Dr. Smaranda ANGHENI, Dr.Gabriela RĂDUCAN**
RESUMÉ
Le recouvrement rapide et efficace des creances qui ne font
l’objet d’aucune contestation juridique revet une importance
primordiale pour les operateurs economiques de l’Union
Europeenne, car les retards de paiement sont une des principales
causes d’insolvabilite, qui menace la perennite des entreprises, en
particulier les petites et moyennes entreprises.
Ainsi, le Parlement europeen a adopte le Reglement (CE) no.
1896/2006 instituant une procedure europeenne d’injonction de
payer, ainsi que le Reglement (CE) no. 861/2007 instituant une
procedure europeenne de reglement des petits litiges.
Le but du Reglement (CE) no. 1896/2006 est de simplifier,
d’accelerer et de reduire les couts de reglement dans les litiges
transfrontaliers concernant des creances pecuniaires incontestees en
instituant une procedure europeenne d’injonction de payer et
d’assurer la libre circulation des injonctions de payer europeennes
au sein de l’ensemble des Etats membres en etablissant des normes
minimales dont le respect rend inutile toute procedure intermediaire
dans l’Etat membre d’execution prealablement a la reconnaissance
et a l’execution.
§1. Introducere
Importanţa teoretică şi mai cu seamă practică e reglementărilor instituite în cadrul Uniunii Europene şi transpuse în legislaţiile interne ale statelor membre privind recuperarea rapidă a creanţelor este de necontestat şi de mare actualitate în condiţiile crizei economice mondiale.
Având în vedere faptul că recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există niciun litigiu are o importanţă primordială pentru operatorii economici din Uniunea Europeană, deoarece întârzierile la plată constituie una dintre principalele cauze de insolvenţă cu efecte dezastruoase, mai cu seamă asupra întreprinderilor mici şi mijlocii;
Văzând abordarea diferită în legislaţiile interne ale statelor membre UE a procedurii de recuperare a creanţelor, necontestate prin intermediul procedurii simplificate de somaţie de plată, proceduri inadmisibile sau nepractice în litigiile transfrontiere.
Considerând că este absolut necesar a se elabora reglementări europene uniforme sau armonizate de recuperare a creanţelor necontestate, depăşind astfel incompatibilitatea normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre, precum şi dezechilibrele în funcţionarea instrumentelor procedurale aflate la dispoziţia creditorilor în diferite state membre, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 61 lit. (C), a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată.
Scopul principal al Regulamentului este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontiere referitoare la creanţele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de plată şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor membre, prin stabilirea unor standarde minime care să înlăture obligaţiile unei proceduri intermediare în statul membru de executare.
Având în vedere diferenţele între normele de procedură civilă din statele membre, Regulamentul are în vedere definirea detaliată a standardelor minime care trebuie să se aplice în cadrul procedurii europene a somaţiei de plată.
Potrivit Regulamentului, o somaţie europeană de plată emisă într-un stat membru şi care a devenit executorie va fi recunoscută în statul în care se solicită executarea ca şi cum ar fi emisă în statul respectiv.
Încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în statele membre determină ca o instanţă dintr-un stat membru să poată considera că sunt îndeplinite toate condiţiile de emitere a unei somaţii europene de plată pentru a fi executată în toate celelalte state membre, fără a fi nevoie de un control judecătoresc în statul în care somaţia europeană de plată va fi executată.
O idee importantă privind aplicarea Regulamentului este aceea că procedurile de executare a somaţiei europene de plată ar trebui să fie reglementate de legislaţia naţională fără a se aduce atingere dispoziţiilor din Regulament, mai cu seamă cele privind standardele minime stabilite la art. 22 alin. (1) şi (2) şi la art. 23. Regulamentul este obligatoriu şi se aplică direct în statele membre (art. 33).
Ulterior momentului adoptării Regulamentului privind instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată, respectiv la 11 iulie 2007, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (CE) nr. 861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă.
Parcurgând comparativ expunerea de motive a celor două Regulamente, se poate constata cu uşurinţă că argumentele (motivele) care au stat la baza acestor reglementări sunt în mare măsură aceleaşi.
Astfel, şi în cazul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă, obiectivul principal este acela de a simplifica şi de a accelera soluţionarea litigiilor transfrontiere privind cererile cu valoare redusă, care să reducă costurile, fiind, ca şi în cazul somaţiei europene de plată, un instrument care să completeze posibilităţile oferite de legislaţiile statelor membre.
Totodată, potrivit Regulamentului, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru vor fi recunoscute şi executate într-un alt stat membru fără să fie necesară o hotărâre de constatare a caracterului executoriu în statul în care se va executa.
Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în statele membre, în conformitate cu Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (art. 29).
Regulamentul a fost precedat de o serie de măsuri şi reglementări menite să accelereze şi să simplifice soluţionarea litigiilor privind cererile cu valoare redusă. Dintre aceste măsuri, exemplificăm Cartea verde privind crearea unei proceduri privind ordinul european de plată, adoptată de Comisia europeană la data de 20 decembrie 2002, şi mai cu seamă Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de creare a unei proceduri privind ordinul european de plată .
În legislaţia română există reglementări aplicabile, evident, raporturilor juridice interne civile şi comerciale, care au ca scop simplificarea procedurilor de recuperare de către creditori a creanţelor certe, lichide şi exigibile, respectiv O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată , cu modificările şi completările ulterioare, şi O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 118/2008, act normativ de transpunere în legislaţia română a Directivei nr. 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale.
Prin O.U.G. nr. 119/2007, modificată, se instituie o procedură privind emiterea ordonanţei de plată pentru recuperarea rapidă a creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în sume de bani care rezultă din contracte comerciale, aşa cum sunt definite în Capitolul I al actului normativ menţionat.
§2. Domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 din 12 decembrie 2006 şi al Regulamentului (CE) nr. 861/2007 din 11 iulie 2007. Privire comparativă
Comparând cele două reglementări, prima remarcă ce se impune este aceea că ambele Regulamente se aplică în materie civilă şi comercială. În timp ce Regulamentul de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată se aplică litigiilor civile şi celor comerciale indiferent de valoare, Regulamentul privind cererile de valoare redusă se aplică numai în cazurile în care valoarea acestora nu depăşeşte 2000 euro în momentul primirii formularului de cerere de către instanţa competentă, fără a se avea în vedere la stabilirea valorii dobânzile, cheltuielile şi alte costuri.
Ambele Regulamente se aplică litigiilor transfrontiere indiferent de natura instanţei, cauza având caracter transfrontier atunci când una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru altul decât cel în care se află instanţa sesizată.
Comparând cele două Regulamente sub aspectul competenţei instanţei care soluţionează cererile, observăm că, în cazul Regulamentului privind procedura europeană a somaţiei de plată, nu se precizează dacă este vorba doar de instanţa judecătorească sau orice altă instanţă, fie chiar curte de arbitraj, în schimb, în cazul Regulamentului privind procedura europeană a cererilor cu valoare redusă, se prevede în mod expres, în art. 3 alin. (1), „instanţa judecătorească sesizată”, ceea ce ne conduce la concluzia că cererile cu valoare redusă nu pot fi soluţionate decât de instanţele judecătoreşti (cele statale).
În privinţa limitelor domeniului de aplicare, cele două Regulamente conţin diferenţieri şi cea mai importantă, în opinia noastră, este cea privitoare la soluţionarea cererilor pe calea arbitrajului.
Astfel, în Regulamentul privind procedura europeană a somaţiei de plată nu există vreo prevedere expresă referitoare la imposibilitatea soluţionării cererii de somaţie de plată de către arbitraj.
În schimb, în cazul cererilor cu valoare redusă, în art. 2 lit. e), arbitrajul este exclus în mod categoric.
Pornind de la această remarcă, întrebarea firească ce apare este: în ce măsură procedura europeană a somaţiei de plată poate fi parcursă şi în faţa instanţelor private, respectiv în faţa unei curţi de arbitraj sau a arbitrajului ad-hoc?
În doctrina românească au fost exprimate deja opinii legate de aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 5/2001 şi ale O.U.G. nr. 119/2007 şi compatibilitatea sau nu a acestor proceduri cu procedura arbitrală potrivit clauzei compromisorii au sau a compromisului.
Concluzia autorilor, căreia ne raliem, este aceea că, având în vedere atât doctrina, cât şi jurisprudenţa bazate pe legislaţia analizată, procedurile rapide şi speciale pentru recuperarea creanţelor nu pot fi utilizate în cadrul arbitrajului ad-hoc sau instituţionalizat. Acest lucru ar fi posibil doar printr-o modificare legislativă care să dea satisfacţie principiului libertăţii contractuale de a supune orice fel de litigii patrimoniale şi care pot face obiectul unor tranzacţii jurisdicţiei private a arbitrajului .
§3. Câteva aspecte procedurale derogatorii
3.1. Aspecte comparative privind competenţa şi interpretarea noţiunii de „domiciliu”
Pentru a putea discuta aspectele legate de competenţă, este necesar ca, în prealabil, să subliniem caracterul transfrontalier al regulamentelor şi interpretarea noţiunii de domiciliu al părţii.
Atât în cazul Regulamentului (CE) nr. 1896/2006, cât şi în cazul Regulamentului (CE) nr. 861/2007, vorbim despre un litigiu cu element de extraneitate (art. 3). O cauză are caracter transfrontalier atunci când cel puţin una dintre părţi (ori reclamantul, ori pârâtul sau unul dintre pârâţi) îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află instanţa judecătorească sesizată.
Domiciliul se stabileşte conform art. 59 şi art. 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, iar pentru stabilirea caracterului transfrontalier al unei cauze trebuie să ne raportăm la data înaintării formularului de cerere la instanţa competentă. Noţiunea de „domiciliu” este stabilită pe baza prevederilor Regulamentului CE nr. 44/2001, respectiv:
a) pentru persoanele juridice, potrivit „definiţiei comunitare” de la art. 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (de regulă: sediul statutar; administraţia centrală sau centrul de afaceri) ;
b) pentru persoanele fizice, pe baza noţiunii de domiciliu admise de legea substanţială a locului în care se desfăşoară procesul [conform art. 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001], deci când judecata a fost începută în statul membru UE în conformitate cu dreptul intern al acestuia.
Însă Regulamentul (CE) nr. 861/2007 nu ne oferă o definiţie autonomă a „reşedinţei obişnuite” şi nici nu trimite la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cadrul căruia, de altfel, acest criteriu de legătură este utilizat doar la art. 5 alin. (2), fără ca, din acest motiv, să fi apărut necesitatea de a introduce o definiţie generală.
În lipsa unei definiţii comunitare, pare a fi valabilă noţiunea de reşedinţă obişnuită în vigoare în sistemul juridic în care e pendinte procesul. Atunci când judecata e începută în România, ar trebui să se facă referire la noţiunea de reşedinţă ca locuinţă obişnuită a subiectului, ceea ce în dreptul procesual civil noi numim „domiciliul de fapt” sau „domiciliul efectiv”, pentru a-l diferenţia de cel legal, pur formal. Putem presupune însă că se încearcă a se obţine o definiţie comunitară, întrucât jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene a calificat reşedinţa obişnuită – cu diferite ocazii – drept „locul în care interesatul şi-a fixat, cu voit caracter de stabilitate, centrul obişnuit sau permanent al propriilor interese”.
Pe de altă parte, e foarte probabil ca judecătorii comunitari să se pronunţe iar asupra acestui concept, considerând că o definiţie comunitară a noţiunii de „reşedinţă obişnuită”, care coincide cu cea admisă de Curtea de Justiţie, a fost introdusă la art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 841 din 11 iulie 2007 (aşa-zisul Roma II) privind legea aplicabilă la obligaţiile extracontractuale şi la art. 19 din Regulamentul (C)E nr. 593 din 17 iunie 2008 (aşa-zisul Roma I) privind legea aplicabilă la obligaţiile contractuale.
Într-adevăr, trebuie să avem în vedere că în intenţiile legiuitorului european dispoziţiile şi conceptele juridice utilizate în contextul regulamentelor Roma I şi Roma II ar trebui să fie coerente cu cele conţinute în actele normative comunitare cu caracter procesual, adică Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (conform considerentului nr. 7 din Regulamentul Roma II, precum şi Regulamentul Roma I), dar trebuie reţinut şi Regulamentul (CE) nr. 861/2007 .
Pentru ipoteza în care doar pârâtul, iar nu şi reclamantul, are domiciliul [nu şi reşedinţa obişnuită, având în vedere că aceasta nu este utilizată drept criteriu general de atribuire a competenţei jurisdicţionale de către Regulamentul (CE) nr. 44/2001] într-un stat membru diferit de cel în care a fost declanşat procesul, vom fi în prezenţa unui „litigiu transfrontalier”, dar va trebui să existe un criteriu de competenţă jurisdicţională de la Capitolul II, Secţiunea 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, spre a fi posibil, pentru reclamant, să citeze pârâtul în faţa acestei instanţe.
Totodată, apreciem că ar trebui să existe un acord de atribuire a competenţei jurisdicţionale în conformitate cu art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (competenţă convenţională), deoarece criteriile de competenţă jurisdicţională potrivit cărora se identifică statul membru în care va începe judecata vor fi cele dictate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 , al cărui art. 2, în special, impune regula după care pârâtul poate fi citat în justiţie într-un stat membru numai dacă este domiciliat în acesta. De aceea, considerăm necesar ca, în ipoteza în care pârâtul are domiciliul într-un alt stat european, să existe un alt criteriu de competenţă prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
În sistemul O.U.G. nr. 119/2007, competenţa instanţei se determinată potrivit art. 5 alin. (1) – după regulile dreptului comun, cererea depunându-se la „instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă”. Coroborând norma specială cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că natura litigiului (comercială sau civilă) va constitui criteriul obiectiv al competenţei materiale (de atribuţiune), în timp ce criteriul valoric ar putea stabili instanţa la care debutează litigiul: judecătorie sau tribunal.
În privinţa competenţei teritoriale a instanţei, neexistând norme derogatorii, se aplică dreptul comun potrivit principiului forum rei.
3.2. Neobligativitatea exercitării altor proceduri prealabile, de timpul concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. român
Având în vedere considerentele introductive ale celor două Regulamente în discuţie, bazate pe recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există niciun litigiu în desfăşurare, prin simplificarea procedurilor judiciare, precum şi caracterul opţional al acestora, apreciem ca inutilă desfăşurarea oricărei proceduri prealabile.
În dreptul român, procedura prealabilă a concilierii directe, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nu este necesară în cazul litigiilor „privitoare la obligaţii de plată rezultând din contracte comerciale”, existând chiar normă expresă în art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007.
De altfel, inutilitatea concilierii prealabile rezultă atât din „Cartea verde privind o procedură europeană de injoncţiune de plată şi asupra măsurilor vizând simplificarea şi accelerarea rezolvării litigiilor având ca obiect sume de mică importanţă”, dar şi din dispoziţiile procedurale potrivit cărora judecătorul cauzei trebuie să stăruie în soluţionarea amiabilă a cauzei, a celor potrivit cărora debitorul poate achiesa la pretenţiile reclamantului, în tot sau în parte, ori a celor potrivit cărora părţile pot stinge chestiunea litigioasă printr-o tranzacţie judiciară, în orice fază a procedurii.
Însă apreciem şi noi ca fiind posibilă o modalitate facultativă de stingere amiabilă a conflictului prin mediere, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 192/2006, în aplicarea şi a Directivei Parlamentului European şi a Consiliului asupra unor aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, directivă care se aplică în statele membre ale Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2007.
3.3. Câteva precizări privind causa petendi
Conţinutul cererii judiciare e prefigurat de legiuitorul comunitar în mod uniform pentru toate statele membre, ca derogare de la principiul general – exprimat, şi la noi, de art. 112 C.proc.civ. – potrivit căruia legea care reglementează desfăşurarea procesului, deci şi conţinutul cererii de chemare în judecată, este cea a statului în care a fost iniţiată judecata.
Într-adevăr, cererea introductivă, indiferent de statul european în care ia naştere litigiul privind somaţia de plată sau cererea cu valoarea redusă, trebuie să fie redactată conform formularelor-tip (care se regăsesc în anexele regulamentelor comunitare şi care fac parte integrantă din acestea), care au mereu acelaşi conţinut, variind doar limba în care acesta va fi completat. Mai exact, cererea trebuie să fie redactată în limba instanţei judecătoreşti sesizate. Astfel, în cazul în care se intenţionează deschiderea procesului în România, cererea va trebui redactată în limba română, iar româna va fi limba în care se va desfăşura procesul.
Formularul completat, ce constituie cererea introductivă de instanţă (cererea de chemare în judecată) se depune la grefa instanţei competente de către reclamant, personal sau prin reprezentant, după care va fi comunicat pârâtului, prin grija autorităţii jurisdicţionale, prin modalităţile şi în termenele prevăzute expres în regulamente.
De exemplu, atunci când competenţa jurisdicţională a instanţei sesizate se întemeiază pe unul dintre criteriile speciale indicate la art. 5 şi următoarele din Regulamentul CE nr. 44/2001, se poate confirma ipoteza ca cererea introductivă să fie redactată într-o limbă necunoscută de destinatar. În acest caz, instanţa judecătorească nu are obligaţia de a asigura traducerea acesteia într-o limbă cunoscută de destinatar (chiar dacă acesta din urmă are posibilitatea de a refuza actul în momentul comunicării lui) sau să-l restituie în termen de o săptămână (caz în care instanţa va proceda conf. art. 6, al. 3, reg. CE nr. 861/2007).
De principiu, cererea introductivă trebuie să indice:
I) organul jurisdicţional căruia i se prezintă cererea (informaţie aferentă la vocatio in jus);
II) numele şi prenumele reclamantului, precum şi adresa acestuia (împreună cu codul poştal, cu dreptul de a introduce şi numărul de telefon şi adresa de poştă electronică ). Atunci când reclamantul este reprezentat, va trebui să fie indicat şi numele acestuia. Oricum, trebuie remarcat faptul că legiuitorul comunitar, pentru a face efectivă posibilitatea ca procedura să fie instaurată personal de căttre reclamant, obligă statele membre să asigure părţilor o asistenţă juridică practică de tip formal, esenţialmente gratuită, în scopul completării formularelor anexă (de plidă, prin art. 11 din reg. CE nr. 861/2007).
III) numele şi prenumele pârâtului, precum şi adresa acestuia (împreună cu codul poştal cu posibilitatea de a introduce numărul său de telefon şi adresa de poştă electronică) .
IV) criteriul de determinare a competenţei jurisdicţionale prevăzut de Regulamnetul CE nr. 44/2001 pe baza căruia instanţa sesizată e învestită (art. 2-17, 22-24 reg. CE nr. 44/2001)
V) elementul sau faptul care determină caracter transfrontier al litigiului. Practic, se cere reclamantului să furnizeze elementele care permit instanţei să verifice existenţa unei premise procesuale specifice pentru regulementele comunitare, care fac aplicabile aceste normative;
VI) modalitatea în care reclamantul intenţionează să plătească taxele de procedură (taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, în cazul desfăşurării litigiului în România), eventual indicând informaţii privind cartea de credit sau numărul de cont curent bancar. Totuşi, apreciem şi noi că aceste indicaţii sunt doar facultative, nefiind vorba despre elemente formale obligatorii, care să atragă nulitatea cererii judiciare, dar care servesc la simplificarea - în anasmablu –a procedurii.
VII) petitum-ul substanţial şi procesual (informaţie aferentă la editio actionis - expunerea temei juridice a actiunii).
a) Referitor la petitum substanţial: trebuie distins după cum obligaţia pentru care se cere concursul instanţei are ca obiect plata unei sume de bani (Regulamentul CE nr. 1896/2006, O.U.G.119/2007, Regulamentul CE nr.861/2007) sau, în cazul Regulamentului CE nr.861/2007 priveşte şi o altă prestaţie, a cărei valoare este estimată de către reclamant la o sumă mai mică sau egală cu 2000 €(de pildă: furnizarea de bunuri,livrarea unui lucru determinat etc.).
Dacă pretenţia priveşte stricto sensu o sumă de bani, atunci trebuie să se indice valoarea capitalului (de altfel, singurul criteriu care prezintă relevanţă pentru a stabili valorea litigiului şi, implicit, dacă ne aflăm ori nu în sfera de aplicare a regulamentului) şi moneda.
b) Referitor la petitum procesual se impun următoarele observaţii:
- ca premisă, întotdeauna vorbim de o acţiune în realizare, care ţine de obligare („obligaţia de a face”);
- ca finalitate, hotărârile judecătoreşti pronunţate vor avea forţă executorie;
- când prestaţia nu are ca obiect plata unei sume de bani, va trebui să fie indicat conţinutul acesteia (de exemplu: furnizarea de bunuri sau livrarea unui lucru determinat) şi va trebui să fie estimată valoarea litigiului şi nu este exclusă posibilitatea ca reclamantul să solicite pronunţarea unei hotărâri alternative: în principal cererea având ca scop condamnarea pârâtului la a-i da un bun determinat iar, în cazul în care furnizarea acelui bun a devenit imposibilă, în subsidiar, să solicite obligarea pârâtului la plata echivalentului acestor mărfuri, în bani.
VIII) causa petendi
În literatura de specialitate există multe controverse legate de interpretarea acestei condiţii. De multe ori, se presupune că reclamantul trebuie să furnizeze ”o scurtă descriere a obiectului cererii”, însă, această cerinţă face deja obiectul cerinţei/punctului anterior (VII). Ne întrebăm atunci, dacă legiuitorul comunitar a dorit să înţelegă prin acest element indicarea cauzei acţiunii, a fundamentului juridic pe care se întemeiază cererea judiciară dedusă judecăţii ?! Răspunsul se pare, însă, că este negativ.
Astfel, din analiza art. 12, al. 1, al Regulamentului CE nr. 861/2007, reclamantul nu are obligaţia de a indica temeiul juridic al cererii sale adresate instanţei (în versiunea franceză: ”La juridiction n’oblige pas les parties à assortir la demande d’une qualification juridique”). Totodată, textul versiunii franceze indică: ”Motivez votre demande avec, par example, les faits survenus, le lieu et le moment où ils sont survenus”.
În aceste condiţii, interpretarea cerinţei de causa petendi trimite la obligaţia de indicare a motivelor cererii, de tipul: „ce s-a întâmplat”, „unde” şi „când”, adică la circumstanţele faptice care au creat premisele acţiunii în justiţie. Astfel, expresia causa petendi e înţeleasă în sensul de „episod istoric generator al pretenţiei arătată în judecată, la care reclamantul poate eventual să adauge indicaţia tipului juridic la care trebuie trimis contractul (acordul, înţelegerea), sursă a obligaţiei rămase neîndeplinite” .
Cu toate acestea, atunci când competenţa jurisdicţională se întemeiază pe unul dintre criteriile speciale indicate la art. 5 din Regulementul CE nr. 44/2001, acest fapt impune reclamantului să realizeze o încadrare juridică a pretenţiei deduse judecăţii, de exemplu ca răspundere contractuală sau delictuală, având în vedere diferenţele regulilor de identificare a instanţei competente. Însă, încadrările la care se referă art. 5 din Regulementul CE nr. 44/2001 au, în general, caracter comunitar (autonom), astfel că pot şi să nu coincidă cu cea proprie legii substanţiale aplicabile fondului litigiului, într-un anumit stat. Pe de altă parte, de cele mai multe ori, este vorba de o încadrare care prezintă relevanţă juridică numai în scopurile procedurii, iar nu şi pentru fondul litigiului.
3.4. Aspecte comparative relativ la formularea întâmpinării debitorului şi sancţiunea aplicabilă în cazul nedepunerii acesteia. Derogări speciale faţă de sistemul de drept intern
Potrivit art. 12 alin. (3) din Regulamentul nr. 1896/2001, pârâtul are posibilitatea să se opună printr-un act de procedură specific dreptului intern al statului în care se desfăşoară procedura; în România, întâmpinarea constituie actul de procedură prin care pârâtul (debitor în aceste proceduri speciale) se apără la pretenţiile reclamantului (creditor în aceste proceduri speciale).
În dreptul român, transpunerea Regulamentului nr. 1896/2006 prin O.U.G. nr. 119/2007 a statuat că întâmpinarea debitorului este obligatorie [art. 7 alin. (4) din ordonanţă], dar regimul sancţionator al nerespectării acestei dispoziţii este surprinzătoare şi exagerată, în opinia noastră.
Astfel, dacă pare firesc ca debitorul să fie obligat să depună întâmpinarea, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, cu excepţia celor de ordine public, în schimb, există o serie de norme absolut surprinzătoare.
Astfel, norma art. 7 alin. (4), potrivit căreia nedepunerea întâmpinării ar putea fi considerată de către instanţă drept „o recunoaştere a pretenţiilor creditorului”, deşi nu are caracter absolut de noutate , pare bizară şi injustă. Doar faptul că această sancţiune este lăsată la aprecierea exclusivă a instanţei, care va evita – pe cât posibil – să o aplice mai creează aparenţa unui proces echitabil, bazat pe probe certe, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
E greu de acceptat că pasivitatea sau neştiinţa pârâtului în a formula sau depune un act de procedură poate echivala cu un act de dispoziţie implicit, cu o achiesare tacită la pretenţiile reclamantului, de natură să-l facă să piardă o parte a patrimoniului, prin această modalitate inechitabilă de valorificare a dreptului subiectiv de creanţă al creditorului său. Desigur, pârâtul ar mai avea deschisă calea unei cereri de repunere în termen salvatoare (dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. fiind aplicabile corespunzător), însă nici nu ar trebui să se ajungă la o astfel de soluţie disperată.
Tot astfel, art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 întăreşte ideea lansată în art. 7 alin. (4), dispunând – aparent nefiresc – faptul că, „sub sancţiunea decăderii, debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare”. Cu alte cuvinte, ne întrebăm dacă textul induce aparent ideea potrivit căreia debitorul nu ar mai avea dreptul să facă opoziţie în timpul procesului, nici măcar invocând excepţii de ordine publică (de exemplu, prescripţia dreptului de a cere realizarea creanţei ori altă excepţie de fond sau de procedură) sau simple excepţii substanţiale (de pildă, să opună compensarea sau alt mod de stingere a obligaţiei), nici punând concluzii finale în procedură şi nici chiar formulând acţiune în anulare ?! În aceste condiţii, despre ce fel de judecată mai vorbim, care este scopul acesteia sau chiar al căii de atac, dacă, potrivit normei art. 9 alin. (1), debitorul ar fi decăzut din dreptul de a mai contesta însăşi creanţa? Cu toate acestea, considerăm că interpretarea acestor norme trebuie făcută într-o altă manieră.
Expresia utilizată de legiuitorul comunitar pare că ar vrea să însemne că, în cadrul procedurii pentru litigiile privind atât ordonanţa de plată, cât şi cererile cu valoare redusă, tăcerea pârâtului (sau a reclamantului faţă de cererea reconvenţională, în sistemul Regulamentului nr. 861/2007) echivalează cu o ficta confessio, preluată, probabil, din sistemul de drept german. Astfel, faptele susţinute în cerere de reclamant echivalează cu fapte necontestate şi, pe cale de consecinţă, nu e necesar a mai fi probate.
Însă, în opinia noastră, credem că cererea părţii reclamante nu trebuie să fie admisă exclusiv din această cauză, ci trebuie să fie concludentă, respectiv înscrisurile anexate sau celelalte mijloace de probă la care s-ar recurge să se suprapună normelor de drept substanţial identificate de judecător, astfel încât coroborarea acestora să fie de natură să determine producerea efectului juridic solicitat (urmărit) de petent . Rezultă de aici că instanţa va avea mereu posibilitatea de a respinge cererea pe motivul unei excepţii de ordine publică, ce poate fi invocată ex officio.
În sistemul Regulamentului nr. 861/2007, pârâtul are deschisă atât cale opoziţiei (prin întâmpinare), cât şi a pretenţiilor proprii, pe cale de cerere reconvenţională.
În primul rând, trebuie să subliniem că Regulamentul (CE) nr. 861/2007 tratează ipoteza unui proces cu un singur pârât, deşi nu pare să excludă posibilitatea unui proces pentru litigii privind cererile cu valoare redusă, cumulat în mod subiectiv [de pildă, în caz de cerere de îndeplinire de obligaţii în solidar sau obligaţii parţiale, dar condiţionat de faptul ca suma totală să nu depăşească 2000 euro, având în vedere, pe de altă parte, că pentru realizarea procesului în cadrul unei instanţe unice se va putea folosi prevederea de la art. 6 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001].
Indiferent de ipoteză (cu pârât unic sau pluralitate de pârâţi), posibilităţile debitorului sunt următoarele:
– pârâtul poate să nu răspundă cererii părţii reclamante. În acest caz sau atunci când pârâtul este lipsă, instanţa va pronunţa o sentinţă cu privire la această cerere, potrivit art. 7 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 861/2007. Soluţia însă trebuie nuanţată în ipoteza în care unul dintre pârâţii chemaţi să îndeplinească o obligaţie în solidar nu răspunde şi nu se prezintă, fiind aplicabilă la ipoteza de obligaţie parţială de îndeplinit pro quota (putându-se, în acest caz, să se pronunţe o hotărâre/ordonanţă limitată la cota care-i revine debitorului care nu răspunde).
Însă eventualitatea pronunţării unei astfel de hotărâri este adusă la cunoştinţa pârâtului, având în vedere că formularul de răspuns (Anexa III) care îi este notificat împreună cu cererea judiciară conţine avertismentul că, în cazul lipsei unui răspuns, organul jurisdicţional va emite o hotărâre.
Dacă, totuşi, contumacia e involuntară, pârâtul va avea posibilitatea de a se prevala de această circumstanţă cu ocazia contestării, cum e prevăzut de art. 18 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007, cu scopul de a obţine nulitatea hotărârii emise medio tempore;
– poate răspunde în termenele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, dar numai pentru a face cunoscut că acceptă cererea reclamantului. Acest răspuns se poate efectua prin intermediul formularului-tip C prevăzut în Anexa III, notificat pârâtului împreună cu cererea introductivă, sau „în alt mod adecvat” [art. 5 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 861/2007], adică, e de reţinut, chiar şi cu un memoriu scris având ca obiect această declaraţie. Acesta va trebui transmis personal organului care judecă, prin poştă (sau prin fax ori mijloace de comunicare electronică, în cazul în care forul atribuie validitate acestor metode de notificare). Apoi organul care judecă va trebui să asigure comunicarea acestuia către reclamant, în conformitate cu art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007.
Şi în acest caz, rezultatul va fi emiterea unei hotărâri de admitere pe fondul cererii, cu condiţia ca aceasta să fie concludentă;
– poate răspunde în termenele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, în scopul contestării cererii reclamantului, putând invoca excepţii de procedură [de pildă, excepţia de necompetenţă jurisdicţională a instanţei sesizate sau lipsa unei situaţii-premisă procesuale, specifică pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 861/2007, care poate consta fie în caracterul transfrontalier al litigiului, fie în valoarea cererii care depăşeşte cei 2000 euro etc.], apărări/excepţii substanţiale de fond (de exemplu, inadmisibilităţi de drept material, nulitatea actului juridic constatator al creanţei, cazuri de împiedicare, de modificare sau de stingere a pretenţiei pretinse etc.). În acest caz, el va trebui să indice contextual mijloacele de probă de care intenţionează să se folosească, utilizând formularul-tip C sau în alt mod adecvat (adică prin memoriu scris având acelaşi conţinut);
– poate formula cerere reconvenţională, tot în termenul de 30 de zile de la data primirii notificării cererii de la partea reclamantă. Deşi acest termen nu e prevăzut de Regulament sub sancţiunea decăderii, apreciem că intenţia legiuitorului comunitar indică cert momentul până la care se poate formula această cerere.
*
În concluzie, trebuie să remarcăm faptul că, deşi scopul principal al Regulamentului rezidă în simplificarea, accelerare şi reducerea costurile de procedură în cauzele transfrontiere referitoare la creanţele pecuniare necontestate - prin instituirea unor proceduri europene de plată, precum şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor membre, prin stabilirea unor standarde minime care să înlăture obligaţiile unei proceduri intermediare în statul membru de executare - în realitate, numeroasele diferenţele dintre normele de procedură civilă din statele membre, dar şi a celor de drept substanţial, nu sunt integral rezolvate prin instituirea unor standarde minime aplicabile, fiind necesar un examen amplu de analiză doctrinară a partiularităţilor care creează impedimente majore de interpretare.
Articol publicat în „ Dreptul românesc în contextul exigenţelor Uniunii Europene” publicaţie sub egida ACADEMIA ROMÂNĂ-Institutul de Cercetări Juridice ”Academician Andrei Rădulescu„ Bucureşti, Editura Hamagiu, 2009, ISBN 978-606-522-192-5,
drepturi de despăgubire derivând din violarea vieţii private şi a drepturilor personalităţii, inclusiv calomnia.