chiar completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea jdecătorului recuzat, în temeiul dispozițiilor art.47 alin.(2) C.proc.civ.
Cu toate acestea, art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ. lasă deschisă posibilitatea recuzării judecătorului și ”atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”, situație în care apreciem că nu mai sunt aplicabiile dispozițiile art. 47 alin.(2) și (4) C.proc.civ., cererea de recuzare urmând a fi soluționată de un alt complet de judecată, care urmează să aprecieze obiectiv asupra situației invocate de partea care a formulat cererea și dacă aceasta poate fi încadrată în acest motiv de incompatibilitate relativă, stabilind temeinicia îndoieilor prinvind imprțialitatea celui recuzat.
Din alt punct de vedere, instituirea expresă de către legiuitor a acestei norme de la art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ., pe de o parte, armonizează norma cu cea a art.6 paragraf 1 din C.E.D.O. în materie de imparțialitate, iar, pe de altă parte, reprezintă o dovadă a faptului că noua reglementare nu mai enumeră limitativ cazurile de incompatibilitate. De altfel, realitatea este aceea că legiuitorul nu putea prevedea expres toate situațiile posibile, generatoare de îndoieli privind obiectivitatea, iar, din perespectiva art.6 paragarf 1 din C.E.D.O. nici nu pteau fi excluse indirect, printr-un caracter limitativ al motivelor de incompatibilitate relativă. Aceasta nu înseamnă, desigur, că s-ar putea abuza de norma art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ. și că partea ar putea invoca orice situație întemeindu-și cererea de recuzare pe acest text legal. De altfel, cerința legală este aceea ca, din cererea de recuzare să reiasă ”elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli”, indiferent de natura acestor elemente. De pildă, s-ar putea invoca o relație de tipul ”naș de botez/cununie”, ”fin de botez/cununie”, ”cumetrie”, ”cuscri„ etc., dar nu numai relații de acest tip. În anumite circumstanțe s-ar putea presupune că și duhovnicul celui recuzat este o persoană care să determine lipsa de obiectivitate a judecătorului ec.
În fine, mai precizăm că, partea interesată se poate întemeia atât pe normele de la art.41-42 C.proc.civ., a fortiori poate invoca și normele convenționale europene relative la imparțialitate.

Invocarea existenței unui motiv de incompatibilitate

Abținerea şi recuzarea sunt reglementate pentru a proteja partea în acele cazuri, indicate de lege, în care se poate presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv.
Prin abținere se înțelege aceea situație în care un judecător, ştiind că se află într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.41-42 C.proc.civ., solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini. Potrivit art. 43 alin.(2) C. proc. civ., judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este dator să se abțină de la judecarea pricinii.
Obligației judecătorului de a se abține îi corespunde dreptul părții de a-l recuza pe acesta, fie atunci când legea prevede incompatibilitatea absolută, fie când are motive să se îndoiască de imparțialitatea judecătorului.
Prin recuzare se înțelege situația în care una dintre părți cere, în cazurile determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluționarea unei anumite pricini.
Cazurile de abținere şi cele de recuzare sunt identice. De asemenea, procedura de soluționare a celor două incidente procedurale este comună, distincția privind deopotrivă, regimul juridic și procedura de soluționare a incompatibilității, după cum se invocă motive de incompatibilitate absolută sau relativă, aspecte asupra cărora vom reveni.
Cele două instituții procesuale de deosebesc însă prin faptul că, în timp ce recuzarea este propusă de părți, abținerea provine chiar de la cel aflat în vreunul din cazurile prevăzute de lege, fiind numită de unii autori şi autorecuzare. De asemenea, caracterul normelor care reglementează cele două instituții este de natură diferită. Abținerea este reglementată de norme imperative, în vreme ce recu¬zarea este reglementată fie de norme de ordine privată, fie de norme de ordine publică, pentru cele dintâi partea interesată având facultatea de a-l recuza pe judecător sau de a accepta să fie judecată de către acesta, exprimându-şi astfel încrederea în imparțialitatea sa, în timp ce, în cazul motivelor de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 C.proc.civ., orice parte sau chiar procurorul, atunci când participă la judecată, au interesul să o invoce.
Nerespectarea obligației de abținere nu afectează valabilitatea hotărârii, ci atrage eventualele sancțiuni disciplinare pentru cel în cauză. De altfel, dacă s-ar admite că intervine nulitatea hotărârii în situația în care judecătorul nu s-a abținut, deşi trebuia să o facă, atunci s-ar ajunge la eludarea indirectă a dispozițiilor legale potrivit cărora, sub sancțiunea decăderii, partea trebuie să propună recuzarea într-un anumit termen, potrivit art.44 C.proc.civ.
Pentru ca abținerea şi recuzarea să nu fie deturnate de la scopul pentru care au fost reglementate, legea a stabilit în mod amănunțit procedura de soluționare a acestor incidente procedurale, astfel încât abținerea să nu reprezinte un mijloc comod pentru judecător de a se sustrage de la rezolvarea unor cauze mai grele, iar recuzarea să nu constituie un mijloc prin care o parte de rea-credință să obțină îndepărtarea din instanța de judecată a unui judecător apreciat ca drept sau ca sever ori ale cărui opinii asupra unor probleme de drept incidente în speță sunt cunoscute. În plus, legiuitorul a ținut cont şi de reputația judecătorului, precum şi de prestigiul justiției, dispunând ca această procedură să nu fie publică şi nici contradictorie.
Datorită unificării motivelor de incompatibilitate cu cele de recuzare /abținere (astfel cum erau prevăzute de fosta reglementare), în noua reglementare vom reține că situația în care se află judecătorul va fi incompatibilitatea, iar mijloacele procesuale de invocare vor fi excepția de recuzare și excepția de abținere.
Mai înainte de a ne referi la mijloacele procedurale de invocare a incompa¬tibilității, este necesar să precizăm că nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute de art.41 C.proc.civ. referitoare la incompatibilitatea absolută atrage nulitatea absolută a hotărârii, fiind vorba de norme juridice de ordine publică, așa cum rezută și din art.45 C.proc.civ. Pe cale de consecință, dacă judecata este în curs de desfăşurare, mijlocul procesual de invocare a incompatibilității este excepția de recuzare întemeiată pe art.41 C.proc.civ., care este o excepție de procedură, absolută şi dilatorie. Ea poate fi invocată de orice parte intere¬sată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a judecății, chiar direct în apel sau în recurs, potrivit art.45 C.proc.civ.
Dacă partea interesată pretinde un motiv de incompatibilitate relativă, atunci mijlocul procesual de invocare îl constituie este excepția de recuzare întemeiată pe art.42 C.proc.civ., care este o excepție de procedură, relativă şi dilatorie. Ea poate fi invocată numai de partea care reclamă lipsa de obiectivitate a judecătorului sau, după caz a grefierului /magistratului-asistent /procurorului /asistentului judiciar (potrivit art.54 C.proc.civ.) și numai într-un anumit termen, potrivit art.44 C.proc.civ.
Astfel, cererea de recuzare se se propune înainte de începerea oricăror dezbateri (ceea ce înseamnă că recuzarea trebuie propusă mai înainte de discutarea altor excepții procesuale sau a admisibilității unor mijloace de probă), iar, dacă motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute [art.44 alin.(2) C.proc.civ.], iar nu atunci când acestea au apărut, dar nu știm dacă erau cunoscute de partea interesată (pentru că, altfel, nu s-ar mai realiza dreptul părții la un tribunal imparțial). Textul de lege se referă la ivirea motivelor de recuzare după începerea dezbaterilor, iar nu la cunoaşterea acestor motive după momentul menționat. Se apreciază însă că partea poate să formuleze cererea de recuzare, de îndată ce a descoperit motivul de recuzare, chiar dacă acesta există la începutul procesului, dar nu era cunoscut de către partea respectivă. Din alt punct de vedere, momentul la care partea interesată a cunoscut existența motivului de recuzare este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței competente să rezolve cererea de recuzare.
Nerespectarea termenului în care trebuie propusă recuzarea întemeiată e dispozițiile art. 42 C.proc.civ. atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a l recuza pe cel în cauză . Astfel, recuzarea unui judecător de la prima instanţă pentru prima dată în fața instanței de apel sau recurs este tardivă, cu excepția cazului în care excepția de recuzare nu privește un motiv de incompatibilitate absolută. Cererea de recuzare făcută după expirarea termenului prevăzut de art. 44 C. proc. civ. nu va putea fi însă respinsă ca tardivă de către instanța alcătuită cu judecătorul recuzat, ci tardivitatea va trebui constatată cu respectarea dispozițiilor înscrise în art. 50 C. proc. civ.
Astfel, incompatibilitatea absolută poate fi invocată pe calea excepției de recuzare în fața primei instanțe, oricând până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, iar după pronunțarea hotărârii, va fi invocată prin intermediul motivelor de apel sau recurs.
O problemă specială se poate pune în cazul în care partea invocă excepția de recuzare direct prin intermediul concluziilor scrise, după închiderea dezbaterilor. Soluția diferă după natura motivului de incompatibilitate invocat. Astfel:
– dacă se invocă un motiv de incompatibilitate relativă prevăzut de art.42 C.proc.civ., cererea de recuzare va fi sancționată cu neluarea acesteia în seamă, conform art. 388 alin.(3) C. proc. civ., potrivit căruia ”după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în considerare”;
– dacă se invocă un motiv de incompatibilitate absolută prevăzut de art.41 C.proc.civ., apreciem că excepția de recuzare trebuie soluționată mai înainte de pronunțarea hotărârii, pentru a evita eventualitatea nulitate a acesteia. Această soluție se sprijină și pe dispozițiile art.45 C.proc.civ. care dispune că ”în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii”. În acest sens, recomandabil ar fi ca instanța să repună cauza pe rol (art.400 C.proc.civ.), citând părțile (care nu mai au termen în cunoștință) și, fie că va declara că se abține, fie pentru a da curs cererii de recuzare, va dispune înaintarea dosarului la completul competent să soluționeze cererea de recuzare, după caz fiind aplicabile și dispozițiile art.49 C.proc.civ.
Reaminitim că judecătorul care are cunoștință despre existența unui caz de incompatibilitate absolută sau relativă care îl privește trebuie să formuleze o declarație de abținere (care, nevizând soluționarea cauzei, nu va face obiectul niciunei dezbateri contradictorii). Precizăm că judecătorul are obligația, iar nu facultatea, să se abțină în ipoteza existenței cazurilor de incompatibilitate, indiferent că acestea sunt absolute sau relative (normele care reglementează abținerea având caracter imperativ, de ordine publică), nerespectarea acestei obligații constituind abatere disciplinară.
Cu caracter de noutate, art. 43 alin.(1)C.proc.civ. prevede că anterior primului termen de judecată, grefierul de şedinţă va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate absolută şi, în cazul în care ar putea exista un astfel de motiv, va întocmi un referat corespunzător. Subliniem faptul că verificările privind incompatibilitatea absolută (mai exact a cazurilor prevăzute de art.41 C.proc.civ.) se fac de către grefierul de ședință, iar nu de către grefierul registrator ori arhivar, la primirea cererii sau, după caz, a dosarului.
În ceea ce privește condițiile de formă necesare pentru cererea de recuzare, respectiv pentru declarația de abținere, reținem următoarele:
a) cererea de recuzare se poate formula, potrivit art. 46 alin.(1) C.proc.civ. verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, de către oricare parte din proces (reclamant, pârât, terț intervenient), indicându-se cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 sau 42 C. proc. civ., solicitând soluţionarea cauzei de către un alt judecător. În principiu, orice parte din proces poate să îl recuze pe cel în cauză, însă se admite că pentru ipoteza în care judecătorul şi-a exprimat, în favoarea unei părți, părerea cu privire la pricina ce se judecă, recuzarea poate fi cerută numai de partea adversă.
Dacă recuzarea s-a invocat verbal, în timpul ședinței de judecată, partea va indica din proprie inițiativă sau la solicitarea preşedintelui completului de judecată, motivele de incompatibilitate şi mijloacele de probă în dovedirea temeiniciei cererii de recuzare, toate aceste fiind obligatoriu consemnate în încheierea de şedinţă (partea nu are, însă, obligația de a indica și temeiul de drept al cererii de recuzare). Preşedintele completului de judecată îi va pune în vedere părţii să achite taxele judiciare de timbru aferente, sub sancţiunea anulării cererii de recuzare, ca netimbrată. Ulterior formulării cererii, partea va depune dovada achitării taxelor judiciare de timbru, prin serviciul registratură al instanţei, până la termenul stabilit pentru aceasta, indicând și dosarul în care s-a formulat cererea de recuzare. Precizăm că, deși legea nu prevede o astfel de obligație, de cele multe ori, partea reformulează cererea de recuzare și în scris, anexează taxa de timbru și timbrul judiciar la aceasta și o depune la registratura instanței.
Dacă recuzarea s-a invocat printr-o cerere scrisă, aceasta se depune la dosarul cauzei fie în şedinţă publică (caz în care președintele completului de judecată trebuie să o semneze de primire, cu indicarea datei la care a fost depusă la dosar), fie prin registratura instanței. La cerere se va anexa dovada achitării taxelor judiciare de timbru ori aceasta va fi depusă ulterior, prin registratură, până la termenul de soluţionare a cererii, sub sancțiunea anulării acesteia ca netimbrată.
Cererea de recuzare formulată în scris trebuie să respecte dispozițiile art. 148 alin.(1) C. proc. civ., valabile pentru orice cerere adresată instanței, iar în privința conținutului, va face referire la motivul/motivele de incompatibilitate invocat/e și la mijloacele de probă de care partea înțelege să se folosească.
Totodată, date fiind prevederile art.148 alin.(2) C.proc.civ., cererea de recuzare adresată, personal sau prin reprezentant, instanţei se poate formula şi prin înscris în formă electronică, în condiţiile legii.
 declarația de abținere se face în scris și se anexează la dosar de către judecător, înaintea ședinței de judecată, sau se formulează verbal în ședință, consemnându-se în încheiere atât declarația, cât și motivele de incompatibilitate care au determinat-o. Abținerea se propune de judecător îndată ce cunoaşte existența motivului de recuzare, prin înştiințarea preşedintelui instanței. Se admite că în cazul în care însuşi preşedintele instanței se abține, atunci acesta îl va încunoştința pe locțiitorul său. Propunerea de abținere trebuie făcută mai înainte ca partea interesată să formuleze o cerere de recuzare, dar dacă totuşi cererea de recuzare a fost făcută mai întâi, art. 48 alin. (1) C. proc. civ. permite judecătorului să declare că se abține, caz în care instanța competentă se va pro¬nunța asupra abținerii.
Observație: menționăm că judecătorul trebuie să se abțină de la soluționarea cauzei îndată ce a cunoscut existența motivului de incompatibilitate, iar nu după ce a dat curs mai multor măsuri procesuale în cauză, după ce a respins sau a încuviințat și a administrat probe și a rezolvat excepții, a soluționat anumite probleme litigioase prealabile etc. Este adevărat că, în ipoteza încuviințării abținerii sau recuzării, potrivit art.51 alin.(6) teza a II-a C.proc.civ., încheierea va arăta și în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează a fi păstrate. Cu toate acestea, probele rămân, de principiu, căștigate judecății, deși, având în vedere și principul nemijlocirii, administrarea probelor ar fi putut fi condusă potrivit anumitor interese, care s-ar reflecta automat și în soluția finală.

Procedura de soluționare în cazul existenței unui motiv de incompatibilitate

Excepția de recuzare /abținere se rezolvă înainte de a se intra în cercetarea fondului pretenției, iar dacă excepția este invocată în cursul judecării fondului, ea va fi rezolvată cu prioritate față de fondul pretenției. Nefiind posibil ca probele necesare soluționării excepției să fie comune cu probele necesare soluționării pretenției pe fond și dat fiind caracterul dilatoriu al acesteia, rezultă că nu este posibilă unirea excepției de abținere/recuzare cu fondul.

Inadmisibilitatea cererii de recuzare

Potrivit dispozițiilor art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ., cererea de recuzare este inadmisibilă, dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și 42 C. proc. civ., precum și atunci când sunt recuzați alți judecători decât cei care fac parte din completul de judecată căruia ppricina i-a fost repartizată (a se vedea și art. 46 C.proc.civ.) ori atunci când cererea e recuzare este îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate ca și cel invocat anterior printr-o cerere de recuzare deja soluționată. De asemenea, va fi inadmisibilă cererea de recuzare a tuturor judecătorilor unei instanțe sau ai unei secții a acesteia ori a instanțelor ierarhic superioare formulate la instanța care soluționează litigiul.
Se observă că aceste texte legale au fost instituite de legiuitor tocmai pentru a preveni abuzul de drept procesual prin exercițiul dreptului la recuzare, motiv pentru care, asemenea cereri vor fi soluționate direct de către instanţa în faţa căreia a fost formulată, în compunerea căreia intră și judecătorul recuzat, prin respingerea ca inadmisibilă. De altfel, potrivit art.187 alin.(1) pct.1 lit c) C.proc.civ. formularea cu rea-credință a unei cereri de recuzare, poate atrage aplicarea unei amenzi judiciare de la 100 lei la 1.000 lei. Însă, instanța poate recurge și la această sancțiune doar dacă există elemente temeinice care dovedesc reaua-credință (ca element subiectiv) a părții care formulează cererea de recuzare, altfel este suficientă respingerea cererii ca inadmisibilă.
Ca procedură efectivă de soluționare, cererea de recuzare care se încadrează în prevederile art. art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ. se va respinge ca inadmisibilă prin încheiere interlocutorie, în chiar ședința de judecată în care se invocă (indiferent că este vorba despre ședință publică sau cameră de consiliu), după ce, în prealabil, instanța a pus în discuția contradictorie a părților admisibilitatea cererii.
Se mai impune o observație, anume aceea că, spre deosebire de fosta reglementare, judecătorul recuzat trebuie să identifice motivul de incompatibilitate invocat de către parte pentru a vedea dacă se poate pronunța el însuși în caz de inadmisibilitate sau, dimpotrivă, să înainteze cererea completului competent să soluționeze cererea de recuzare.
Pronunțarea făcându-se printr-o încheiere interlocutorie, partea nemulțumită de soluția de respingere a cererii sale ca inadmisibilă, pe considerentul că, în realitate instanța ar fi fost în eroare când a încadrat cererea sa în prevederile art. art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ, o poate ataca simultan cu hotărârea care se va pronunța pe fondul cauzei, pe calea apelului sau, după caz, a recursului.

Soluționarea cererii de recuzare / abținere care nu este inadmisibilă

La fel ca și în reglementarea precedentă, soluționarea cererii de recuzare /abținere [exceptând situațiile prevăzute de art.47 alin.(2) și (3) C.proc.civ.] se face de către un alt complet de judecată, în alcătuirea căruia nu poate să intre cel care a declarat că se abține sau cel recuzat, după caz. Interdicția expresă a participării judecătorul recuzat sau care declară că se abține de la soluționarea incidentelor menționate anterior constituie o garanție a imparțialității cu care acestea vor fi rezolvate.
Notă: Diferența față de vechea legislație procesuală este sub aspectul cazurilor de la art. 24 C.proc.civ. anterior, asupra cărora se pronuna chiar judecătorul despre care se afirma că ar fi incompatibil, or, potrivit noii reglementări, acest cazuri se încadrează în cele de incompatibilitate absolută prevăzute de art.41 C.proc.civ., iar, legea nu mai stabilește un regim diferit de soluționare, astfel că și acestea vor fi soluționate de un alt complet.
Făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale şi ținând cont de faptul că abținerea şi recuzarea sunt incidente procedurale, art. 50 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte competența de a se pronunța asupra abținerii şi recuzării în favoarea instanței sesizate cu pricina în care au fost ridicate aceste incidente, în alcătuirea căreia nu poate să intre judecătorul care s-a abținut ori a fost recuzat. S-a decis că participarea judecătorului recuzat la soluționarea cererii de recuzare atrage nulitatea hotărârii de fond. Considerăm totuşi că această soluție trebuie nuanțată, în sensul că vizează numai situația în care cererea de recuzare a fost respinsă, deoarece, dacă a fost admisă, nici partea care a cerut recuzarea şi nici partea adversă nu ar avea interesul să se plângă de alcătuirea instanței care a rezolvat incidentul procedural, iar desființarea hotărârii de fond, doar pe acest temei, nu ar duce decât la tergiversarea judecății. Mai mult, art. 53 alin. (2) C. proc. civ. declară încheierea prin care s-a încuviințat recuzarea nesusceptibilă de a forma obiectul vreunei căi de atac, fără a distinge după cum s-au săvârşit ori nu neregularități procedurale la judecarea cererii de recuzare.
Cererile de recuzare vor trebui făcute separat pentru fiecare judecător în parte, după cum rezultă din dispozițiile înscrise în art. 47 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi judecate separat, fără participarea celui în cauză. De altfel, în jurisprudența mai veche se decidea că judecătorul chemat să rezolve o cerere de recuzare se va pronunța asupra acesteia, chiar dacă, la rândul lui, este şi el recuzat.
Cu titlu de excepție, art. 50 alin. (2) C. proc. civ. se ocupă de cazul în care, datorită recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, situație în care, recuzarea se judecă de instanța ierarhic superioară.
Menționăm că procedura de soluționare a cererii de recuzare ori a declarației de abținere, după caz, are caracter urgent, fapt care obligă completul învestit cu rezolvarea acestor incidente procedurale să hotărască cât mai repede posibil cererea, de regulă, în aceeași zi sau la o dată foarte apropiată celei la care i s-a transmis dosarul.
Judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține va dispune de îndată înaintarea dosarului către completul care, potrivit legii, este desemnat să soluționeze abținerea sau recuzarea, acesta din urmă punând viză de primire pe cererea de recuzare sau pe declarația de abținere ori, după caz, pe încheierea de ședință în care au fost consemnate declarațiile verbale vizând abținerea sau recuzarea și fixând termenul de judecată a acestora. Dacă e vorba de un complet colegial din compunerea căruia a fost recuzat sau s-a abținut un singur judecător, președintele acestuia va pune în discuția părților dispoziția de soluționare a incidentului procedural de către completul format din ceilalți membri ai completului în care a fost inclus și judecătorul aflat pe lista privind planificarea de permanență.
Potrivit art. 48 alin.(1) și (2) C.proc.civ., judecătorul recuzat poate declara că se abține caz în care, declarația de abținere se va soluționa cu prioritate. Cu caracter de noutate ca și consacrare legislativă, norma art.48 alin.(3) C.proc.civ. prevede că cererea de recuzare se va respinge ca lipsită de obiect dacă s-a admis declarația de abținere, indiferent de motivul acesteia, deci, chiar dacă motivul de incompatibilitate invocat în cererea de recuzare ar fi altul decât cel petru care s-a făcut și s-a admis abținerea.
În ceea ce privește procedura de soluționare propriu-zisă a cererii de abținere/recuzare, art.51 C.proc.civ. prevede expres că aceasta se desfășoară în camera de consiliu, „fără prezența părților”, deci fără citarea părților și fără a permite acestora să pună concluzii asupra cererii, fiind vorba despre o procedură necontencioasă, fără legătură cu problema litigioasă de fond.
Însă, spre deosebire de reglementarea anterioară, ascultarea judecătorului ce a declarat că se abține ori care a fost recuzat, devine facultativă, la aprecierea completului învestit cu soluționarea incidentului procedural, mai mult, acest complet are și facultatea de a asculta părților litigante, atunci când apreciază că ascultarea ar fi utilă soluționării cererii.
Precizare: ascultarea la care se referă art.51 alin.(1) teza I C.proc.civ. nu se confundă cu administrarea probei cu interogatoriu, dar, ca natură juridică poate fi similară cu ascultarea minorului în cazul desfacerii căsătoriei. Ascultarea presupune exprimarea opiniei judecătorului, eventual și a părților (a nu se confunda cu concluziile acestora), în privința abținerii /recuzării în fața completului învestit cu soluționarea acestor incidente, opinie care se va consemna în scris de către grefier în practicaua încheierii.
Exceptând interogatoriul [exclus expres chiar de dispozițiile art.51 alin.(3) C.proc.civ.], orice alt mijloc de probă este, de pincipiu, admisibil. De regulă, se pot administra înscrisuri, începuturi de probă scrisă completate cu de¬claraţii de martori ori, în lipsa unor asemenea mijloace de probă, chiar prin declaraţii de martori. Deși textul legal nu interzice expres, apreciem că ar fi exaustiv să se administreze proba cu expertiză, pentru dovedirea motivelor de incompatibilitate, deși nu putem exclude de plano un astfel de mijloc de probă.
Instanța se pronunță prin încheiere interlocutorie asupra declarației de abținere sau cererii de recuzare, întocmind și minuta corespunzătoare, care introdusă în sistemul informatic ECRIS și va fi înscrisă în condica camerei de consiliu, pronunțarea sa făcându-se în ședință publică, potrivit stipulației exprese a art.47 alin.(5) C.proc.civ.
Soluții:
* dacă se admite cererea de abținere sau de recuzare, judecătorul recuzat ori care s a abţinut se va retrage de la soluționarea cauzei, fiind înlocuit de un alt judecător; în cazul în care recuzarea sau abținerea a privit judecătorul unic sau întregul complet colegial, cauza se repartizează aleatoriu, iar dacă incidentul a privit doar o parte a completului colegial, noua compunere a completului desemnat să soluționeze cauza îi vizează pe ceilalți membri ai completului inițial și pe judecătorul aflat în lista de planificare a permanenței.
Potrivit art. 50 alin. (6) teza a II-a C. proc. civ, încheierea prin care abținerea sau recuzarea a fost admisă va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul în cauză urmează să fie păstrate, însă, subliniem că, atunci când în încheierea de încuviinţare a recuzării sau a abținerii nu se face vreo menţiune despre actele îndeplinite de judecătorul în cauză, atunci acestea trebuie refăcute în totalitate, neputând fi menținute.
• dacă se respinge cererea de abținere sau de recuzare, judecata va fi reluată cu participarea judecătorului care a fost recuzat ori, după caz, care s a abţinut.
• dacă instanța ierarhic superioară, învestită cu soluționarea incidentului procedural potrivit art. 50 alin.(2) C.proc.civ., admite cererea de abținere sau de recuzare, va dispune prin încheiere și trimiterea cauzei la o altă instanță de același grad cu cea în fața căreia s-a ivit incidentul respectiv, din circumscripția sa teritorială,
• dacă instanța ierarhic superioară, învestită cu soluționarea incidentului procedural potrivit art. 50 alin.(2) C.proc.civ., respinge cererea de abținere sau de recuzare, va dispune prin încheiere, returnarea dosarului la instanţa inferioară, judecata fiind reluată de completul inițial, din care face parte judecătorul recuzat.
Căile de atac:
a) Nu sunt supuse niciunei căi de atac:
 încheierea prin care s a admis cererea de recuzare;
 încheierea prin care recuzarea s-a respins ca rămasă fără obiect, potrivit art. 48 alin.(3) C. proc. civ.(pentru ipoteza în care s-a admis cererea de abținere a judecătorului recuzat),
 încheierea prin care s a soluționat abţinerea (indiferent că ar fi vorba despre o soluţie de admi¬tere sau respingere).
b) Este supusă căilor de atac încheierea prin care s a respins cererea de recuzare. Aceasta poate fi atacată de părți odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.
Astfel, dacă hotărârea instanței de fond este supusă apelului, partea interesată va invoca prin intermediul motivelor de apel și nelegalitatea compunerii și/sau constituirii instanței prin existența motivului de incompatibilitate, artând că excepția de recuzare a fost în mod eronat respinsă. În ipoteza în care instanţa de apel constată că soluția dată asupra recuzării este greșită, iar prima instanță a judecat în fond, va admite apelul, va anula în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată și va reține procesul spre rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 480 alin.(6) C. proc. civ., refăcând toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, va reface și dovezile administrate la prima instanţă.
(!) Cu caracter de noutate absolută, art.53 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ. prevede că și în ipoteza în care hotărârea pronunțată asupra fondului cererii deduse judecății este definitivă, ”încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri”, permițând practic exercitarea unui ”recurs la recurs”, ceea ce, în reglementarea anterioară era inadmisibil, fără distincții. Astfel, chiar și încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare a unui judecător ce participă la judecarea unui recurs va putea fi atacată separat cu recurs, la instanța superioară, în termen de 5 zile de la data comunicării acestei hotărâri.
Pe de altă parte, remarcăm obligativitatea comunicării hotărârii definitive (din apel sau din recurs, după caz), deşi, în prezent, hotărârile din recurs nu se comunică decât la cerere.
Observație: căile de atac prevăzute de art.53 C.proc.civ. sunt aplicabile indiferent dacă instanța care a soluționat incidentul procedural este cea în fața căreia s-a ivit acesta sau instanța ierarhic superioară, învestită potrivit art. 52 C. proc. civ. nefăcând nicio distincție în acest sens.

Incompatibilitatea altor participanţi

Întrucât dispozițiile art. 41-53 C.proc.civ. constituie dreptul comun în materie de incompatibilitate, art. 54 C.proc.civ. prevede în mod expres că motivele de incompatibilitate, invocarea acesteia prin intermediul excepției /cererii de abținere și/sau de recuzare, condițiile de invocare și soluționarea acestora, se aplică în mod corespunzător şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor, însă, credem că textul nu este limitativ, ci ar fi aplicabil șși altor categorii de participanți.
Însă, este evident că motivul de incompatibilitate prevăzut de art.42 alin.(1) pct.1 vizând antepronunțarea este aplicabil eclusiv categoriilor de participanți, numai în măsura în care participă, chiar cu vot consultativ, la pronunțarea soluției în cauză.
Precizare: soluționarea cererilor de abținere sau de recuzare vizând procurorii, magistraţii-asistenţi, asistenţii judiciari şi grefierii se rezolvă după regulile aplicabile judecătorilor, de către completul învestit cu soluționarea cauzei în fața căruia s-a ivit incidentul respectiv.

CÂTEVA ASPECTE PRIVIND COMPETENŢA INSTANŢEI ÎN MATERIA ÎNCUVIINŢĂRII EXECUTĂRII SILITE POTRIVIT NOULUI COD DE PROCEDURA CIVILA

miercuri, martie 6th, 2013

Textul art. 373 alin. (2) CPC anterior stabilea competenţa în materia încuviințării executării silite în favoarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.
Or, având în vedere că executarea silită se poate desfăşura în mai multe modalităţi şi forme, instanţa unde ”urma a se face executarea” putea fi oriunde pe teritoriul României (de pildă, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite, în raza sediilor terţilor popriţi etc).
Această soluţie a fost apreciată ca nefiind practică, aşa încât legiuitorul Noului Cod şi-a propus să elimine această multiplicare a instanţelor de executare posibile, introducând un criteriu uşor verificabil, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând cazul când legea prevede altfel. Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare de către art. 650 alin. (1) NCPC conţine un element extrinsec raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor menit să stabilizeze, pe cât posibil într-un singur loc, procedura executării.
La acest text ar trebui corelat și textul art. 665 alin 4 teza II-a NCPC potrivit căruia ’’încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării’’ astfel încât, din coroborarea acestor două norme deducem soluţia legislativă nouă, potrivit căreia încuviinţarea executării silite este una naţională sau, care are caracter naţional.
Totodată, pentru a stabili instanţa competentă potrivit criteriului stabilit de art. 650 alin.(1) NCPC e necesar să stabilim care executor judecătoresc este competent să efectueze executarea, iar răspunsul îl oferă articolul următor 651 NCPC, care stabileşte o competenţă funcţională a oricărui executor din raza curţii de apel, existând practic 3 ipoteze principale în art.651 alin. (1) lit a, b, c) NCPC , în timp ce art. 651 alin. (2) NCPC stabileşte o prorogare de competenţă funcţională pentru situaţia în care bunurile urmăribile mobile sau imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel (ipoteză în care oricare dintre executorii judecătoreşti din raza acelor curţi de apel e competent să realizeze executarea chiar cu privire la bunurile situate în raza altor curţi de apel, decât cea în care acesta funcţionează).
Totodată, art. 651 alin. (3) NCPC reglementează o situaţie asemănătoare dispoziţiilor art. 106 NCPC (respectiv art. 18 indice 1 din CPC anterior), stabilind că, în cazul în care executarea silită directă sau urmărirea silită priveşte un bun mobil care a fost deplasat/mutat în timpul procedurii de executare, rămâne competent executorul care a declanşat executarea silită.
Astfel, din coroborarea art. 650 cu art. 651 NCPC rezultă că va fi competentă să încuviinţeze excutarea silită, după caz:
– fie instanţa de la locul situării imobilului, în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, a fructelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare,
– fie instanţa de la domiciliu / sediul debitorului, în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare,
– fie instanţa unde urmează să se facă executarea pentru ipoteza executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face.
La aceste text se mai adaugă și cel al art.781 NCPC, în materie de poprire .

Şi, dacă tot vorbim de art. 651 NCPC, se cuvine să subliniem un alt element cu caracter de noutate în privinţa alineatului final, potrivit căruia nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa funcţională, inclusiv a regulii de prorogare a acesteia din alineatele precedente, este sancţionată în mod expres cu nulitatea necondiţionată a actelor de procedură execuţionale efectuate, regimul nulităţii fiind deci cel stabilit de art. 176 NCPC.
De pildă, în ipoteza în care un executor judecătoresc cere încuviinţarea executării silite la Judecătoria Focşani, făcând acte de executare silită asupra bunurilor mobile aparţinând unui debitor care are domiciliul în Târgovişte, este un executor necompetent teritorial, iar toate actele de procedură făcute de acesta în dosarul de executare sunt nule.
Pe de altă parte, dacă tot am discutat de art. 650 alin. (1) lit a.) NCPC, se impune să subliniem corelarea acestuia cu dispozițiile art. 818-819 NCPC din materia urmăririi silite imobiliare. Astfel, potrivit art. 818 alin. (1) NCPC, în materie de urmărire silită imobiliară, cererea de urmărire se va adresa unui executor judecătoresc din raza curţii de apel unde se află imobilul urmărit, iar potrivit art. 819 NCPC, instanţa de executare în raza căreia se află imobilul va încuviinţa urmărirea lui silită, fiind, deci, vorba, despre o normă specială care stabileşte o competenţă teritorială absolută în cazul urmăririi silite imobiliare.De altfel, tot în privința unei probleme de interpretare se cuvine să analizăm dispozițiile art.818-819 NCPC și sub un alt aspect.
Am stabilit anterior faptul că, noua soluție legislativă creează încuviințarea națională a executării silite, prin chiar dispozițiile art. 665 alin 4 teza II-a NCPC NCPC potrivit căruia ’’încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării’’. Mai puțin sub aspectul urmăririi silite imobiliare.
Potrivit art. 818 alin. (1) NCPC, ”Cererea de urmărire”, însoţită de titlul executoriu şi de dovada achitării taxelor de timbru, se va îndrepta la executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul aparţinând debitorului urmărit sau unei alte persoane, dacă se urmăreşte un imobil ipotecat.
(2) Dacă se urmăreşte un imobil care se întinde însă în diferite circumscripţii, cererea se va putea face la oricare dintre executorii judecătoreşti competenţi să facă executarea silită, după alegerea creditorului.”
(3) Cererea de urmărire va cuprinde menţiunile prevăzute la art. 663.”
Potrivit art. 819 NCPC, ”după înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita de îndată instanţei de executare în circumscripţia căreia se află imobilul încuviinţarea urmăririi lui silite, dispoziţiile art. 664 şi 665 aplicându-se în mod corespunzător.”
Așadar, în ipoteza în care se vizează și urmărirea silită a unui imobil instanța de executare nu trebuie să aibă la dosar doar simpla cerere de încuviințare a executării silite în general, ci, va trebui să aibă și o cerere expresă de urmărire silită imobiliară, conform art.818 NCPC. Pentru ipoteza în care s-a cerut mai întâi încuviințarea executării silite în general, eventual aceasta fiind adresată instanței de executare din raza teritorială a sediului terțului poprit sau a debitorului, iar, ulterior, constatând că nu este îndestulătoare executarea prin poprire, creditorul dorește și urmărirea silită imobiliară, atunci, apreciem că – față de textele derogatorii le art.818-819 NCPC –va trebui solicitată încuviințarea executării silite instanței de executare în circumscripţia căreia se află imobilul a cărui urmărire se intenționează. S-a spus că acest text ar constitui o ”scăpare” a legiuitorului, dovada inadvertenței făcând-o chiar dispozițiile art. 713 alin.(2) teza a II-a NCPC, care, stabilind instanța competentă în materia contestaţiei la executare, prevede:
” În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului”.
Caz în care se pune întrebarea: Cum s-ar putea ca instanța de executare să se afle în afara razei teritoriale a imobilului urmărit silit, față de dispozițiile imperative și derogatorii ale art.818 -819 NCPC ?
Răspuns: Și, totuși, dacă facem corelația dintre norma art. 713 alin.(2) teza a II-a NCPC cu norma art. 651 alin. (2) NCPC [care, așa cum arătam anterior, stabileşte o prorogare de competenţă funcţională pentru situaţia în care bunurile urmăribile mobile sau imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel (ipoteză în care oricare dintre executorii judecătoreşti din raza acelor curţi de apel e competent să realizeze executarea chiar cu privire la bunurile situate în raza altor curţi de apel, decât cea în care acesta funcţionează)], avem un răspuns, în sensul că, probabil, la stabilirea instanței competente să soluționeze contestația la executare legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care bunurile urmăribile imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel.Deci, nu ar fi vorba despre o necorelare, ci de o derogare voita a legiuitorului.

miercuri, martie 6th, 2013

Afis CONFERINTA NCPC
Alaturi de Profesorul GABRIEL BOROI, va invitam sa participati la una dintre cele mai interesante conferinte dedicate Noului Cod de procedura civila, care va avea un concept inedit de prezentari, dezbateri libere si lansarea Codului de procedura civila comentat, conferinta care se va desfasura pe parcursul a doua zile, cu masa de pranz si coffe break, intr-una dintre cele mai prezentabile si mai moderne sali de conferinta existente la ora actuala in Romania, in cadrul Universitatii Titu Maiorescu din Bucuresti. Recomand cu caldura acest eveniment tuturor prietenilor si cunoscutilor mei, dar nu doar acestora, ci oricui este interesat sa-si lamureasca multe din necunoscutele noii proceduri.

NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ
la început de drum
5-6 aprilie 2013

Aula Magna a Universității Titu Maiorescu
Calea Văcărești, nr. 189, sector 4, București

Profesorul GABRIEL BOROI,
împreună cu reputați practicieni ai dreptului, vă propun o conferință interactivă, în care se vor analiza o serie de instituții procesual-civile care capătă conotații noi, ca urmare a intrării în vigoare a NCPC. Manifestarea este dedicată în special practicienilor, urmărind însă și formarea unor piloni conceptuali de bază la acest moment de cotitură al legislației procesuale din România.

Și-au anunțat participarea la lucrările Conferinței:
Prof. univ. dr. Mona Maria PIVNICERU, Ministrul Justiţiei din România
Prof. univ. dr. Brânduşa ŞTEFĂNESCU, Vicepreședinte al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.
Dr. Gheorghe FLOREA, Preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România
Judecător dr. Octavia SPINEANU-MATEI, Director al Institutului Naţional al Magistraturii
Conf. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, avocat
Lector univ. dr. Traian-Cornel BRICIU, Facultatea de Drept a Universității din București, Director executiv la Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, avocat
Judecător Laura RADU, Vicepreședinte al Tribunalului București, formator al Institutului Național al Magistraturii
Lector univ. dr. Claudiu DINU, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu
Judecător dr. Liviu ZIDARU, formator la Institutul Naţional al Magistraturii
Judecător Veronica DĂNĂILĂ, Curtea de Apel București, formator la Institutul Naţional al Magistraturii
Judecător Dumitru Marcel GAVRIȘ, Curtea de Apel București
Bogdan DUMITRACHE, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, executor judecătoresc

Temele conferinței*:
• Despre necesitatea unui nou Cod de procedură civilă
• Aplicarea în timp a Codului de procedură civilă; dispoziţii de drept tranzitoriu şi de punere în aplicare a Codului de procedura civilă
• Aspecte practice privind verificarea, regularizarea cererii şi fixarea primului termen de judecată
• Circuitul dosarului, măsuri şi soluţii administrative sub impactul Noului Cod de Procedură civilă
• Reprezentarea convențională prin avocat conform noului Cod de procedură civilă
• Nulitatea actelor de procedură în Noul Cod de procedură civilă
• Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă. Privire specială asupra autorității de lucru judecat și corelația cu alte instituții procesuale
• Apelul în Noul Cod de procedură civilă
• Întrebarea preliminară în Noul Cod de procedură civilă
• Arbitrajul. Acțiunea în anulare potrivit Noului Cod de procedură civilă
• Aspecte de noutate în materia procedurilor civile speciale
• Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă
• Noutăți în materia executării silite
• Forme ale răspunderii reglementate în dispozițiile generale privind executarea silită

*În afara acestor teme, invităm participanții la conferință să pună în discuție orice alte teme de interes. Așteptăm propunerile dvs., până pe 31 martie 2013, pe adresa: ncpc@utm.ro.

În cadrul Conferinței va avea loc
LANSAREA CĂRŢII
Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole

Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Gabriela Răducan, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius Păncescu, Marius Eftimie

Organizatori:
Universitatea Titu Maiorescu
în colaborare cu Editura Hamangiu și Volonciu Legal Training

Conferință în curs de acreditare INPPA.

Detalii și înscrieri: Telefon: 0730 606 472; 0723 546 567; 0730 606 464  Fax: 021 316 16 46 
Web: www.utm.ro; www.hamangiu.ro; www.e-vlt.ro

Câteva PROPUNERI / COMENTARII / EXPLICAŢII privind interpretarea modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.202/2010 – „mica reformă”

miercuri, decembrie 15th, 2010

„MICA REFORMA” – Serial: 1

Eliminarea oricărei căi de atac (a recursului) în privinţa cererilor privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv

Astfel, la articolul 1 C.pr.civ., după pct. 1 se introduce punctul 11, cu următorul cuprins:
Judecătoriile judecă:

(…)„11. în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv”.

Această normă reglementează atât competenţa de soluţionare a acestor categorii de cereri (care datorită importanţei scăzute în considerarea valorii creanţei, vor fi de competenţa exclusivă a judecătoriei rationae materiae), cât şi eliminarea expresă a căii de atac a recursului (vezi şi art.2821 C.pr.civ., potrivit căruia, litigiile de până la 100.000 lei inclusiv nu sunt supuse apelului).
Această normă a fost deja criticată prin „Observaţiile Asociaţiei Magistraţilor din România la Proiectul Legii privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor în materie civilă”, p. 2, [publicate pe site-ul http://www.asociatia-magistratilor.ro] şi nu ne îndoim că aceste critici vor continua, sub aspectul că, prin eliminarea oricărei căi de atac se poate interpreta că se încalcă art.6 din C.E.D.O. şi “dreptul la un recurs efectiv”.
Cu toate acestea, noua normă nu elimină posibilitatea exercitării unei eventuale căi de atac de retractare (contestaţie în anulare sau revizuire), în măsura în care condiţiile de exercitare specifice acestor căi ar fi îndeplinite.
În privinţa normei de competenţă materială a judecătoriei norma nu are caracter de noutate, întrucât , din coroborarea art. 1 pct. 1 cu art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) C. pr. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze toate cererile evaluabile în bani cu o valoare de până la 500.000 inclusiv în materie civilă şi de până la 100.000 lei inclusiv în materie comercială.
Precizare: deşi noua normă nu distinge după raportul de drept material ce stă la baza pretenţiei (civil, contencios-fiscal, litigii de muncă, dreptul familiei, drept comercial ) nu credem însă că legiuitorul a dorit să stabilească un rang de prioritate al criteriului valoric faţă de competenţa materială după natura litigiului. Astfel, nu opinăm că această normă ar fi aptă să să scoată de sub competenţa secţiilor specializate litigiile ce le-ar reveni potrivit competenţei ratioane materiae, chiar dacă ar fi vorba de cereri întemeiate pe un drept de creanţă în care valoarea obiectului este de maximum 2000 de lei. În plus, credem că dispoziţiile art. 1 pct. 11 C. pr.. civ. constituie dreptul comun (legea generală) în materie, în timp ce dispoziţiile care interesează secţiile specializate constituie norme speciale, derogatorii.
Corelaţii:
În strânsă corelaţie cu modificarea adusă de art. 1 pct. 11 C. pr.. civ se modifică şi art. 299 C.pr.civ. prin introducerea alineatului (1)1,: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 1 pct. 11”.
De asemenea, hotărârile pronunţate „în primă şi ultimă instanţă” de judecătorii în aceste litigii se consideră a fi incluse în categoria hotărârilor irevocabile la care se referă art. 377 alin. (2) pct. 5 C. pr. civ., cu toate consecinţele care decurg din aceasta, respectiv:
1. pot fi atacate cu contestaţie în anulare sau revizuire (cum arătam mai sus),
2. sunt executorii (necesitând, însă, învestirea cu formula executorie conform art. 269 alin. (1), art. 374 alin. (1) şi art.376 alin. (1) C. pr. civ. Cu toate acestea, în materie comercială, potrivit art. 7209 C. pr. civ. , hotărârile pronunţate în primă şi ultimă instanţă potrivit art. 1 pct. 11 C. pr.. civ ., constituie titlu executoriu şi vor putea fi puse în executare „fără îndeplinirea unei alte formalităţi”).

DOMENIUL DE APLICARE: cererile ce au ca obiect obligarea la plata unei sume de bani, de maximum 2000 lei. Se impun următoarele PRECIZĂRI:

a) pe de o parte, creanţa principală trebuie să fie de maxim 2000 lei, neavând relevanţă dacă reclamantul mai formulează sau nu şi alte capete de cerere accesorii, prin care solicită penalităţi sau dobânzi, în cazul acestora fiind aplicabile dispoziţiile prorogării legale de compteneţă, potrivit art.17 C.pr.civ. Ca atare, nu se va face calcul aritmetic între creanţa principală şi sumele pretinse în cererile accesorii, pentru a eluda aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 11 C. proc. civ.Totodată, nu are relevanţă izvorul juridic al pretenţiei formulate (raspundere civilă delictuală sau contractuală, plată nedatorată, îmbogăţire fără justă cauză, contravaloarea unui bun pierit sau distrus (nu, însă şi în cazul în care se solicită obligarea pronunţarea unei hotărâri cu obligaţie alternativă: în principal restituirea bunului şi în subsidiar, contravloarea acelui bun, în măsura în care se constată imposibilitatea restituirii sale în natură –ipoteză în care nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 pct. 11 C. proc. civ.)
b) pe de altă parte, noua normă de la art.1 pct. 11 C.pr.civ., nu trebuie extinsă prin analogie la orice litigiu evaluabil în bani. Noţiunea de „litigiu evaluabil în bani„ a fost explicată de către I.C.C.J., Secţiile Unite prin Decizia nr.32 /9 iunie 2008 (M.Of. nr. 830 din 10/12/2008), respectiv: “Dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.” Ca atare, textul este aplicabil exclusive litigiilor prin care se solicită sume de bani întemeiate pe drepturi de creanţă, în cuantum maxim de 2000 lei.
c) pentru a fi aplicabilă această normă, e necesar ca pretenţia de obligare la plata a 2000 lei să fie formulată pe cale principală. Astfel, nu intră sub incidenţa acestui text, ci va opera prorogarea legală de compteneţă în baza art.17 C.pr.civ., litigiile în care asemenea pretenţii băneşti de până la 2000 lei sunt formulate pe cale accesorie (de plidă, ca cerere de repunere a părţilor în situaţia anterioară (restituirea prestaţiilor) faţă de o cerere principală în care se invocă ineficacitatea unui act juridic (nulitate, anulare, rezoluţiune, reziliere, revocare etc.) ori pe cale incidentală (cerere reconvenţională sau cerere de intervenţie voluntară principală, chemare în garanţie, chemarea în judecată întemeiată pe art.57 C.pr.civ.). Însă, dacă partea interesată alege să exercite pe cale principală acţiunea în pretenţie, ulterior hotărârii de desfiinţare a actului juridic care o generează, atunci devin aplicabile dispoziţiile art. 1 pct. 11 C. proc. civ.

APLICAREA ÎN TIMP:
Norma art. 1 pct. 11 C. proc. civ. este de imediată aplicare, de la data intrării în vigoare a Legii nr.202/2010 ( a se vedea şi dispoziţiile art. 725 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010), a.î. noua normă se va aplica :
– proceselor începute după intrarea în vigoare a acestei legi (când cererea de chemare în judecată/actul de sesizare s-a formulat ulterior datei de 25.11.2010).

Notă: ne propunem să postăm comentarii pe articolele introduse de mica reformă în justiţie, în domeniul dreptului procesual civil şi al dreptului privat în general, în formă de serial. Dacă această postare trezeşte interesul vreunor colegi şi va părea interesanta, vă rog să-mi dati un semnal pozitiv pentru a continua.De asemenea, sunt deschisă oricăror propuneri sau opinii contrare celor prezentate, în privinţa interpretării textelor din „mica reformă în justiţie” (Legea nr.202/2010).

 Vânzarea la licitaţie a imobilelor. Interpretarea art.509 alin.(5) teza finală C.proc.civ.

vineri, noiembrie 19th, 2010

Dacă în termen de 15 zile de la primirea somaţiei debitorul nu îşi achită datoria, executorul judecătoresc declanşează procedura scoaterii imobilului la vânzare, scop în care va fixa preţul acestuia, iar dacă este cazul, va apela la un expert pentru evaluarea corespun¬zătoare a bunului. Pe lângă preţul imobilului, trebuie determinată prin expertiză şi valoarea eventualelor drepturi de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, în cazul în care acestea au fost intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci.
Executorul judecătoresc va solicita biroului de carte funciară unde este înscris imobilul să-i comunice drepturile reale şi orice sarcini ce grevează bunul urmărit.
În ipoteza în care există titulari ai unor astfel de drepturi, executorul este obligat să-i informeze în privinţa executării şi să-i citeze la termenele fixate pentru vânzare.
În tot cursul executării silite, după emiterea somaţiei către debitor, executorul, din oficiu sau la cererea creditorului urmăritor, poate numi un administrator-sechestru, dacă măsura serveşte unei mai bune administrări a imobilului urmărit. Potrivit art. 501 alin. (2) C. proc. civ., calitatea de administrator-sechestru poate fi conferită cre-ditorului, debitorului sau oricărei alte terţe persoane fizice sau juridice.
Administratorul-sechestru va consemna veniturile încasate şi va depune recipisa la executorul judecătoresc. Exceptând cazul când administrator-sechestru ar fi numit chiar debitorul, acesta are dreptul la o remuneraţie pentru activitatea sa, ale cărei cuantum şi modalitate de plată vor fi stabilite de executor.
Dacă administratorul-sechestru numit nu îşi îndeplineşte obligaţiile, el poate fi revocat de către executor, la cererea persoanei interesate. În cazul în care prin activi-tatea sa administratorul-sechestru a produs o pagubă, persoana vătă¬mată se va adresa instanţei de executare cu o cerere în despăgubiri, în temeiul art. 998-999 C. civ.
În situaţii excepţionale, când debitorul nu are niciun alt mijloc de existenţă pentru sine şi familia sa, la cererea sa, executorul poate fixa – prin proces-verbal – ca o cotă de 20% din veniturile obţinute din admi¬nistrarea imobilului urmărit să-i revină acestuia; partea interesată poate contesta măsura luată de executor printr-o cerere adresată instanţei de executare, care va cita părţile în termen scurt, în camera de consiliu, şi va decide, prin încheiere irevocabilă, dacă menţine sau anulează măsura.
Ulterior stabilirii preţului imobilului, în termen de 5 zile, execu¬torul trebuie să întocmească şi să afişeze publicaţia de vânzare a imobilului, care va cuprinde toate menţiunile stabilite de art. 504 alin. (1) pct. 1-14 C. proc. civ.
Termenul stabilit pentru vânzare nu poate fi mai scurt de 30 de zile, dar nici mai lung de 60 de zile, calculate de la data afişării publi¬caţiei de vânzare la locul unde se va desfăşura licitaţia. Debi¬torul trebuie înştiinţat obligatoriu cu privire la data, ora şi locul vânzării.
Publicaţia de vânzare trebuie afişată la sediul organului de executare şi al instanţei de executare, la locul situării imobilului urmărit, la sediul primăriei în circumscripţia căreia se află imobilul şi la locul desfăşurării licitaţiei, dacă este altul decât cel al situării imobilului.
La cererea persoanei interesate, executorul poate anunţa vânzarea la licitaţie şi într-un ziar de largă circulaţie; dacă imobilul urmărit este proprietatea unui minor sau a unui interzis judecătoresc, o copie a publicaţiei de vânzare trebuie depusă şi la parchetul de pe lângă instanţa de executare.
Persoanele interesate de achiziţionarea imobilului scos la licitaţie trebuie să consemneze la Trezoreria Statului, C.E.C. SA sau la orice instituţie bancară, la dispoziţia executorului judecătoresc, o cauţiune de 10% din preţul indicat în publicaţia de vânzare, până cel mai târziu la termenul stabilit pentru vânzare, iar dovada consemnării se va ataşa la oferta de cumpărare. Cauţiunea de 10% nu trebuie depusă dacă oferta de vânzare este făcută de creditorii care au creanţe în rang util (conform ordinii de pre¬ferinţă stabilite de art. 563-564 C. proc. civ.) ori de ceilalţi coproprietari ai imobilului supus vânzării, neobligaţi faţă de creditorul urmăritor.
Potrivit art. 507 alin. (2) C. proc. civ., „debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane”. Vânzarea la licitaţie se face în mod public, distinct pentru fiecare imobil sau corp de proprietate în parte ori potrivit distincţiilor prevăzute de art. 508 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Executorul judecătoresc deschide licitaţia prin citirea publicaţiei de vânzare şi a ofertelor primite până la acea dată, după care va oferi imobilul la vânzare prin trei strigări succesive, la intervale de timp care să permită opţiuni şi supralicitări, „pornind de la preţul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea potrivit art. 500 alin. (2) sau, în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preţ”.
În cazul în care imobilul scos la licitaţie este grevat de vreun drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, care au fost intabulate după înscrie¬rea vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare, valoarea acestor drepturi – fixată prin expertiza prevăzută la art. 500 alin. (4) C. proc. civ. – se va scădea din preţul cel mai mare oferit, ori din preţul fixat în publicaţia de vânzare.
Însă, atunci când, datorită existenţei acestor dezmembrăminte, nu se obţine un preţ îndestulător pentru acoperirea creanţelor ipotecare înscrise anterior, executorul va relua vânzarea imobilului liber de aceste drep¬turi, în aceeaşi zi (deci fără a se mai scădea valoarea acestora din preţul fixat în publicaţia de vânzare).
Dacă în urma licitaţiei nu se oferă nici măcar preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea va fi amânată la o altă dată, dar nu mai târziu de 60 de zile.
În vederea desfăşurării unei noi licitaţii, executorul va întocmi şi afişa o nouă publicaţie de vânzare; de această dată licitaţia va începe de la un preţ de 75% din valoarea preţului fixat în prima publicaţie de vânzare la care fusese evaluat imobilul, potrivit art.509 alin.(5)C.proc.civ.
La licitaţie nu pot participa persoanele incapabile de a contracta potrivit dreptului comun şi nici persoanele la care se referă art. 1308-1309 C. civ.
Va adjudeca imobilul persoana care a oferit preţul de vânzare cel mai mare, potrivit art. 509 C. proc. civ., însă, la preţ egal, va fi decla¬rat adjudecatar cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit.

 Interpretarea art.509 alin.(5) teza finală C.proc.civ.
Premisă: pentru a adjudeca la un preţ foarte avantajos, sub valoarea de 75 % din preţul de evaluare a imobilului, este necesar să existe minim doi licitatori, potrivit dispoziţiilor art.509 alin. 5 teza finală C.proc.civ., interpretat per a contrario.
Mai exact, când există un singur licitator, preţul de adjudecare nu poate coborî sub 75% din preţul de evaluare a imobilului (care reprezintă „preţul de la care începe licitaţia”, potrivit art.509 alin.5 C.proc.civ.). Această normă prezintă o relevanţă deosebită, pentru cazurile în care, în practică, se încearcă crearea aparenţei existenţei a doi licitatori (situaţie care se poate circumscribe faptei de înşelăciune prevăzute şi pedepsite de art.215 C.pen., prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, practic o conivenţă frauduloasă în dauna debitorului).
De aceea, apreciem că, în sarcina de serviciu a executorului era şi faptul de a fi imparţial, de a acţiona echidistant, ca persoană învestită cu autoritate de stat, astfel încât, prin realizarea executării, să nu sporească prejudiciul celui executat, având în vedere şi dispoziţiile art. 562 Cod proc. civ., potrivit cărora „Suma rămasă disponibilă se predă debitorului”, ca şi dispoziţiile art. 509 alin.5 teza finală Cod proc.civ., interpretat per a contrario, în sensul că, atunci când vorbim de persoane cu acelaşi interes, care nu sunt cu adevărat concurente în adjudecarea bunului, nu se poate coborî sub preţul de 75% stabilit pentru pornirea licitaţiei.Altfel, apreciem că se poate vorbi despre o încălcare a art.1, Protocol 1 la CEDO, imixtiunea în dreptul de proprietate al debitorului (în raport şi de art.562 C.proc.civ.) fiind evidentă şi realizată cu intenţie de toţi participanţii la licitaţie, prin mijlocirea executorului.
Potrivit art. 510 alin. (2) C. proc. civ. , creditorii urmăritori sau intervenienţii nu pot adjudeca la un preţ mai mic de 75% din cel la care a fost evaluat imobilul.
Ulterior fiecărei licitaţii, executorul va întocmi un proces-verbal (care va fi semnat de executor, creditor, debitor şi adjudecatar) în care va descrie desfăşurarea şi rezultatul fiecărei licitaţii, persoanele care au parti¬cipat şi sumele oferite de acestea, precum şi adjude¬catarul imobilului.
În termen de 30 de zile de la data vânzării, adjudecatarul imobilului trebuie să depună preţul la dispoziţia executorului jude¬cătoresc, scăzându-se şi cauţiunea depusă în contul preţului.
Dacă imobilul a fost adjudecat de un creditor în contul creanţei sale, acesta va fi obligat să depună diferenţa de preţ, atunci când creanţa sa este mai mică decât preţul la care s-a adjudecat. Atunci când există şi alţi creditori ce au un drept de preferinţă potrivit art. 563 C. proc. civ, creditorul adjudecatar va depune şi suma nece¬sară acoperirii creanţelor lor, până la concurenţa preţului de adju¬decare, dacă acestea nu sunt acoperite deja prin diferenţa de preţ.
În cazul în care în termenul de 30 de zile adjudecatarul nu depune preţul, imobilul va fi scos la vânzare din nou, în contul acestuia. În acest caz, adjudecatarul va fi obligat şi la plata cheltuielilor generate de noua licitaţie şi eventuala scădere de preţ.
Dacă la termenul fixat pentru noua licitaţie adjudecatarul depune preţul oferit iniţial, acesta va suporta în plus numai cheltuielile generate de noua licitaţie.
În cazul în care la noua licitaţie imobilul nu se vinde, fostul adju¬decatar va fi obligat la plata tuturor cheltuielilor generate de urmă¬rirea imobilului; toate aceste sume datorate sunt stabilite prin procesul-verbal încheiat de executor, care constituie titlu executoriu; aceste sume vor fi oprite cu precădere din cauţiunea de 10% depusă.
Ulterior adjudecării, executorul va dispune, la cerere, restituirea tu¬turor celorlalte cauţiuni depuse de participanţii la licitaţie.
Potrivit art. 515 C. proc. civ., la cererea adjudecatarului, dar numai dacă există şi acordul creditorului, executorul poate stabili ca plata pre¬ţului să se facă în rate, cuantumul şi data scadenţei lor, ca şi suma plătită cu titlu de avans.

Extras din GABRIELA RADUCAN -“DREPTUL EXECUTARII SILITE.Titlul executoriu european”, editia a II-a, editura Hamangiu, 2010

Acţiuni în justiţie privind desfiinţarea actului de adjudecare (pe calea dreptului comun). Admisibilitate

vineri, noiembrie 19th, 2010

Având în vedere natura juridică a actului de adjudecare, aceea de veritabil act juridic autentic, translativ de proprietate asupra imobilului, de la debitorul-urmărit la adjudecatar, opinăm că acesta poate fi atacat în instanţa de drept comun, ca orice act juridic civil, pentru neregulile sale.
În legislaţia anterioară modificărilor aduse prin O.u.g.nr.138/2000, când executarea silită se realiza prin intermediul instanţei de executare, iar actul final al executării silite imobiliare îl constituia ordonanţa de adjudecare prevăzută de fostul art.551 C.proc.civ.
Este adevărat că au existat numeroase controverse cu privire la natura juridică a ordonanţei de adjudecare, care – din punct de vedere procedural- era o veritabilă hotărâre judecătorească, susceptibilă a fi atacată cu recurs, în condiţiile fostelor art.552 şi art.555 C.proc.civ. Astfel, conform fostului art. 552 C. proc. civ., debitorul urmărit, creditorii sau orice altă persoană interesată puteau face recurs împotriva ordonanţei de adjudecare, în termen de 40 de zile de la data transcrierii acesteia, recurs care se judeca de urgenţă şi era suspensiv de executare. Motivele de casare ale ordonanţei de adjudecare erau prevăzute expres de art. 555 C. proc. civ., respectiv: când s-a călcat vreo normă legală prescrisă sub sancţiunea nulităţii; pentru cauză de necompetenţă, exces de putere şi omisiune esenţială.
În acelaşi timp, din punct de vedere al dreptului substanţial, ordonanţa de adjudecare constituia şi un titlu de proprietate.Dar, datorită naturii sale de act jurisdicţional, ordonanţa nu era susceptibilă a fi desfiinţată decât prin calea de atac a recursului, expres reglementată de lege.
În reglementarea actuală, actul de adjudecare nu mai are natura juridică a unui act jurisdicţional, nu mai constituie rezultatul unei proceduri contencioase, fiind emis de un executor judecătoresc, iar nu o instanţă judecătorească . Este adevărat că executorii judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, astfel încât actul întocmit de acesta în condiţiile expres arătate de lege, cu respectarea exigenţelor formale pe care legea le impune pentru valabilitatea acelui act este, din acest punct de vedere, un act de autoritate publică şi are forţa probantă specifică unui asemenea act, dar nu este un act de jurisdicţie.
De aceea, considerăm că nimic nu se opune exercitării unei acţiuni de drept comun privind desfiinţarea actului de adjudecare, de principiu, printr-o acţiune în nulitate absolută sau relativă, după caz, ori chiar într-o acţiune în rezoluţiune. Această ultimă acţiune poate fi, de plidă, incidentă în ce priveşte cazul neexecutării obligaţiei de plată integrală a preţului stabilit în rate, în condiţiile art.515 C.proc.civ.
În acest caz, este adevărat că dispoziţiile art.517 alin.(2)C.proc.civ. instituie obligaţia executorului judecătoresc de a înscrie în cartea funciară interdicţia de înstrăinare şi grevare a imobilului până la plata integrală a preţului şi a dobânzii corespunzătoare, dar înscrierea în cartea funciară nu e de natură să desfiinţeze actul translativ de adjudecare, fiind necesară promovarea unei acţiuni în acest sens. În acelaşi timp, prevederile art.517 alin.(3)C.proc.civ. arată că executorul va preda un exemplar al actului de adjudecare creditorului urmăritor, care fi pentru acesta titlu executoriu contra cumpărătorului, dacă acesta nu va achita diferenţa de preţ.Însă, interes în desfiinţarea retroactivă a actului de adjudecare poate avea şi debitorul-urmărit, în anumite condiţii.
Cât despre acţiunea în nulitate sau în anulare, aceasta poate fi exercitată în orice situaţie ar fi incidentă vreo cauză de nulitate absolută sau relativă care poate afecta orice act juridic civil.
În sprijinul admisibilităţii unei acţiuni în justiţie pe calea dreptului comun sunt următoarele argument:
– prin actul de adjudecare se transmite din patrimoniul debitorului-urmărit în patrimoniul adjudecatarului proprietatea imobilului ori un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite, în schimbul preţului – art. 515 alin. (1) C. proc. civ.;deci, actul de adjudecare este un veritabil titlu de proprietate;
– potrivit art.518 alin.(2) C.proc.civ., adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor specifice de carte funciară;
– imobilul intră în patrimoniul adjudecatarului liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii având posibilitatea de a-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut – art. 515 alin. (2) C. proc civ.
– procedura de adjudecare nu desfiinţează retroactiv dreptul de proprietate al debitorului urmărit, fapt ce rezidă din efectul pur translativ al adjudecării. De altfel, potrivit art. 517 alin. (1) C. proc. civ., locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil rămân în fiinţă sau, după caz, încetează, potrivit legii,
– potrivit art. 562 C. proc. civ., atunci când preţul de adjudecare depăşeşte valoarea creanţelor, suma rămasă disponibilă se predă debitorului;
– potrivit dispoziţiilor art.520 C.proc.civ., adjudecatarul poate fi evins, total sau parţial, în urma unei cereri făcută în acest scop în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară;
– potrivit art. 520 alin. (1) C. proc. civ., în ipoteza în care a fost evins, adjudecatarul poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit iar, dacă nu–şi acoperă creanţa în acest mod, el poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia.
Adjudecarea nu este altceva decât o operaţiune de vânzare-cumpărare forţată, prin licitaţie publică, iar terminologia “vânzare”, “punere în vânzare”, “procedură de vânzare”, „spre vânzare imobilul” etc. utilizată de legiuitor în textile acestei secţiuni a Codului de procedură nu face decât să întărească această concluzie.

Extras din GABRIELA RADUCAN -“DREPTUL EXECUTARII SILITE.Titlul executoriu european”, editia a II-a, editura Hamangiu, 2010

DE LA BRUXELLES I LA REGULAMENTUL CE NR. 805/2004.CIRCULAŢIA TITLURILOR EXECUTORII ÎN SPAŢIUL JUDICIAR EUROPEAN.

marți, ianuarie 19th, 2010

COMPARISON BETWEEN THE NULLITY OF THE CIVIL JURIDICAL ACT AND THE NULLITY OF THE CIVIL PROCEDURE ACT / COMPARAŢIE ÎNTRE NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ŞI NULITATEA ACTULUI DE PROCEDURĂ CIVILĂ

marți, ianuarie 19th, 2010

COMPARISON BETWEEN THE NULLITY OF THE CIVIL JURIDICAL ACT AND THE NULLITY OF THE CIVIL PROCEDURE ACT
Lector PhD. Gabriela Răducan
Nicolae Titulescu University
NATIONAL INSTITUTE OG MAGISTRACY

Abstract

The present study aims to synthetize the elements at the basis of the demarcation of the civil procedure acts’ nullity from the civil juridical acts’ nullity, reserving an important space for those differences that are incidental in the matter of nullity. From this point of view, the first section of the study will be dedicated to the juridical criteria on the basis of which the demarcation of the civil procedure acts from the civil juridical acts operates, while the second section will be dedicated to the similarities and differences of the two corresponding categories of nullities, without neglecting, throughout this theoretical approach, the references regarding the practical implications of this distinction.

Key words:
Civil juridical act, civil procedure act, comparison, nullity of the civil juridical act, nullity of the civil procedure act.

Introduction
The procedural act is a category of the judicial act, representing the expression of one’s will made with the purpose to produce judicial effects (negotium iuris) and the written record that proves that judicial circumstance (instrumentum probationis). But, as opposed to the civil substantial law where, in the matter of the judicial acts, we may distinguish the judicial operation from the written record that proves it, the meaning given to the „procedure act” in the civil procedure law is that of the judicial operation and also, if there is the case, the written record that proves it, record considered itself a judicial operation.
In the jurisprudence, confusion often occurred between the nullity exception stemming from the substantial law and the nullity exception of the procedure act, thus leading to the present approach. It was also taken into account that in the specialized litterature there is only one author who partially approached the comparison that represents the object of the present study, although in every-day juridical life, the issues relied to the confusion between the two categories of nullity are frequent and in attendance of a clearer settlement.

Literature review

The question of the civil juridical act’s nullity, as well as that of the civil procedure act’s nullity are debated in national and international specialized literature, but in a separate manner. Locally, we have in mind a series of studies, as follows: G.Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ed. All-Beck, 2001; Viorel Mihai Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil.Curs selectiv pentru licenţă, ed.All-Beck, 2006, Viorel Mihai Ciobanu-Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, 1996, vol. I; I. Leş, Sancţiunile procedurale în procesul civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, M. Popa, Teoria generală a nulităţilor actelor de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, Ovidiu Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996; Al .Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1983
For what concerns the international juridical litterature, we mention, as an example: Henri Mazeaud, Leon Mazeaud, Jean Mazeud, Leçon de droi civil, Introduction à l’étude du droit, 11 e éd. par François Chabas, Montchrestien, Paris, 1996; D.Guggenheim, L’invalidité des actes juridiques en droit Suisse et compare (Essai d’une théorie generale), Thèse, L.G.D.J., Paris, 1970; Civil Justice in crisis: comparative perspectives of civil procedure. Ed. by A. S. Zuckermann. Oxford; New York: Oxford University Press, 1999; Ole Lando & Hugh Beale, Principles of European Contract Law, prepared by the Commission on European Contract Law, Ed., Kluwer Law International, 2000; G. Gandolfi – Code européen des contrats. Projecto preliinar coordinado por G. Gandolfi [European Contract Code. Preliminary project coordinated by G. Gandolfi – in Italian], Milano: Giuffrè (2000); Adolfo di Majo – La nulittà în Trattato di diritto privato, diretto di Mario Bessone, vol.XIII- Il contratto in generale, Tomo VII, a cura di Adolfo di Majo, Giovanni Battista Ferri, Massimo Franzoni, G.Giappichelli Editore-Torino, 2002.
An actual comparison between the substantial law nullity (affecting the civil juridical act) and the procedural law nullity (strictly regarding the procedure act) was not the object of a study in specialized litterature, only one author approaching this study in Romanian doctrine, as we previously mentioned. That is why we hope that the novelty of the present study will be correspondingly appreciated and will offer an answer to some imminent juridical requirements.
Comparison between the nullity of the civil juridical act and the nullity of the civil procedure act

1. Demarcation of the civil procedure acts from the civil juridical acts

In the legal provisions regarding the organizing and developpement of the civil process, the issues referring to the content and manner of fulfillment of the civil procedure acts have a distinct role, being regulated in a detailed manner, since the organizing and developpement of the civil process are of general interrest.
The procedure acts start and finish the civil process, representing its’ essential form of objectivity1.
Through the agency of procedure acts, the civil process comes to life, develops and ends. According to one opinion, the expression „form of procedure” dennominates what the law provides for the development of the civil process, while the „procedure act” is the fulfilled form2.
Procedural forms are the conditions established and imposed by law, regarding the court’s activity as well as that of its’ auxiliaries and regarding the relations between the parties and this body of auxiliaries. On the whole, the procedure forms insure a right judgement, in the best conditions, keep the balance between the parties by contributing to the judge’s activity of finding the truth, so that he can deliver a legal, correct and founded judgement.
Each procedural form pursues determined purposes, subordinated to the civil process’s scope, in its’ whole. Usually, „procedure act” means the writing destined to ascertain the fulfillment of the procedure form. We can define the procedure act as any act (juridical operation or writing) made for the begining of the process, during the civil process by the court, the parties and the other participants at the process, in relation with their procedural activity3.
According to another opinion, the procedure act is the court’s or the other participants’ expression of will or the juridical operation, in the legal form, made in order to start the civil process and during the process. Considering the significance of procedure acts, the romanian legislator did not allow them to develop randomly, according to the parties’ or the judge’s will and mood, and regulated in a precise and detailed manner their form, the conditions in which they have to be fulfilled and the sanction for the infringement of legal provisions4.
In my opinion, the main differences between the civil juridical act and the civil procedure act are:
a) in the civil substantial law, legal relations are characterised by the equality of the parties, while, in the civil procedure law, although the parties benefit from a mutual judicial equality position, they are, however subordinated to the Court.
b) the civil juridical acts are a demonstration of the unilateral, bilateral or multilateral expression of certain subjects’ will, natural or juridical persons, while most of the civil procedure acts embody unilateral expressions of will.
c) for a judicial act to take effect, an expression of the natural or juridical person’s will in this matter is required. For what concerns the court’s procedure acts, they take effect according to the rules that govern the exercise of judicial prerogatives, while the party’s procedure acts may be fulfilled following the court’s order or they may be replaced by others.
d) legal civil relations are characterised by the equality of the parties, while while, in the civil procedure law, the parties benefit from a mutual judicial equality position, but they are subordinated to the Court.
e) the civil law promotes the principle of the freedom of form of judicial acts, with the exception of formal acts, while in the civil procedure law, the form usually represents an essential element of procedure acts
f) the purpose of judicial acts is the establishment of relationships, meaning the creation of rights and obligations, while procedure acts are accomplished in relation with the procedural rights and obligations ordered or recognized to the parties in order to solve the dispute issued between them and restore the infringed subjective rights.
g) the civil juridical act etablishes rights and obligations between its’ parties, while civil procedure acts have a heterogeneos volitional content, originated either in the procedural law’s compulsory provisions or in the parties’ activities, but also in the court’s will, expressed in the measures taken ex officio or by granting the parties’ or one of the parties’ requests while solving the dispute.
h) if the civil juridical act is characterized by the parties’ autonomy of will, the civil procedure act implies a certain conduct, so that, even though the parties are free to do or not do certain procedure acts or to do them in a defective manner, the court is compelled to accurately apply the procedural law, not being able to ignore the imperative provisions regarding the judgement and if it fails to do so, the court has the possibility to rectify ex officio the irregularities stemming from its’ own action(based on art. 106 paragraph 2 of the Civil procedure code).

2. Demarcation of the nullity of the civil juridical act from the nullity of the civil procedure act

The comparative approach of the nullity in substantial and procedure law begins with the demarcation of the civil juridical acts from the civil procedure acts, due to, althought not limited to, their essential features, the pursued intentions, the conditions in which they occur, the means used to invoke them, the parties capable to invoke them and the effects of the admisson of the sanction.

A) Similarities:
1. They are both sanctions that usually occur due to the inobservance of certain legal provisions or principles of law;
2. The judicial regime of the two sanctions is identical, from the point of view of the delimitation, in respect of the type of the infringed legal provision (imperative or dispositive); also in this regard, the nullities that occur as a consequence of the infringement of imperative provisions may be invoked either by any interrested party or by the court ex officio, while the nullities that occur as a consequence of the infringement of dispositive provisions are usually left at the disposal of the beneficiary of the infringed provision.
3. Both of them usually result into the ineffectivness of the civil act or of the procedure act;
4. It is mandatory for the court to declare either category of nullity if the legal conditions are fulfilled and have been invoked;
5. In the case of the relative substantial nullity, as well as in that of the procedure act’s nullity conditonned by the existence of damage, the party responsible for the case of nullity can not invoke its’ own fault;
6. Both in the case of the relative nullity of substantial law and in that of the procedure act’s nullity, conditionned by the existence of damage, the party entitled to invoke the nullity may give up this right, remaining in passivity.
7. Both the absolute nullity of the civil juridical act and the nullity of the civil procedure act may also be invoked by means of exception, as defence.
8. Both sanctions lead to the suppression of the irregular act, but they do not affect the subjective right in question.
9. From the point of view of the categorization, both substantial law nullities and procedural law nullities can be of either public or private order, express or virtual, total or partial, regarding the substance or regarding the form, intrinsic or extrinsic.
10. Both categories of nullity are governed by the principle tempus regit actum;
11. The principle quod nullum est, nullum producit effectum is applicable to both these categories of sanctions.
12. Both nullities have to be declared by the court, an acknowledgement of the parties in this respect being insufficient. In comparison with the procedure used to sanction the nullity of civil procedure acts, it is possible to observe a similarity in the manner of enquiry and solving, meaning that in both hypothesis the court will first ascertain the nullity case, from the point of view of the legal provision infringed, and then it will declare the nullity, thus establishing its’ extent and the necessarry measures to restore the judicial act in question5. This conclusion is also in conformity with the majority of the doctrine according to which in our judicial system there are no official nullities. As long as the nullity does not come into force ex officio, it has to be ascertained/declared by the court.

B) Differences:
1. While the civil judicial act’s nullity stems from the contracting parties’ or the unilateral act’s issuer’s autonomy of will, the civil procedure acts’ nullity may stem from the activities developped by the parties involved in the litigation but also from the court’s will, expressed in the measures taken ex officio or by granting the parties’ or one of the parties’ requests while solving the dispute.
2. The substantial law nullity occurs in the case of inobservance of the civil judicial act’s validity conditions, with the occasion of its’ drafting, while the civil procedure acts’ nullity is conditionned, in most of the cases, by the existence of a damage that has to be proven by the party that invokes it, damage that can not be removed by other means except the act’s annulement- with the exception of the express nullity, not conditionned by the existence of a damage, this damage being presumed jure de jure.
3. While the substantial law nullity is invoked by means of action, involving the start of the civil process, the civil procedure act’s nullity can not be conceived other than during the civil process, as a result of the defective developpement of certain procedural activities and making it possible for it to be invoked only by means of exception or other specific ways of appeal.
4. The civil juridical act’s nullity always involves a cause that is prior to the start of the civil process, a premise for the start of the dispute, while the civil procedure act’s nullity involves, by hypothesis, a cause that occurs during the civil process, being inconceivable prior to the notification of the civil action to the court.
5. The civil juridical act’s nullity is submitted to the period of limitation while the civil procedure act’s nullity is not but, according to its’ character, it may involve certain time limits: the absolute nullity of the civil procedure act can be invoked at any moment during the civil process or even directly in the phase of an appeal, but once these moments have passed it becomes the object of res judicata, thus becoming impossible to invoke (because it is only conceived with regard to that certain dispute, not outside of it) and the relative nullity has to be invoked in a very short period of time (usually until the term that follows the irregularity or by means of appeal, when the nullity occurs at the last term or even in the injunction, at the latest), otherwise the party being submitted to decay from the right to invoke it, the nullity being thus covered. In conclusion, on the time scale, the absolute nullity of substantial law is unlimited from the point of view of the possibility to invoke it, while the absolute nullity of the civil procedure act is always limited by the survival of the dispute in which it had occured.
6. While the substantial law has a set of rules that obeviate the principle quod nullum est, nullum producit efectum( the conversion, the validity of legal likelyhood and the tort liability), in procedural law this principle is applied each time it is impossible to restore a void act, without other rules that apply.
7. The nullity of the civil juridical act has to be proven by the party who invokes it, while the express nullity of the civil procedure act is presumed jure de jure and the party who invokes it no longer has to present a proof.
8. The nullity of the civil juridical act, that expresses a unilateral, billateral or multilateral will of certain subjects, natural or juridical persons, ammends the autonomy of all of this persons’ will, while the nullity of the civil procedure act, usually comprising a unilateral expression of will, only ammends the procedural conduct of its’ issuer and when the nullity is caused by the court’s activity, the ammendment occurs in abstracto, with a corrective role, aiming to adjust the irregularities caused by the inobservance of legal provisions.
9. The inobservance of the ad validitatem form when drafting the official civil juridical act is just one of the multiple causes of nullity in substantial law (governed by the principle of freedom of form) while the nullity of civil procedure acts most frequently occurs for „the inobservance of procedure forms”, in civil procedure law the form usually representing an essential element of procedure acts.
10. From the perspective of the classification, in addition to the similarities presented hereinabove there are also differences to be taken into account, as there are no substantial and accessory nullities, conditionned and unconditionned nullities or continuous and temporary nullities in substantial law, while in procedure law the conciliatory nullities characteristic to the substantial law can not be found, the parties’ agreement being inconceivable, by hypothesis, considering the rules that govern the civil process.
11. As a principle, the void civil procedure act can be restored or remedied, according to the type of the infringed legal provision, while the void civil juridical act is not submitted tu such operations because, if they were to occur, it is another judicial act than the original one altogether. In principle, the void procedure acts may be restored in front of the same court. Article 106, paragraph 2 provides that „the judge will be able to dispose the settlement of irregularities regarding procedure acts”6. Sometimes the court is compelled to restore the currupt act7, thus giving value to the nullity’s function of procedural remedy8.
When the act is affected by total nullity, it will be replaced with another procedure act, with an independent existance. The restore of the act is disposed by the court and the restored act will produce its’ effects from the date of its’ completion. The procedure’s act „settlement of irregularities” may also be accomplished by its’ competion, amendment or correction.
Although in the romanian Civil code’s system the correction of the civil juridical act is not stated, this institution can be encountered in other legal systems. For example, in the article 1432 of the italian Civil code: „ The party in error can not request the annulement of the contract if, before any damage is done, the other party offers to execute it according to the content and the modalities of the agreement that the party intended to conclude”.
The correction involves an amendment of the contract, according to the representation of the party who was wrong, this limitation of the ammendment being given by the fact that the contract rule has to be the original one because otherwise it would not be the case of a correction, but that of a proposal that, should it be accepted, would start a new contract, as a replacement or ammendment of the prevoius9.
12. The procedural law nullity may also be due to the lack of a procedure act (omisso medio), while the civil juridical act’s nullity implies, by hypothesis, an actual existence of the act.
13. The civil juridical act’s nullity directly affects the existence of the subjective right issued from the substantial law judicial relationship at the basis of that act, while the procedure act’s nullity doesn’t usually affect the existence of the subjective civil right10. However, sometimes, by the „combined game of nullities and procedural terms, the nullity acquires an unexpected extent outside of the form irregularity proportion that was the cause of nullity”11. It so happens that, in some situations, the procedure act’ s nullity may affect the subjective right. It is the case of the annulled act that can not be restored because the law established a term for its’ drafting or because the law prohibits its’ restore12. The sanction of nullity usually affects the entire procedure act, but in the case of the judgements there can also be partial nullities.
14. The civil juridical act’s nullity usually involves the subsequent acts’ nullity, while the procedure act’s nullity will only cause the subsequent acts’ nullity if these are in an interdependent relationship with the void act.

Conclusions
Starting from the fundamental differences between the civil juridical act and the civil procedure act, the nullity for each also differs, the demarcation’s main purpose being to avoid the confusion sometimes made in practice between the substantial law nullity exception that is only a real defense, connected to the substance of the act submitted to justice and that, in the case of admittance, can lead to a solution of an unfounded action and the procedure law nullity exception that is a real procedure sanction concerning aspects that regard the infringement of the judgement procedure and a certain formalism that characterises the civil process and that, in the case of admittance, insures the adjustement of procedure irregularities exempt of any direct connection with the merits of cause. In conclusion, I believe that the comparative analysis of the similarities and differences of the two categories of nullity is prone to simplify the confusing situations that occur in practice.

References

1) A. Benabent, „Droit civil. Les obligations”, Ed. Montchrestien, Paris, 2001
2) A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963
3) A. Weill, F. Terré, Droit civil.Introduction générale, Paris, 1979
4) A.Hilsenrad, I.Stoenescu, Procesul în R.P.R., Ed.Ştiinşifică, Bucureşti, 1957
5) Adolfo di Majo – La nulittà în Trattato di diritto privato, diretto di Mario Bessone, vol.XIII- Il contratto in generale, Tomo VII, a cura di Adolfo di Majo, Giovanni Battista Ferri, Massimo Franzoni, G.GIAPPICHELLI Editore-Torino, 2002
6) Al .Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1983
7) Aubry CHARLES et Rau CHARLES, Cours de droit civil français, Paris, 1897, I ed,
8) Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, Drept civil.Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980
9) B. Stark, Droit civil. Obligations, 2 Contrat, 3e, Editura Litec, 1989
10) B.De Giovanni, La nullità nella logica del diritto, Morano, Napoli, 1964
11) Baudry-Lacantinerie, Precis de droit civil, ed. a 13-a, Editura Guyoit, 1922
12) C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, Editura All, Bucureşti, 1998
13) C. Laroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 2003
14) C.Guelfucci Thibiérge, Nullité restution, responsabilité, p.217, Paris, LGDJ, 2004
15) C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, AL.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.I, Ed.All Beck, Bucureşti, 1996
16) Cf.J.Gestain – Traité de droit civil.Les effets du contrat, Ed.LGDJ, Paris 1994
17) Chitty, Chitty on Contracts., vol.I General Principles, ediţia a 29-a, Swett @Maxwell, 2004
18) Collin et Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, 1.1, neuvieme édition, Paris, Librairie Dalloz, 1939
19) Criscouli, La nullità parziale del negozio giuridico, Milano, 1959
20) D. Cosma, Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1967
21) D. Mazeaud, La cause, in 1804/2004, Le Code Civil.Un passé, un présent, un avenir, 2004
22) D.Radu –Acţiunea în procesul civil, Ed.Junimea, Iaşi 1974
23) E. Herovanu-Principiile procedurii judiciare, vol. II, Bucureşti, 1932
24) E. Navarretta, La causa e le prestazioni isolate, Milano, 2000
25) E.,Huber, Erläuterungen zum Vorentwurf, Berna, 1901, II
26) E.Betti, Teoria generală del negozio giuridico, II, Napoli, 1994
27) Enneccerus-Nipperdey, Allgemeiner Teil des Bürgerlichen Rechts, Tübingen, 1960, ediţia a 15-a
28) F. Ferrand, Droit privé allemand, Dalloz, Paris, 1997
29) F.Gazzoni, Manuale de diritto privato, Esi, Milano, 2001
30) Fedele, La invalidità del negozio giuridico di diritto privato, Torino, 1943
31) Fr. Terré, Ph. Simler et Y. Lequette, Droit civil –Les obligations, ediţia a 9-a, 2005
32) G.Boroi –Drept Civil.Partea Generală.Persoanele., Ed.Hamangiu, 2008
33) G.Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ed. All-Beck, 2001
34) G. Gandolfi – Code européen des contrats. Projecto preliinar coordinado por G. Gandolfi [European Contract Code. Preliminary project coordinated by G. Gandolfi – in Italian], Milano: Giuffrè (2000)
35) G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Introduction generale il l’etude du droit et des institutions judiciaires. Les personnes, Paris, Sirey, 1961
36) Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a X-a revăzută şi adăugită de M. Truşcă şi M. Nicolae, Editura Universul Juridic, 2006
37) Henri Mazeaud, Leon Mazeaud, Jean Mazeud, Leçon de droi civil, Introduction à l’étude du droit, 11 e éd. par François Chabas, Montchrestien, Paris, 1996
38) I. Leş, Sancţiunile procedurale în procesul civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988
39) J.Flour, J-L.Aubert, É.Savaux, Les obligations.1.L’ act juridique, douzième édition, Sirey, Paris, 2006
40) L.D-Picazo, A.Gullón, Instutciones de derecho civil, vol.I/2, segunda edición, ed.Tecnos S.A., Madrid, 1998
41) M. Popa, Teoria generală a nulităţilor actelor de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
42) Ovidiu Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996
43) Rafael N. Petroniu, Teoria actelor inexistente şi aplicaţiunea ei în materie de procedură civilă, teză, 1937, Tipografia Estetica Grafică, Bucureşti, 1937
44) Tr. Ionaşcu, A. Barasch, La conception de la nullité des actes juridiques, dans le droit civil socialiste roumain, avec une étude de la conceptionaue se fit de la nulité, des actesjuridiquest dans le droit civil français contemporaine, Bucureşti, Editura Academiei, Paris, Libraire Generale de Droit et Jurisprudence R. Pichon et R. Durand – Anzias, 1978
45) V.M.Ciobanu, G.Boroi –Drept procesual civil.Curs selectiv pentru licenţă, Ed.ALL BECK, 2005
46) V.Pietrobon, Errore volontà e affidamento nel negozio guridico, Padova, 1990
47) Viorel Mihai Ciobanu-Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, 1996, vol. I
48) Von Tuhr, Der allgemeine Teil des deutschen bürgl.Rechts, II, I, Hälfte, Berlin, 1957
49) Zweigert –Kötz, Introduzione al diritto comparato, Giuffré, 1998
50) D.Guggenheim, L’invalidité des actes juridiques en droit Suisse et compare (Essai d’une théorie generale), Thèse, L.G.D.J., Paris, 1970
51) Ole Lando & Hugh Beale, Principles of European Contract Law, prepared by the Commission on European Contract Law, Ed., Kluwer Law International, 2000

(1) I.Deleanu-Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, 2001, Vol I, pg.149
(2) E. Herovanu-Principiile procedurii judiciare, vol. II, Bucureşti, 1932, pg. 77
(3) V.M.Ciobanu-Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, vol. I, pg. 454
(4) I. Stoenescu, G. Porumb-Drept procesual civil român, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1966, pg. 210
(5) I.Leş-op.cit, pg.277
(6) As an example, if the expertise was done without the parties’ summons, the court will order the restore of the expertise; in the case when the summons procedure is void, the cause will be adjourned and a new summons will be ordered.
(7) In the case of absolute nullities, the court’s obligation is undoubtful. In the case of relative nullities, the court’s intervention with the purpose of restoring the procedure act can not be evaluated other than in connection with two principles that govern the civil process: the active role of the court and the principle of disponibility (N. Giurgiu, Cauzele de nulitate in procesul penal, Ed.Stiintifica, Buc., 1974, pag.158, I.Les, Principii si institutii de drept procesual civil, Edit.”Lumina Lex” 1998, vol.I, pag.90)
(8) I. Deleanu, op.cit., pag.186
(9) V. Pietrobon, Errore volontà e affidamento nel negozio giuridico, op.cit.p. 237;
(10) See also I.Stoenescu, G.Porumb, Drept Procesual Civil Roman, Edit.Didactica si Pedagogica Buc.1966, pag.214;
(11) H.Solus, R.Perrot, Droit judiciaire privé, t.I, nr.422, pag.390
(12) I. Deleanu, op.cit., pag.187

Comparaţie între nulitatea actului juridic civil şi nulitatea actului de procedură civilă

1. Delimitarea actelor de procedură civilă de actul juridic civil

Actul procedural constituie o varietate a actului juridic, adică manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice (negotium iuris) şi înscrisul ce probează acea situaţie juridică (instrumentum probationis). Dar, spre deosebire de dreptul civil material, unde în materia actelor juridice deosebim operaţiunea juridică de înscrisul ce o probează, în materia dreptului procesual civil, prin act de procedură înţelegem operaţiunea juridică şi actul scris care o constată, când este cazul, act scris ce este considerat el însuşi o operaţiune juridică.
Adeseori, în practica judecătorească, s-au sesizat confuzii între excepţia de nulitate de drept substanţial(material) şi excepţia nulităţii actului de procedură, fapt care a determinat prezenta abordare.
Consider că principalele deosebiri dintre actul juridic civil şi actul de procedură sunt urmatoarele:
a) raporturile de drept civil material se caracterizează prin egalitatea părţilor, în timp ce, în raporturile de drept procesual civil părţilor litigante, deşi li se recunoaşte poziţia de egalitate juridică dintre ele, sunt, totuşi, subordonate instanţei de judecată.
b) actele juridice civile dau expresie manifestării unilaterale, bilaterale sau multilaterale de voinţă a unor subiecte de drept, persoane fizice sau juridice, pe când cea mai mare parte a actelor de procedură conţin manifestări unilaterale de voinţă;
c) pentru ca un act juridic civil să producă efecte este necesară manifestarea de voinţă, în acest sens, a persoanei fizice sau juridice.În cazul actelor de procedură săvârşite de instanţă, acestea îşi produc efectele potrivit regulilor ce guvernează exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale, iar actele de procedură ale părţii pot fi îndeplinite ca urmare a obligării lor la aceasta de către instanţă, ori aceste acte pot fi suplinite cu efectuarea altora;
d) raporturile de drept civil se caracterizează prin egalitatea părţilor, pe când, în raporturile de drept procesual civil, părţile se află între ele pe poziţie de egalitate juridică, dar subordonate instanţei de judecată;
d) dreptul civil promovează principiul libertăţii de formă a actelor juridice, cu excepţia celor solemne, pe când în dreptul procesual civil forma constituie, de regulă, un element indispensabil al actelor de procedură;
e) scopul actelor juridice civile este constituirea unor raporturi, adică crearea de drepturi şi obligaţii, pe când actele de procedură se aduc la îndeplinire în legătură cu drepturile şi obligaţiile procesuale impuse ori recunoscute părţilor pentru soluţionarea litigiului apărut între ele şi restabilirea drepturilor subiective încălcate;
f) actul juridic civil stabileşte drepturi şi obligaţii între părţile acestuia, pe când actele de procedură civilă au un conţinut voliţional eterogen, provenind fie din dispoziţiile imperative ale legii procesuale, fie din activităţile părţilor angrenate în proces, dar şi voinţa instanţei, manifestată prin măsurile luate din oficiu sau prin admiterea cererii părţilor sau doar a uneia dintre părţi, în cursul soluţionării litigiului.
g) dacă actul juridic civil este caracterizat de autonomia de voinţă a părţilor, actul de procedură civilă impune o anumită conduită, astfel că, deşi părţile sunt libere să facă sau să nu facă anumite acte de procedură, ori să le facă defectuos, instanţa este obligată să aplice corect legea procesuală, neputând ignora normele imperative în materie de judecată, iar dacă greşeşte, are posibilitatea îndreptării din oficiu a neregularităţilor săvârşite prin propriul său fapt (în temeiul art.106 alin.2 C.proc.civ.).

2. Delimitarea nulităţii actelor de procedură civilă de nulitatea actului juridic civil

Tratarea comparativă a nulităţii în dreptul material şi în dreptul procesual pleacă de la distincţia dintre actele juridice civile şi a actelor de procedură civilă, datorită specificului acestora, a intenţiilor urmărite, a condiţiilor în care intervin, a mijloacelor de invocare, a părţilor ce o pot invoca şi a efectelor admiterii sancţiunii, deşi nu se rezumă doar la acestea.

A) Asemănări:
1. ambele sunt sancţiuni ce intervin, de regulă, pentru nerespectarea unor dispoziţii legale sau a unor principii de drept;
2. regimul juridic al celor două sancţiuni este identic din punctul de vedere al distincţiei, în raport de caracterul normei încălcate (imperativă sau dispozitivă); tot sub acest aspect, nulităţile care intervin ca urmare a nerespectării normelor imperative pot fi invocate şi de orice parte interesată, dar şi de instanţă ex officio, pe când cele care intervin pentru încălcarea normelor dispozitive sunt lăsate, de regulă, doar la latitudinea beneficirului normei încălcate.
3. ambele atrag, de regulă, ineficacitatea actului civil sau de procedură civilă;
4. ambele categorii de nulităţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi au fost invocate, instanţa este obligată să le pronunţe.
5. atât în cazul nulităţii relative de drept substanţial, cât şi al nulităţii actului de procedură condiţionată de existenţa unei vătămări, partea care a generat cauza de nulitate nu-şi poate invoca propria culpă;
6. atât în cazul nulităţii relative de drept substanţial, cât şi al nulităţii actului de procedură condiţionată de existenţa unei vătămări, partea îndreptăţită la invocarea nulităţii poate renunţa la cest drept, rămânând în pasivitate.
7. atât nulitatea absolută a actului juridic civil, cât şi nulitatea actului de procedură civilă, pot fi invocate şi pe cale de excepţie, ca mijloc de apărare.
8. ambele sancţiuni determină desfiinţarea actului neregulat încheiat, dar nu afectează dreptul subiectiv civil în discuţie.
9. din punctul de vedere al clasificării, atât nulităţile de drept substanţial, cât şi cele de drept procesual pot fi de ordine publică şi de ordine privată, exprese sau virtuale, totale sau parţiale, de fond şi de formă, intrinseci sau extrinseci;
10. ambele categorii de nulităţi sunt guvernate de principiul tempus regit actum;
11. principiul quod nullum este, nullum producit efectum este aplicabil ambelor categorii de sancţiuni
12. ambele trebuie pronunţate de către instanţă, neputând fi constatate doar de către părţi. În comparaţie cu procedura de sancţionare a nulităţii actelor de procedură civilă, se remarcă o asemănare în modul de cercetare şi soluţionare, în sensul că, în ambele ipoteze, instanţa va constata mai întâi cauza de nulitate prin prisma prevederii legale încălcate, iar apoi va declara nulitatea, determinând întinderea acesteia şi măsurile necesare pentru regularizarea actului juridic în cauză1. Această concluzie este în acord şi cu opinia majoritară a doctrinei potrivit căreia, în sistemul nostru juridic, nu există nulităţi de drept. Or, cât timp nulitatea nu operează de drept, ea trebuie constată/declarată de către instanţă.

B) Deosebiri:
1. în timp ce nulitatea actului juridic civil îşi are sorgintea în autonomia de voinţă a părţilor contractante sau a emitentului actului unilateral, nulitatea actelor de procedură civilă, poate proveni fie din activităţile părţilor angrenate în proces, dar şi din voinţa instanţei, manifestată prin măsurile luate din oficiu sau prin admiterea cererii părţilor sau doar a uneia dintre părţi, în cursul soluţionării litigiului.
2. nulitatea de drept material survine prin nerespectarea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil, cu ocazia întocmirii sale, pe când nulitatea actelor de procedură civilă este, în majoritatea cazurilor, condiţionată de existenţa unei vătămări, care trebuie dovedită de parte care o invocă, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului – exceptând ipoteza nulităţii expresă, care este necondiţionată de existenţa vreunei vătămări, deoarece vătămarea se prezumă jure de jure.
3. în timp ce nulitatea de drept substanţial se invocă pe cale de acţiune, antrenând declanşarea procesului civil, nulitatea actului de procedură civilă nu poate fi concepută decât în cadrul procesului civil, ca rezultat al modului de îndeplinire defectuoasă a unor activităţi procesuale, putând fi invocată numai pe cale de excepţie sau prin intermediul căilor specifice de atac.
4. nulitatea actului juridic civil presupune întotdeauna o cauză anterioară declanşării procesului civil, premisă de declanşare a litigiului, pe când nulitatea actului de procedură civilă, prin ipoteză, presupune o cauză survenită în cursul procesului civil, fiind de neconceput anterior sesizării instanţei cu acţiunea civilă.
5. nulitatea actului juridic civil poate fi prescriptibilă extinctiv, în timp ce nulitatea actului de procedură civilă nu este supusă prescripţiei extinctive, dar, în funcţie de caracterul ei, poate implica anumite limite temporale de invocare: nulitatea absolută a actului de procedură poate fi invocată oricând în timpul procesului, chiar direct în exercitarea căilor de atac, însă, după epuizarea acestora, intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi invocată vreodată (pentru că este concepută numai în cadrul respectivului litigiu, iar nu şi în afara acestuia), iar nulitatea relativă trebuie invocată într-un termen foarte scurt (de regulă, cel mai târziu până la termenul următor ce a urmat neregularităţii sau prin intermediul cererii de apel sau de recurs, atunci când nulitatea a survenit la ultimul termen de judecată sau chiar prin intermediul hotărârii judecătoreşti), iar în caz contrar, intervine decăderea părţii din dreptul de a o mai invoca şi aceasta se acoperă. În concluzie, pe axa temporală, nulitatea asbolută de drept substanţial este nelimitată din punctul de vedere al posibilităţii de invocare, pe când nulitatea absolută a actului de procedură este întotdeauna limitată la durata supravieţuirii procesului în care a survenit.
6. în timp ce în dreptul substanţial există o serie de reguli care înlătură principiul de drept quod nullum este, nullum producit efectum (conversiunea, validitatea aparenţei în drept şi răspunderea civilă delictuală), în dreptul procesual acest principiu se aplică ori de câte ori nu este posibilă o regularizare a actului nul, neoperând alte reguli.
7. nulitatea actului juridic civil trebuie dovedită de partea care o invocă, în timp ce nulitatea expresă a actului de procedură civilă se prezumă jure de jure, partea care o invocă fiind dispensată de orice dovadă.
8. actul juridic civil, dând expresie manifestării unilaterale, bilaterale sau multilaterale de voinţă a unor subiecte de drept, persoane fizice sau juridice, pronunţarea nulităţii sancţionează autonomia de voinţă a tuturor acestor persoane, pe când nulitatea actului de procedură civilă, conţinând (de regulă) o manifestare unilaterală de voinţă, sancţionează numai conduita procesuală a emitentului său, iar când nulitatea este determinată de activitatea instanţei, sancţiunea survine în abstract, cu rol corector, de îndreptare a neregularităţii săvârşite prin neobservarea formelor legale.
9. nerespectarea formei cerute ad validitatem la întocmirea actului juridic civil solemn constituie doar una dintre multiplele cauze de nulitate de drept substanţial (unde guvernează principiul libertăţii de formă a actelor juridice) în timp ce, nulitatea actelor de procedură survine preponderent pentru „neobservarea formelor procedurale”, în dreptul procesual civil forma reprezentând, de regulă, un element indispensabil al actelor de procedură;
10. din punctul de vedere al clasificării, pe lângă asemănările prezentate mai sus, există şi deosebiri, în dreptul substanţial neexistând nulităţi substanţiale şi nulităţi accesorii (întâmplătoare), nulităţi necondiţionate şi nulităţi condiţionate de existenţa unei vătămări, nulităţi continue şi nulităţi vremelnice, pe de altă parte, în dreptul procesual nu pot exista nulităţile amiabile din dreptul substanţial, convenţia părţilor fiind de neconceput, prin ipoteză, având în vedere regulile care guvernează procesul civil.
11. de principiu, actul de procedură civilă nul poate fi refăcut sau remediat, fără distincţii, după caracterul normei încălcate, în timp ce actul juridic civil nul nu este susceptibil de asemenea operaţiuni, deoarece, atunci când acestea survin, deja vorbim despre un alt act juridic, iar nu despre cel originar.
12. nulitatea de drept procesual poate fi datorată şi omisiunii de a efectua un act de procedură (omisso medio), în timp ce nulitatea actului juridic civil, presupune, prin ipoteză, o existenţă faptică a actului.
13. nulitatea actului juridic civil afectează în mod direct existenţa dreptului subiectiv născut din raportul juridic de drept substanţial ce stă la baza formării acelui act, pe când, nulitatea actului de procedură, de principiu, nu afectează existenţa dreptului subiectiv civil.
14. nulitatea actului juridic civil antrenează, de regulă, şi nulitatea actelor subsecvente, pe când nulitatea actului de procedură civilă nu va atrage nulitatea actelor subsecvente decât dacă acestea sunt în interdependenţă cu actul nul.

Nota> Prezentul articol sau texte din continutul acestuia nu pot fi reproduse fara acordul expres al autorului.

ASPECTE DE DREPT PROCEDURAL COMPARAT ÎN MATERIA BREVETELOR EUROPENE DE INVENTIE

marți, ianuarie 19th, 2010

Lector univ.dr.Gabriela Răducan
Av. Ana Maria Mihai

Abstract:
The present study aims to underline the dynamic, versatile character of the patent procedure, with reference to both the European Patent Convention and the national law in Romania, France, Germany and Great Britain. These four national law systems have been deliberately chosen in order to illustrate how an essentially unitary procedure can be influenced by either the legal system in which it is applicable (romanic law or common law) or by the statal organisation (unitary or federal state). A particular attention was paid to the European Patent Convention that establishes a procedure that is operational at a european level, with obvious benefits for the patent granting procedure in terms of celerity and efficiency.

Key words: patent, opposition procedure, appeal, revocation, infringement.

1. Consideraţii introductive

Convenţia din 5 octombrie 1973 privind eliberarea brevetelor europene („Convenţia”) a stabilit un cadru uniform de acordare a brevetelor de invenţie, fără a neglija însă particularităţile naţionale în această materie. Cu respectarea normelor stabilite în Convenţie, statele membre ale Organizaţiei Europene de Brevete beneficiază, aşadar, de emiterea brevetului european de invenţie de către organizaţie (art. 4, alin.(3) din Convenţie), ceea ce înseamnă recunoaşterea invenţiei brevetate într-un stat membru pe teritoriul tuturor celorlalte.
Deşi, în ansamblul lor, prerogativele oferite Organizaţiei Europene de Brevete constituie un important instrument de comunicare între procedura europeană autonomă şi sistemele legislative naţionale, acestea nu împietează în niciun fel asupra dreptului naţional al brevetelor. Statele semnatare ale Convenţiei îşi păstrează, aşadar, dreptul de a emite brevete în condiţiile normelor legale naţionale. În egală măsură, soluţionarea litigiilor apărute cu privire la brevetele emise la nivel naţional rămâne de competenţa organelor specifice din fiecare stat.
În cele ce urmează, ne vom îndrepta atenţia atât asupra procedurilor stabilite în cuprinsul Convenţiei şi aplicabile în ceea ce priveşte brevetul european, cât şi asupra câtorva dintre procedurile naţionale cele mai relevante, aplicabile în ceea ce priveşte brevetele acordate la nivel naţional, urmând ca analiza comparativă a acestora să evidenţieze diversitatea cadrului legislativ european în care se desfăşoară operaţiunile referitoare la brevetele de invenţie.

2. Proceduri stabilite prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene

Aşa cum precizam anterior, Convenţia din 1973 instituie procedura de acordare a brevetului european, aplicabilă statelor parte la convenţie. Mai exact, art. 90-134 detaliază regulile care trebuie respectate până la acordarea brevetului de invenţie, procedura de opoziţie şi procedura de apel, pe care le vom analiza în cele ce urmează. Rolul principal în cadrul procedurii de acordare a brevetului european aparţine Oficiului European de Brevete.
Astfel, primul pas pentru a obţine un brevet european este acordarea unei date de depozit cererii formulate. Verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea acesteia este de competenţa Oficiului European de Brevete. Imposibilitatea acordării unei date de depozit, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de Regulamentul de aplicare a Convenţiei, are drept consecinţă excluderea cererii de la calificarea drept „cerere de brevet european”. Însă, în situaţia în care cererea respectă condiţiile pentru acordarea datei de depozit, Oficiul European de Brevete dispune această măsură, urmând ca, în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Convenţiei, să întocmească şi să publice un raport de cercetare documentară europeană referitor la cererea formulată.
Tot Oficiului European de Brevete îi revine atribuţia de a publica cererea de brevet european după expirarea unei perioade de 18 luni de la data depozitului sau, dacă a fost revendicată prioritatea, de la data priorităţii. Publicarea poate avea loc chiar înaintea expirării acestei date, la cererea solicitantului. Perioada de 18 luni la care se referă Convenţia nu împiedică însă publicarea cererii de brevet referitor la care s-a luat hătărârea eliberării anterior acestei date.
Acordarea brevetului european este decisă de Divizia de examinare a Oficiului European de Brevete. În cazul acordării brevetului european, se face menţiune despre aceasta în Buletinul european de brevete, prin publicarea hotărârii de acordare, urmată de publicarea menţiunii de eliberare a brevetului european şi a fasciculului de brevet european.
În termen de nouă luni de la publicarea de eliberare a brevetului european, persoanele interesate au posibilitatea de a formula opoziţie la brevet, care urmează a fi examinată de Divizia de opoziţie a Oficiului. Motivele de opoziţie sunt limitativ precizate în Convenţie:
a) obiectul brevetului european nu este brevetabil în înţelesul art. 52-57 din Convenţie;
b) brevetul european nu descrie invenţia suficient de clar si complet pentru ca un specialist în domeniu să o poată executa;
c) obiectul brevetului european depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost ea depusă, sau dacă brevetul a fost eliberat pe baza unei cereri de brevet european divizionare sau a unei noi cereri depuse în conformitate cu art. 61 din Convenţie şi care depaseste conţinutul cererii iniţiale, aşa cum a fost ea depusă. Dacă apreciază că există cel puţin unul dintre aceste motive, Divizia de opoziţie are atribuţia revocării brevetului. În caz contrar, ca şi în situaţia în care titularul amendează cererea de brevet astfel încât să fie suprimat motivul de opoziţie, cererea de opoziţie se respinge.
Un aspect care trebuie punctat şi care îşi găseşte inspiraţia în multe dintre legislaţiile naţionale constă în aceea că, pentru a formula o cerere de opoziţie, titularul acesteia nu trebuie să justifice un interes personal şi direct. Orice persoană este îndreptăţită să formuleze o asemenea cerere, prin instituirea procedurii de opoziţie, legiuitorul urmărind, aşadar, protejarea unui interes public, astfel cum rezultă atât din ansamblul reglementărilor specifice, cât şi din jurisprudenţă (Hotărârea Marii Camere de Apel nr.3/97, publicată în Jurnalul Oficial nr. 245 din 1999). Motivele personale care stau la baza formulării unei cereri de opoziţie sunt, aşadar, irelevante în aprecierea caracterului întemeiat sau nu al acesteia.
Pe de altă parte, introducerea a mai mult de o cerere de opoziţie de către aceeaşi persoană a fost apreciată în jurisprudenţă drept lipsită de interes legitim, având în vedere faptul că această persoană dobândeşte calitatea de parte la procedura brevetării din momentul introducerii primei cereri (Hotărârea Diviziei de examinare nr. 9/2000, publicată în Jurnalul Oficial nr.275/2002).
Hotărârile luate de Secţia de depozit, Diviziile de examinare, Diviziile de opoziţie şi Divizia juridică (toate funcţionând în cadrul Oficiului European de Brevete ca drept „instanţe” cu o competenţă redusă, însă, la materii strict determinate – mai exact ca organe cu caracter jurisdicţional) pot face obiectul unei cereri de apel, care se depune la Oficiul European de Brevete în termen de două luni de la data comunicării hotărârii atacate. Convenţia acordă, însă, un termen mai lung pentru motivarea apelului, respectiv, patru luni de la data comunicării hotărârii.
Procedura de soluţionare comportă, însă, o serie de particularităţi, relevate prin compararea cu instituţiile aparent similare din dreptul procesual comun. Astfel, dacă entitatea a cărei hotărâre a fost atacată consideră apelul ca fiind admisibil şi fondat, ea trebuie să rectifice hotărârea emisă. În cazul în care în termen de trei luni de la primirea motivelor de apel nu s-a luat nicio decizie asupra apelului, acesta va trebui înaintat Camerei de apel, fără a se face comentarii asupra fondului.
După examinarea în fond, Camera de apel va hotărî asupra apelului, având fie posibilitatea de a delibera în cauză, fie posibilitatea de a trimite acţiunea spre rejudecare instanţei care a luat decizia atacată. În cazul trimiterii spre rejudecare, motivele şi dispozitivul hotărârii Camerei de apel sunt obligatorii pentru instanţa care a luat decizia atacată cu apel, cu condiţia ca faptele cauzei să fie aceleaşi. Dacă hotărârea atacată prin apel a fost luată de Secţia de depozit, atunci motivele şi dispozitivul hotărârii Camerei de apel sunt obligatorii şi pentru Divizia de examinare.
Rolul îndeplinit de procedura de apel este acela de a se verifica corectitudinea şi legalitatea hotărârilor luate de diviziile care au atribuţii în materia acordării brevetului european. Apelul are un caracter separat şi independent de procedurile desfăşurate în primă instanţă. În acest sens, în Hotărârea Diviziei de examinare nr. 501/92 (publicată în Jurnalul Oficial nr.261 din 1996), s-a reţinut că toate cererile formulate de una dintre părţi în cursul procedurii în primă instanţă nu sunt valabile şi în faţa instanţei de apel, fiind aşadar necesară reluarea acestora dacă partea care le-a formulat intenţionează să uzeze de efectele lor.
Apelul formulat în condiţiile stabilite de Convenţie are efect suspensiv, astfel cum rezultă şi din cele reţinute în Hotărârea Marii Camere de Apel nr. 28/94 (publicată în Jurnalul Oficial nr.742 din 1995) în care s-a stabilit că hotărârea atacată cu apel nu-şi va produce efecele juridice până la soluţionarea acestuia. Astfel, în situaţia din speţa citată, în cazul atacării cu apel a unei hotărâri prin care se refuză suspendarea publicării menţiunii acordării unu brevet, publicarea va trebui amânată până la soluţionarea apelului. Marea Cameră insistă însă asupra ideii că efectul suspensiv nu echivalează cu desfiinţarea hotărârii atacate, soarta acesteia depinzând de rezultatul cererii de apel. Observăm din nou că legiuitorul european s-a inspirat din sistemele de drept ale statelor membre, mai exact, din sistemul de drept romanic, apelul formulat în condiţiile stabilite de Convenţie având caracteristici similare apelului din legislaţiile naţionale ale mai multor state – părţi. De asemenea, efectul devolutiv este o altă consecinţă a formulării cererii de apel, calea de atac reantrenând reanalizarea fondului.
Totodată, trebuie subliniat că este interzis cumulul de decizii, în respectarea principiului imparţialităţii, astfel că, entitatea căreia îi aparţine competenţa de a statua în primă instanţă pierde dreptul de a se pronunţa asupra aspectelor ulterioare legate de cauză (Hotărârea Diviziei legale nr.29/94, publicată în Jurnalul Oficial nr.147din 1998).
Un rol deosebit de important în cadrul procedurii europene de acordare a brevetului îl are Marea Cameră de Apel. Aceasta va fi sesizată atunci când se pune o problemă de drept de importanţă fundamentală, fie din oficiu, fie la cererea unei părţi, fie la solicitarea preşedintelui Oficiului European de Brevete dacă, în această ultimă situaţie, două camere de apel au luat hotărâri diferite în acea problemă. Această procedură asigură aplicarea uniformă a legii şi poate avea ca obiect numai probleme de drept strict determinate, iar nu şi speţe în întregime (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Diviziei tehnice nr.184/91). Problemele de drept deduse judecăţii în faţa Marii Camere de Apel trebuie să aibă relevanţă concretă în cauză, deci o strânsă legătură cu aceasta. Un interes strict teoretic în clarificarea unei probleme de drept nu constituie o justificare pentru formularea unei asemenea sesizări.Pe durata deliberării Marii Camere de Apel asupra problemei de drept cu care a fost sesizată, procedura de acordare a brevetului va fi suspendată.
De asemenea, nu sunt admisibile cererile care au ca obiect probleme de natură exclusiv tehnică. Dacă o problemă de drept apare în faţa uneia dintre diviziile Oficiului European de Brevete, dar această divizie apreciază că are suficiente mijloace pentru a o soluţiona, nu este necesară sesizarea Marii Camere de Apel (Hotărârea Diviziei juridice nr.5/81).
Convenţia prevede şi posibilitatea revocării brevetului european, cu efect numai într-un stat contractant, pentru unul dintre următoarele motive: obiectul brevetului european nu este brevetabil, conform art. 52-57 din Convenţie; brevetul european nu dezvaluie invenţia de o manieră suficient de clară şi completă pentru a fi realizată de un specialist în domeniu; obiectul brevetului european se extinde dincolo de conţinutul cererii, aşa cum a fost ea înregistrată, sau, dacă dacă brevetul a fost eliberat pentru o cerere de brevet european divizionară sau pentru o cerere nouă înregistrată conform art. 61 din Convenţie, dincolo de conţinutul cererii anterioare, aşa cum a fost depusă; protecţia conferită de brevetul european a fost extinsă; titularul brevetului european nu este îndreptăţit, conform art. 60, paragraful (1) din Convenţie.

3. Incidente procedurale în materia brevetelor de invenţie în dreptul român.

Cadrul legislativ în care se desfăşoară procedura brevetării în sistemul de drept român este stabilit de următoarele acte normative: Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, modificată şi completată prin Legea nr.203/2002, republicată ; Hotărârea de Guvern nr. 499/2002 de aprobare a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie; Legea nr. 381/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora; Legea nr. 611/2002 privind aderarea României la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, precum şi la actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000.
În sistemul de drept român, cererile formulate în materia brevetelor de invenţie trebuie să respecte prevederile Legii nr. 64/1991. Organul cu rol central în cursul acestei proceduri este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). Art. 28 din Legea nr. 64/1991 stabileşte că „OSIM hotărăşte prin Comisia de examinare de specialitate, pe baza raportului de examinare a cererii de brevet de inventie, acordarea brevetului de inventie sau respingerea cererii de brevet”. Orice hotărâre luată de Comisia de examinare poate fi contestată la OSIM în termen de 3 luni de la comunicare (art.51 alin.1). Articolele precitate stabilesc, aşadar, regulile cu respectarea cărora se poate contesta hotărârea privind admiterea sau respingerea cererii de acordare a brevetului de invenţie. În cazul retragerii constestaţiei, procedura va continua.
Legea permite, de asemenea, formularea unei cereri de revocare a brevetului de invenţie. Astfel, orice persoană are dreptul să formuleze, în scris şi motivat, la OSIM, o cerere de revocare a brevetului de invenţie, în termen de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării acestuia, dacă:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12 si 13 din lege;
b) obiectul brevetului nu descrie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încat o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă.
Dacă motivele de revocare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi revocat parţial, în mod corespunzător (art.52). Contestatia sau, după caz, cererea de revocare, se soluţionează, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia la OSIM, de către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul OSIM.
În fine, în dreptul român există posibilitatea anulării brevetului de invenţie acordat de OSIM, ca şi a anulării unui brevet european cu efecte în România, în condiţiile în care se constată că:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12 si 13 din lege;
b) obiectul brevetului nu descrie invenţia suficient de clar si complet, astfel încat o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, astfel cum a fost depusă;
d) protecţia conferită de brevet a fost extinsă;
e) titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.
Ori de câte ori o astfel de situaţie se materializează, persoana interesată depune o cerere de anulare care va fi judecată de către Tribunalul Bucureşti. Cererea de anulare se poate face dupa împlinirea termenului prevazut la art. 52, în care poate fi formulată o cerere de revocare, cu excepţia situaţiilor în care protecţia conferită de brevet a fost extinsă ori titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului, pe toată durata de valabilitate a brevetului.
Hotărârile Tribunalului Bucuresti pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. La rândul lor, hotărârile Curţii de Apel Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea de anulare definitivă şi irevocabilă se înregistrează la OSIM de către persoana interesată. Menţiunea hotărârii de anulare se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la înregistrarea hotărârii la OSIM.
Revocarea ori anularea unui brevet presupune, însă, posibilitatea acordată titularului de a formula observaţii privind măsura dispusă şi de a aduce, într-un termen rezonabil, modificările sau rectificările admise de lege. Cu această ocazie, va fi întrunită o Comisie de reexaminare a cărei hotărâre motivată, se va comunica părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi va putea fi atacată cu apel la Tribunalul Bucuresti în termen de 30 de zile de la comunicare.
Hotărârile Tribunalului Bucureşti vor putea fi atacate, la rândul lor, cu recurs, la Curtea de Apel Bucureşti. Dispozitivul hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, luată de comisia de reexaminare, precum şi dispozitivul hotărârii definitive si irevocabile pronunţate de instanţa judecătorească se înscriu în registrele naţionale şi se publică în Bulentinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată. OSIM înscrie în registrele naţionale modificările intervenite ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi le publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată.
În ceea ce priveşte litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contractele de cesiune si licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (6), art. 36 şi art. 42 din Lege, dispoziţiile art. 63 stabilesc că acestea sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.
Tot în condiţiile dreptului comun, titularul de brevet, precum şi licenţiatul autorizat să utilizeze drepturile decurgând din brevetul de invenţie, pot solicita instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri asigurătorii, atunci când exista un risc de încălcare a drepturilor decurgând dintr-un brevet şi dacă această încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă, ca şi ordonarea după acordarea liberului de vamă a unor măsuri privind încetarea faptelor de încalcare a drepturilor decurgând din brevet, săvârşite de o terţă persoană cu ocazia introducerii în circuitul comercial a unor mărfuri importate, care implica o atingere a acestor drepturi.

4. Particularităţile procedurii de brevetare în dreptul francez.

Normele legale care stabilesc regulile de desfăşurare a procedurii de brevetare în sistemul de drept francez sunt : Legea nr. 597/1992 privind codul proprietăţii intelectuale, cu modificările ulterioare; Decretul nr. 385/1995 privind regulamentul de aplicare a codului proprietăţii intelectuale.
În Franţa, implementarea normelor privind brevetul de invenţie este în sarcina Institutului Naţional de Proprietate Industrială. Sistemul francez nu permite, spre deosebire de cel român şi de cel aplicabil la nivel european, analizate anterior, formularea unei opoziţii la înregistrarea brevetului, nici înainte, nici după acordarea acestuia. Singura posibilitate de intervenţie a terţilor constă în dreptul de a formula observaţii scrise referitoare la caracterul brevetabil sau nu al invenţiei. Aceste observaţii urmează a fi comunicate titularului cererii de acordare a brevetului care are la dispoziţie trei luni de la comunicare pentru a formula un răspuns la aceste observaţii ori a-şi adapta cererea.
Este permisă, însă, atacarea oricărei hotărâri privind acordarea, refuzul acordării, prelungirea titlurilor de proprietate industrială. Acţiunile care contestă hotărârile luate de Directorul General al Institutului Naţional de Proprietate Industrială sunt de competenţa cuţilor de apel cu atribuţii în materie de proprietate intelectuală, respectiv, a celor din Aix-en-Provence, Bordeaux, Colmar, Douai, Lyon, Paris şi Toulouse. Calea de atac trebuie formulată de persoana interesată în termen de o lună de la comunicarea hotărârii, pentru persoanele cu domiciliul în Franţa, şi în termen de două luni pentru persoanele cu domiciliul în străinătate. Acţiunea are, la fel ca în celelalte proceduri analizate mai sus, un efect suspensiv. Împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel se poate formula recurs în faţa Curţii de Casaţie.
Legea franceză stabileşte o procedură de repunere în termen pentru persoana care solicită un brevet şi care nu a respectat termenele stabilite de lege în acest sens. Această persoană va trebui să formuleze o cerere adresată Directorului General al Institutului Naţional de Proprietate Industrială într-o perioadă de două luni de la apariţia motivului care a generat imposibilitatea respectării termenului. În aceeaşi perioadă de timp va trebui să fie îndeplinit actul neefectuat în termen. Formularea cererii de repunere în termen este posibilă în cel mult un an de la expirarea sa. Hotărârea luată în această materie poate fi atacată la Curtea de Apel.
Validitatea unui brevet emis în condiţiile legii franceze poate fi contestată prin introducerea unei acţiuni în faţa instanţelor de drept comun, ulterior momentului acordării brevetului. Au calitate procesuală activă în această materie atât persoanele care apreciază că un brevet nu a fost acordat în condiţii legitime, cât şi procurorul, care poate acţiona din oficiu. Revocarea brevetului poate fi parţială sau totală şi are efect retroactiv.
O dispoziţie legală interesantă, care se regăseşte şi în legislaţiile altor state europene, este aceea care permite unei persoane care face dovada că lucrează la o invenţie şi care are temerea că ar putea încălca un brevet deja acordat să solicite emiterea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească dacă există într-adevăr o astfel de încălcare. Deşi obiectivul urmărit prin instituirea unei asemenea prevederi este acela de a evita apariţia neînţelegerilor, declaraţia instanţei nu exclude un litigiu ulterior pentru încălcarea sau nulitatea brevetului.

5. Elemente de drept german în procedura de brevetare.

În conformitate cu dispoziţiile legale de drept german (Legea din 21 iunie 1976 privind Convenţia Europeană asupra unificării unor aspecte de drept substanţial privind brevetarea invenţiilor din 27 noiembrie 1963, Tratatul de cooperare în materia brevetelor din 19 iunie 1970 şi Convenţia privind acordarea brevetului euroepean din 5 octombrie 1973, modificată prin Legea din 12 martie 2004 privind revizuirea Legii desenelor industriale; Legea consolidată a brevetelor, publicată la 16 decembrie 1980 şi modificată prin Legea din 21 iunie 2006 care modifică Regulamentul privind procedura de opoziţie la acordarea brevetului şi Legea privind costurile în materie de brevete ), orice persoană poate formula o cerere de opoziţie la acordarea brevetului în termen de trei luni de la data publicării acordării acestuia. Este, aşadar, vorba despre o opoziţie ulterioară acordării brevetului. Motivele pentru care poate fi formulată o astfel de cerere sunt limitativ prevăzute de lege şi vor fi expuse în detaliu în cuprinsul cererii.
Rolul central în procedura acordării brevetelor îi aparţine Oficiului German pentru Brevete şi Mărci. Asupra cererilor de opoziţie la care ne-am referit mai sus se pronunţă Departamentul Brevete, format din trei membri cu pregătire tehnică şi un membru cu pregătire juridică, pentru situaţiile care pun probleme deosebite de drept.
Hotărârea de soluţionare a cererii de acordare a brevetului poate fi atacată cu apel în termen de o lună de la comunicare. Cererea de apel se depune la Oficiului German pentru Brevete şi Mărci, iar motivarea apelului nu este o condiţie obligatorie. În cazul admiterii apelului, autoritatea emitentă îşi va rectifica hotărârea. În caz contrar, cererea de apel va fi trimisă instanţei federale competente în termen de o lună. Tribunalul Federal pentru Brevete este o instanţă independentă şi autonomă, destinată soluţionăării apelurilor formulate împotriva hotărârilor emise de Secţia Examinare sau Departamentul Brevete din cadrul Oficiului German pentru Brevete şi Mărci. De asemenea, tribunalul se pronunţă asupra acţiunilor în declararea nulităţii unui brevet. Hotărârile luate de Tribunalul Federal pentru Brevete pot fi atacate, la rândul lor, la Curtea Supremă Federală în termen de o lună, cu condiţia ca această modalitate de atac să fie expres menţionată în hotărârea emisă de tribunal.
Ca şi în cazul dreptului francez, este permisă repunerea în termen a părţii care, din motive neimputabile, nu a respectat un termen legal. Hotărârea luată asupra repunerii în termen nu este susceptibilă de nicio cale de atac.
Acţiunea pentru anularea unui brevet poate fi introdusă de orice persoană, însă numai pentru cazurile expres prevăzute de lege. Acţiunea este imprescriptibilă. Competenţa de primă instanţă în această materie aparţine Tribunalului Federal pentru Brevete, iar hotărârile acestuia sunt atacabile în faţa Curţii Supreme Federale în termen de o lună de la comunicare, atât pentru chestiuni de drept, cât şi pentru chestiuni de fapt.

6. Procedura de brevetare în Marea Britanie.

Beneficiind de o îndelungată tradiţie şi, implicit, de o bogată jurisprudenţă în materia proprietăţii intelectuale, Marea Britanie nu se dezminte nici în ceea ce priveşte domeniul brevetelor de invenţie, legislaţia specifică (Actul privind brevetele de invenţie din 1977; Regulamentul de brevetare din 1995, modificat şi completat; Regulamentul privind taxele în materia brevetelor din 1998, cu modificările ulterioare) stabilind o procedură complexă, menită să răspundă celor mai diverse situaţii ivite în practică.
Entitatea care instrumentează această procedură este Biroul de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit care, pe lângă atribuţia de acordare de brevete, îndeplineşte şi rolul unei instanţe inclusiv în ceea ce priveşte cererile de opoziţie formulate în legătură cu brevetele. Opoziţia nu este posibilă decât ulterior acordării unui brevet. Înaintea acestui moment, terţii pot înainta, însă, observaţii privind caracterul brevetabil al unei invenţii. Formularea acestor observaţii nu conferă, însă, terţilor interesaţi calitatea de parte la procedura de acordare a brevetului, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în sistemul european continental.
Cât priveşte contestarea validităţii unui brevet acordat în condiţiile legii britanice, aceasta poate avea loc fie în faţa Biroului de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit, în temeiul prerogativelor sale de instanţă judecătorească, fie în faţa instanţei de drept comun competentă. Cererea de revocare a brevetului poate fi formulată de orice persoană, inclusiv, din oficiu, de către reprezentantul Biroului de Proprietate Intelectuală („Comptroller”), în cazul în care invenţiei brevetate îi lipseşte caracterul de noutate, ca urmare a existenţei unui brevet anterior, având acelaşi obiect. Acesta din urmă are atribuţii şi în ceea ce priveşte cererile referitoare la încălcarea brevetelor. Având însă puteri limitate în comparaţie cu instanţele de drept comun, el îşi poate declina competenţa în favoarea acestora.
Hotărârile luate de Biroul de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit pot fi atacate în faţa instanţei de drept comun în termen de 28 de zile de la emitere.

7. Concluzii

Scopul prezentului articol este acela de a ilustra particularităţile procedurii privind brevetele de invenţie în cadrul mai multor siteme diferite de drept.
O dată cu adoptarea Convenţiei din 5 octombrie 1973 privind eliberarea brevetelor europene, a avut loc instituirea unei proceduri unitare, de care beneficiază toate statele europene care au ales să fie parte la această Convenţie. Procedura europeană rămâne însă una facultativă pentru solicitantul de brevet, care are la dispoziţie şi normele naţionale specifice.
Din analiza comparativă a sistemelor de drept puse în discuţie se desprind două idei esenţiale. Prima este aceea că sistemul european instituit de Convenţie a fost elaborat de o asemenea manieră încât să fie în echilibru cu normele naţionale, asigurând astfel receptivitatea destinatarilor Convenţiei.
Cea de-a doua constă în observaţia că, în ciuda nuanţelor generate – aşa cum am arătat – nu numai de viziunea legiuitorului, ci şi de contextul creat de sistemul juridic si forma de organizare statală a fiecărei ţări, există o serie de principii general valabile pentru procedura de acordare a brevetelor, dintre care amintim, cu titlu de exemplu: accesul persoanelor interesate la căile de atac în fiecare moment procesual important, enumerarea limitativă a cazurilor de anulare a unui brevet de invenţie, instituirea unor entităţi /organisme independente, care să se ocupe de cererile formulate în legătură cu brevetele de invenţie şi posibilitatea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate de acestea.

***
NOTA – Prezentul articol sau fragmente din continutul acestora nu pot fi reproduse fara acordul expres al autorilor sau fara citarea sursei.
Articolul a fost publicat in Revista Romana de Dreptul Proprietatii Intelectuale nr.4 din 2009