Archive for the ‘DREPT’ Category

SUBLINIERI CU PRIVIRE LA INVOCAREA NULITĂȚII ABSOLUTE A ACTULUI JURIDIC CIVIL PE CALE DE EXCEPȚIE SUBTANȚIALA

miercuri, martie 6th, 2013

Nulitatea actului juridic se poate obţine nu numai pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie (mijloc de apărare de fond). EXCEPŢIA DE NULITATE ABSOLUTĂ, ca mijloc de apărare de drept substanţial (excepție substanțială /de drept material), poate fi invocată de oricare parte care justifică interes, de procuror, dar trebuie invocată şi de instanţă din oficiu.

• Distincţia dintre excepţia de drept procesual şi această excepţie de drept substanţial:

Atunci când se invocă o excepţie substanţială, chiar când este vorba de cea a nulităţii şi chiar dacă este invocată din oficiu de către instanţă, din punct de vedere tehnic, aceasta nu va proceda ca la soluţionarea excepţiilor procesuale. Astfel, instanţa va fi obligată să pună excepția de nulitate în discuţia părţilor în timpul litigiului pendinte, nu pentru a rămâne în pronunţare asupra acesteia imediat după dezbaterile contradictorii asupra acesteia, ci doar pentru a nu se încălca contradictorialitatea procesului civil (şi, implicit, dreptul la apărare), în sensul de a nu apărea pentru prima dată direct în hotărârea judecătorească acea premisă referitoare la ineficacitatea actului din cauza nerespectării condiţiilor cerute pentru valabilitatea sa.
Punerea în discuţie a excepţiei de nulitate a actului juridic, fie din oficiu, fie ca urmare a invocării sale în întâmpinare de către pârât, va fi urmată de administrarea de probe atât pe fondul cauzei, cât şi în sprijinul sau în combaterea nulităţii, după caz, întrucât, întotdeauna, instanţa urmează să pronunţe o soluţie de temeinicie sau netemeinicie pe fondul cauzei (aptă a intra în putere de lucru judecat, în măsura în care este menţinută de instanţele de control), iar nu o soluţie de anulare sau de inadmisibilitate a cererii (cum se întâmplă în cazul excepţiilor procesuale de fond).

Invocarea nulităţii actului juridic pe cale de excepţie, chiar atunci când instanţa este obligată să o invoce ex officio potrivit art. 1.247 alin. (3) NCC, nu dă dreptul instanţei să pronunţe/declare/constate nulitatea respectivului act nici în considerentele hotărârii, nici în dispozitiv, dacă în litigiul soluţionat prin respectiva hotărâre nu a existat o cerere expresă în acest sens, întrucât s-ar produce atât o încălcare a principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 și art.22 NCPC, în sensul de extra petita, rezumându-se doar să respingă cererea care se întemeia pe acel act juridic, ca fiind lipsită de temei legal (ca neîntemeiată), întrucât pretenţia dedusă judecăţii are la bază un act care nu poate produce efectele juridice specifice, deoarece nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

• Deci: cine se prevalează de excepţie o poate face în limitele în care aceasta e valabilă din punct de vedere procesual ca apărare de fond (excepţie substanţială), iar nu ca cerere reconvenţională. Această situaţie reflectă, totodată, faptul că nu va exista putere de lucru judecat în privinţa nulităţii contractului, ci pur şi simplu va fi respinsă cererea de executare a reclamantului, pentru că excepţia e capabilă să paralizeze efectele acesteia în acelaşi mod în care o probă liberatoare (cazul fortuit, imposibilitatea prestaţiei etc.) împiedică admiterea cererii. Consecinţa logică a acestei abordări demonstrează că, pe baza simplei excepţii de nulitate, nu va putea urma nici condamnarea la restituiri (restitutio in integrum).

• Ipoteza avută în vedere de art. 1.247 alin. (3) NCC presupune existenţa unui act juridic (de regulă, a unui contract) neexecutat integral şi presupune, de asemenea, ca atât acţiunea principală, cât şi excepţia îndreptată ca mijloc de apărare împotriva acesteia, să se bazeze pe acelaşi contract. Ipoteza tipică este a celui care cere executarea contractului, iar pârâtul invocă nulitatea actului pentru a-i paraliza acţiunea.

Principiul constatării din oficiu a nulităţii este o altă consecinţă a postulatului nulitate – interes general. Este o reflexie a regulii care privează de efecte contractul nul să se manifeste pe teren judiciar. Însă judecata de nulitate permite în forme limitate constatarea ex officio din partea instanţei.
Opţiunea legiuitorului privind obligativitatea instanţei de a invoca ex officio nulitatea absolută a unui act juridic, potrivit art. 1.247 alin.(3) NCC nu trebuie confundată cu necesitatea sau posibilitatea instanţei de a se autosesiza cu o acţiune în nulitate, substituindu-se pârâtului care, deşi are interes, nu formulează cerere reconvenţională (nefiind, de altfel, obligat; mai mult, e suficient să invoce nulitatea pe cale de excepţie), după cum nu trebuie înţeleasă că instanţa ar putea să pronunţe nulitatea respectivului act în hotărârea judecătorească, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.
Deci, dreptul instanţei de a invoca nulitatea este limitat. În respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu va putea să intervină iura proprio, să se autosesizeze, în ideea de a şi pronunţa nulitatea acelui act, pentru că una este a nu permite actului nul să îşi producă efectele prin respingerea unei acţiuni pe fond şi alta este să se dispună direct nulitatea ex officio a actului.

Practic, în orice judecată având ca obiect aplicarea şi/sau neaplicarea unui contract, judecătorul cauzei va trebui să aprecieze întotdeauna dacă acel contract este valid sau nu pentru sistemul juridic, această operaţiune intrând în puterile naturale pe care instanţa le exercită incidental atunci când examinează speţa.

Din altă perspectivă, textul trebuie înţeles şi în sensul în care judecătorul nu poate ex officio să invoce nulitatea şi atunci când reclamantul a acţionat el însuşi pentru a obţine nulitatea contractului (deoarece invocarea din oficiu a nulităţii nu ajunge până acolo încât să priveze părţile de puterea proprie autonomă de a cere desfiinţarea contractului), deoarece atunci ar fi îndreptăţită să constate/ declare nulitatea (desigur, în măsura în care cererea în nulitate se dovedeşte întemeiată) în mod direct, prin dispozitiv, adică nu ar face altceva decât să rezolve cererea cu care a fost învestită.
În acest context, deducem că interesul urmărit de legiuitor atunci când a instituit norma imperativă a art. 1.247 alin. (3) NCC, privind obligativitatea invocării din oficiu a nulităţii absolute de către instanţă a fost acela de a împiedica realizarea (îndeplinirea, executarea) unui contract lovit de nulitate absolută, pe cale judiciară.
Mai exact, instanţa va trebui să aprecieze dacă există condiţiile acţiunii pentru a obţine executarea contractului, nu doar sub aspectul admisibilităţii acesteia (al verificării condiţiilor de exercitarea a acţiunii civile), dar şi al condiţiilor de temeinicie specifice fiecărei speţe în parte, iar dacă actul în baza căruia se pretinde executarea unor obligaţii e lovit de nulitate absolută, instanţa nu îl poate reţine drept bază legală în admiterea acţiunii şi va respinge acţiunea ca neîntemeiată, neputând să declare nul, din oficiu, contractul.

Câteva aspecte privind soluționarea cazurilor de incompatibilitate potrivit NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. Abținerea și recuzarea

miercuri, martie 6th, 2013

Lato sensu, incompatibilitatea desemnează situația în care judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau asistentl judiciar este oprit să îndeplinească, simultan, și alte funcții sau servicii. Stricto sensu, incompatibilitatea desemnează situația în care unui judecător, procuror, magistrat-asistent, asistent-judiciar sau grefier îi este interzis de lege să ia parte la soluţionarea unei pricini.
Precizăm că, în reglementarea anterioară incompatibilitatea constituia un incident procedural ce viza exclusiv judecătorii, însă, actualmente, atât Legea nr.304/2004, cât și art. 53 C.proc.civ. prevăd că dispozițiile relative la incompatibilitate se aplică și procurorilor, magistraților-asistenți, asistenților judiciari și grefierilor, în mod corespunzător.
Un alt aspect de noutate față de reglementarea anterioară rezidă în faptul că noile dispoziții procedurale nu mai disting între cazurile de incompatibilitate și cazurile de recuzare/abținere, ci reglementează integral toate situațiile relative la constituirea instanței sub denumirea de motive (cazuri) de incompatibilitate, iar mijlocul procesual de invocare este, după caz, fie excepția de incompatibilitate (ca excepție de procedură, absolută, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 41 C.proc.civ., așa cum rezultă și din art. 45 C.proc.civ.), fie excepția de recuzare (ca excepție de procedură, relativă, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 42 C.proc.civ.) ori excepția de abținere (ca excepție de procedură, absolută, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 42 C.proc.civ.), aceasta din urmă putând fi invocată doar de persoana aflată în situația de incompatibilitate, ca act de dispoziție personal al acesteia.
Distincția între motivele de incompatibilitate absolută și cele de de incompatibilitate relativă rezultă din chiar denumirea marginală dată de legiuitor la art. 45 C. proc. civ., respectiv „Invocarea incompatibilității absolute”, dar și din conținutul acestui text unde se face referire la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 C. proc. civ., așa încât, doar cazurile enumerate de acest articol vizează motive de incompatibilitate de ordine publică (absolute), celelate motive prevăzute de art.42 C.proc.civ., caracter relativ în cazurile enumerate de art. 41 C. proc. civ. În concluzie, normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de ordine publică, fiind de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații. De aceea, nerespectarea dispozițiilor art. 41 C.proc.civ. este sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, astfel pronunțate, fiind vorba despre o nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări.

 Motivele de incompatibilitate absolută sunt:
 judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire;
 judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină după trimiterea cauzei spre rejudecare nici după trimiterea spre rejudecare;
 nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.

Motivele de incompatibilitate relativă sunt:
 când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil;
 când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
 când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;
 când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;
 dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;
 dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;
 dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
 dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;
 dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;
 dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe;
 dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;
 dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;
 atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
Notă: cu caracter de noutate în actuala reglementare, art. 42 alin. (2) C.proc.civ. stipulează expres că ”dispoziţiile privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor”.
Motivele de incompatibilitate fiind enumerate expres de lege, o primă precizare care se impune este aceea că, de principiu, existența altor situații în care s-ar putea presupune că judecătorul nu este impațial, altele decât cele prevăzute de art. 42 alin.(1) pct.1-12 C. proc. civ., cererea de recuzare sau de abţinere va fi respinsă ca inadmisibilă, de chiar completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea jdecătorului recuzat, în temeiul dispozițiilor art.47 alin.(2) C.proc.civ.
Cu toate acestea, art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ. lasă deschisă posibilitatea recuzării judecătorului și ”atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”, situație în care apreciem că nu mai sunt aplicabiile dispozițiile art. 47 alin.(2) și (4) C.proc.civ., cererea de recuzare urmând a fi soluționată de un alt complet de judecată, care urmează să aprecieze obiectiv asupra situației invocate de partea care a formulat cererea și dacă aceasta poate fi încadrată în acest motiv de incompatibilitate relativă, stabilind temeinicia îndoieilor prinvind imprțialitatea celui recuzat.
Din alt punct de vedere, instituirea expresă de către legiuitor a acestei norme de la art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ., pe de o parte, armonizează norma cu cea a art.6 paragraf 1 din C.E.D.O. în materie de imparțialitate, iar, pe de altă parte, reprezintă o dovadă a faptului că noua reglementare nu mai enumeră limitativ cazurile de incompatibilitate. De altfel, realitatea este aceea că legiuitorul nu putea prevedea expres toate situațiile posibile, generatoare de îndoieli privind obiectivitatea, iar, din perespectiva art.6 paragarf 1 din C.E.D.O. nici nu pteau fi excluse indirect, printr-un caracter limitativ al motivelor de incompatibilitate relativă. Aceasta nu înseamnă, desigur, că s-ar putea abuza de norma art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ. și că partea ar putea invoca orice situație întemeindu-și cererea de recuzare pe acest text legal. De altfel, cerința legală este aceea ca, din cererea de recuzare să reiasă ”elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli”, indiferent de natura acestor elemente. De pildă, s-ar putea invoca o relație de tipul ”naș de botez/cununie”, ”fin de botez/cununie”, ”cumetrie”, ”cuscri„ etc., dar nu numai relații de acest tip. În anumite circumstanțe s-ar putea presupune că și duhovnicul celui recuzat este o persoană care să determine lipsa de obiectivitate a judecătorului ec.
În fine, mai precizăm că, partea interesată se poate întemeia atât pe normele de la art.41-42 C.proc.civ., a fortiori poate invoca și normele convenționale europene relative la imparțialitate.

Invocarea existenței unui motiv de incompatibilitate

Abținerea şi recuzarea sunt reglementate pentru a proteja partea în acele cazuri, indicate de lege, în care se poate presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv.
Prin abținere se înțelege aceea situație în care un judecător, ştiind că se află într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.41-42 C.proc.civ., solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini. Potrivit art. 43 alin.(2) C. proc. civ., judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este dator să se abțină de la judecarea pricinii.
Obligației judecătorului de a se abține îi corespunde dreptul părții de a-l recuza pe acesta, fie atunci când legea prevede incompatibilitatea absolută, fie când are motive să se îndoiască de imparțialitatea judecătorului.
Prin recuzare se înțelege situația în care una dintre părți cere, în cazurile determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluționarea unei anumite pricini.
Cazurile de abținere şi cele de recuzare sunt identice. De asemenea, procedura de soluționare a celor două incidente procedurale este comună, distincția privind deopotrivă, regimul juridic și procedura de soluționare a incompatibilității, după cum se invocă motive de incompatibilitate absolută sau relativă, aspecte asupra cărora vom reveni.
Cele două instituții procesuale de deosebesc însă prin faptul că, în timp ce recuzarea este propusă de părți, abținerea provine chiar de la cel aflat în vreunul din cazurile prevăzute de lege, fiind numită de unii autori şi autorecuzare. De asemenea, caracterul normelor care reglementează cele două instituții este de natură diferită. Abținerea este reglementată de norme imperative, în vreme ce recu¬zarea este reglementată fie de norme de ordine privată, fie de norme de ordine publică, pentru cele dintâi partea interesată având facultatea de a-l recuza pe judecător sau de a accepta să fie judecată de către acesta, exprimându-şi astfel încrederea în imparțialitatea sa, în timp ce, în cazul motivelor de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 C.proc.civ., orice parte sau chiar procurorul, atunci când participă la judecată, au interesul să o invoce.
Nerespectarea obligației de abținere nu afectează valabilitatea hotărârii, ci atrage eventualele sancțiuni disciplinare pentru cel în cauză. De altfel, dacă s-ar admite că intervine nulitatea hotărârii în situația în care judecătorul nu s-a abținut, deşi trebuia să o facă, atunci s-ar ajunge la eludarea indirectă a dispozițiilor legale potrivit cărora, sub sancțiunea decăderii, partea trebuie să propună recuzarea într-un anumit termen, potrivit art.44 C.proc.civ.
Pentru ca abținerea şi recuzarea să nu fie deturnate de la scopul pentru care au fost reglementate, legea a stabilit în mod amănunțit procedura de soluționare a acestor incidente procedurale, astfel încât abținerea să nu reprezinte un mijloc comod pentru judecător de a se sustrage de la rezolvarea unor cauze mai grele, iar recuzarea să nu constituie un mijloc prin care o parte de rea-credință să obțină îndepărtarea din instanța de judecată a unui judecător apreciat ca drept sau ca sever ori ale cărui opinii asupra unor probleme de drept incidente în speță sunt cunoscute. În plus, legiuitorul a ținut cont şi de reputația judecătorului, precum şi de prestigiul justiției, dispunând ca această procedură să nu fie publică şi nici contradictorie.
Datorită unificării motivelor de incompatibilitate cu cele de recuzare /abținere (astfel cum erau prevăzute de fosta reglementare), în noua reglementare vom reține că situația în care se află judecătorul va fi incompatibilitatea, iar mijloacele procesuale de invocare vor fi excepția de recuzare și excepția de abținere.
Mai înainte de a ne referi la mijloacele procedurale de invocare a incompa¬tibilității, este necesar să precizăm că nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute de art.41 C.proc.civ. referitoare la incompatibilitatea absolută atrage nulitatea absolută a hotărârii, fiind vorba de norme juridice de ordine publică, așa cum rezută și din art.45 C.proc.civ. Pe cale de consecință, dacă judecata este în curs de desfăşurare, mijlocul procesual de invocare a incompatibilității este excepția de recuzare întemeiată pe art.41 C.proc.civ., care este o excepție de procedură, absolută şi dilatorie. Ea poate fi invocată de orice parte intere¬sată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a judecății, chiar direct în apel sau în recurs, potrivit art.45 C.proc.civ.
Dacă partea interesată pretinde un motiv de incompatibilitate relativă, atunci mijlocul procesual de invocare îl constituie este excepția de recuzare întemeiată pe art.42 C.proc.civ., care este o excepție de procedură, relativă şi dilatorie. Ea poate fi invocată numai de partea care reclamă lipsa de obiectivitate a judecătorului sau, după caz a grefierului /magistratului-asistent /procurorului /asistentului judiciar (potrivit art.54 C.proc.civ.) și numai într-un anumit termen, potrivit art.44 C.proc.civ.
Astfel, cererea de recuzare se se propune înainte de începerea oricăror dezbateri (ceea ce înseamnă că recuzarea trebuie propusă mai înainte de discutarea altor excepții procesuale sau a admisibilității unor mijloace de probă), iar, dacă motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute [art.44 alin.(2) C.proc.civ.], iar nu atunci când acestea au apărut, dar nu știm dacă erau cunoscute de partea interesată (pentru că, altfel, nu s-ar mai realiza dreptul părții la un tribunal imparțial). Textul de lege se referă la ivirea motivelor de recuzare după începerea dezbaterilor, iar nu la cunoaşterea acestor motive după momentul menționat. Se apreciază însă că partea poate să formuleze cererea de recuzare, de îndată ce a descoperit motivul de recuzare, chiar dacă acesta există la începutul procesului, dar nu era cunoscut de către partea respectivă. Din alt punct de vedere, momentul la care partea interesată a cunoscut existența motivului de recuzare este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței competente să rezolve cererea de recuzare.
Nerespectarea termenului în care trebuie propusă recuzarea întemeiată e dispozițiile art. 42 C.proc.civ. atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a l recuza pe cel în cauză . Astfel, recuzarea unui judecător de la prima instanţă pentru prima dată în fața instanței de apel sau recurs este tardivă, cu excepția cazului în care excepția de recuzare nu privește un motiv de incompatibilitate absolută. Cererea de recuzare făcută după expirarea termenului prevăzut de art. 44 C. proc. civ. nu va putea fi însă respinsă ca tardivă de către instanța alcătuită cu judecătorul recuzat, ci tardivitatea va trebui constatată cu respectarea dispozițiilor înscrise în art. 50 C. proc. civ.
Astfel, incompatibilitatea absolută poate fi invocată pe calea excepției de recuzare în fața primei instanțe, oricând până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, iar după pronunțarea hotărârii, va fi invocată prin intermediul motivelor de apel sau recurs.
O problemă specială se poate pune în cazul în care partea invocă excepția de recuzare direct prin intermediul concluziilor scrise, după închiderea dezbaterilor. Soluția diferă după natura motivului de incompatibilitate invocat. Astfel:
– dacă se invocă un motiv de incompatibilitate relativă prevăzut de art.42 C.proc.civ., cererea de recuzare va fi sancționată cu neluarea acesteia în seamă, conform art. 388 alin.(3) C. proc. civ., potrivit căruia ”după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în considerare”;
– dacă se invocă un motiv de incompatibilitate absolută prevăzut de art.41 C.proc.civ., apreciem că excepția de recuzare trebuie soluționată mai înainte de pronunțarea hotărârii, pentru a evita eventualitatea nulitate a acesteia. Această soluție se sprijină și pe dispozițiile art.45 C.proc.civ. care dispune că ”în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii”. În acest sens, recomandabil ar fi ca instanța să repună cauza pe rol (art.400 C.proc.civ.), citând părțile (care nu mai au termen în cunoștință) și, fie că va declara că se abține, fie pentru a da curs cererii de recuzare, va dispune înaintarea dosarului la completul competent să soluționeze cererea de recuzare, după caz fiind aplicabile și dispozițiile art.49 C.proc.civ.
Reaminitim că judecătorul care are cunoștință despre existența unui caz de incompatibilitate absolută sau relativă care îl privește trebuie să formuleze o declarație de abținere (care, nevizând soluționarea cauzei, nu va face obiectul niciunei dezbateri contradictorii). Precizăm că judecătorul are obligația, iar nu facultatea, să se abțină în ipoteza existenței cazurilor de incompatibilitate, indiferent că acestea sunt absolute sau relative (normele care reglementează abținerea având caracter imperativ, de ordine publică), nerespectarea acestei obligații constituind abatere disciplinară.
Cu caracter de noutate, art. 43 alin.(1)C.proc.civ. prevede că anterior primului termen de judecată, grefierul de şedinţă va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate absolută şi, în cazul în care ar putea exista un astfel de motiv, va întocmi un referat corespunzător. Subliniem faptul că verificările privind incompatibilitatea absolută (mai exact a cazurilor prevăzute de art.41 C.proc.civ.) se fac de către grefierul de ședință, iar nu de către grefierul registrator ori arhivar, la primirea cererii sau, după caz, a dosarului.
În ceea ce privește condițiile de formă necesare pentru cererea de recuzare, respectiv pentru declarația de abținere, reținem următoarele:
a) cererea de recuzare se poate formula, potrivit art. 46 alin.(1) C.proc.civ. verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, de către oricare parte din proces (reclamant, pârât, terț intervenient), indicându-se cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 sau 42 C. proc. civ., solicitând soluţionarea cauzei de către un alt judecător. În principiu, orice parte din proces poate să îl recuze pe cel în cauză, însă se admite că pentru ipoteza în care judecătorul şi-a exprimat, în favoarea unei părți, părerea cu privire la pricina ce se judecă, recuzarea poate fi cerută numai de partea adversă.
Dacă recuzarea s-a invocat verbal, în timpul ședinței de judecată, partea va indica din proprie inițiativă sau la solicitarea preşedintelui completului de judecată, motivele de incompatibilitate şi mijloacele de probă în dovedirea temeiniciei cererii de recuzare, toate aceste fiind obligatoriu consemnate în încheierea de şedinţă (partea nu are, însă, obligația de a indica și temeiul de drept al cererii de recuzare). Preşedintele completului de judecată îi va pune în vedere părţii să achite taxele judiciare de timbru aferente, sub sancţiunea anulării cererii de recuzare, ca netimbrată. Ulterior formulării cererii, partea va depune dovada achitării taxelor judiciare de timbru, prin serviciul registratură al instanţei, până la termenul stabilit pentru aceasta, indicând și dosarul în care s-a formulat cererea de recuzare. Precizăm că, deși legea nu prevede o astfel de obligație, de cele multe ori, partea reformulează cererea de recuzare și în scris, anexează taxa de timbru și timbrul judiciar la aceasta și o depune la registratura instanței.
Dacă recuzarea s-a invocat printr-o cerere scrisă, aceasta se depune la dosarul cauzei fie în şedinţă publică (caz în care președintele completului de judecată trebuie să o semneze de primire, cu indicarea datei la care a fost depusă la dosar), fie prin registratura instanței. La cerere se va anexa dovada achitării taxelor judiciare de timbru ori aceasta va fi depusă ulterior, prin registratură, până la termenul de soluţionare a cererii, sub sancțiunea anulării acesteia ca netimbrată.
Cererea de recuzare formulată în scris trebuie să respecte dispozițiile art. 148 alin.(1) C. proc. civ., valabile pentru orice cerere adresată instanței, iar în privința conținutului, va face referire la motivul/motivele de incompatibilitate invocat/e și la mijloacele de probă de care partea înțelege să se folosească.
Totodată, date fiind prevederile art.148 alin.(2) C.proc.civ., cererea de recuzare adresată, personal sau prin reprezentant, instanţei se poate formula şi prin înscris în formă electronică, în condiţiile legii.
 declarația de abținere se face în scris și se anexează la dosar de către judecător, înaintea ședinței de judecată, sau se formulează verbal în ședință, consemnându-se în încheiere atât declarația, cât și motivele de incompatibilitate care au determinat-o. Abținerea se propune de judecător îndată ce cunoaşte existența motivului de recuzare, prin înştiințarea preşedintelui instanței. Se admite că în cazul în care însuşi preşedintele instanței se abține, atunci acesta îl va încunoştința pe locțiitorul său. Propunerea de abținere trebuie făcută mai înainte ca partea interesată să formuleze o cerere de recuzare, dar dacă totuşi cererea de recuzare a fost făcută mai întâi, art. 48 alin. (1) C. proc. civ. permite judecătorului să declare că se abține, caz în care instanța competentă se va pro¬nunța asupra abținerii.
Observație: menționăm că judecătorul trebuie să se abțină de la soluționarea cauzei îndată ce a cunoscut existența motivului de incompatibilitate, iar nu după ce a dat curs mai multor măsuri procesuale în cauză, după ce a respins sau a încuviințat și a administrat probe și a rezolvat excepții, a soluționat anumite probleme litigioase prealabile etc. Este adevărat că, în ipoteza încuviințării abținerii sau recuzării, potrivit art.51 alin.(6) teza a II-a C.proc.civ., încheierea va arăta și în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează a fi păstrate. Cu toate acestea, probele rămân, de principiu, căștigate judecății, deși, având în vedere și principul nemijlocirii, administrarea probelor ar fi putut fi condusă potrivit anumitor interese, care s-ar reflecta automat și în soluția finală.

Procedura de soluționare în cazul existenței unui motiv de incompatibilitate

Excepția de recuzare /abținere se rezolvă înainte de a se intra în cercetarea fondului pretenției, iar dacă excepția este invocată în cursul judecării fondului, ea va fi rezolvată cu prioritate față de fondul pretenției. Nefiind posibil ca probele necesare soluționării excepției să fie comune cu probele necesare soluționării pretenției pe fond și dat fiind caracterul dilatoriu al acesteia, rezultă că nu este posibilă unirea excepției de abținere/recuzare cu fondul.

Inadmisibilitatea cererii de recuzare

Potrivit dispozițiilor art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ., cererea de recuzare este inadmisibilă, dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și 42 C. proc. civ., precum și atunci când sunt recuzați alți judecători decât cei care fac parte din completul de judecată căruia ppricina i-a fost repartizată (a se vedea și art. 46 C.proc.civ.) ori atunci când cererea e recuzare este îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate ca și cel invocat anterior printr-o cerere de recuzare deja soluționată. De asemenea, va fi inadmisibilă cererea de recuzare a tuturor judecătorilor unei instanțe sau ai unei secții a acesteia ori a instanțelor ierarhic superioare formulate la instanța care soluționează litigiul.
Se observă că aceste texte legale au fost instituite de legiuitor tocmai pentru a preveni abuzul de drept procesual prin exercițiul dreptului la recuzare, motiv pentru care, asemenea cereri vor fi soluționate direct de către instanţa în faţa căreia a fost formulată, în compunerea căreia intră și judecătorul recuzat, prin respingerea ca inadmisibilă. De altfel, potrivit art.187 alin.(1) pct.1 lit c) C.proc.civ. formularea cu rea-credință a unei cereri de recuzare, poate atrage aplicarea unei amenzi judiciare de la 100 lei la 1.000 lei. Însă, instanța poate recurge și la această sancțiune doar dacă există elemente temeinice care dovedesc reaua-credință (ca element subiectiv) a părții care formulează cererea de recuzare, altfel este suficientă respingerea cererii ca inadmisibilă.
Ca procedură efectivă de soluționare, cererea de recuzare care se încadrează în prevederile art. art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ. se va respinge ca inadmisibilă prin încheiere interlocutorie, în chiar ședința de judecată în care se invocă (indiferent că este vorba despre ședință publică sau cameră de consiliu), după ce, în prealabil, instanța a pus în discuția contradictorie a părților admisibilitatea cererii.
Se mai impune o observație, anume aceea că, spre deosebire de fosta reglementare, judecătorul recuzat trebuie să identifice motivul de incompatibilitate invocat de către parte pentru a vedea dacă se poate pronunța el însuși în caz de inadmisibilitate sau, dimpotrivă, să înainteze cererea completului competent să soluționeze cererea de recuzare.
Pronunțarea făcându-se printr-o încheiere interlocutorie, partea nemulțumită de soluția de respingere a cererii sale ca inadmisibilă, pe considerentul că, în realitate instanța ar fi fost în eroare când a încadrat cererea sa în prevederile art. art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ, o poate ataca simultan cu hotărârea care se va pronunța pe fondul cauzei, pe calea apelului sau, după caz, a recursului.

Soluționarea cererii de recuzare / abținere care nu este inadmisibilă

La fel ca și în reglementarea precedentă, soluționarea cererii de recuzare /abținere [exceptând situațiile prevăzute de art.47 alin.(2) și (3) C.proc.civ.] se face de către un alt complet de judecată, în alcătuirea căruia nu poate să intre cel care a declarat că se abține sau cel recuzat, după caz. Interdicția expresă a participării judecătorul recuzat sau care declară că se abține de la soluționarea incidentelor menționate anterior constituie o garanție a imparțialității cu care acestea vor fi rezolvate.
Notă: Diferența față de vechea legislație procesuală este sub aspectul cazurilor de la art. 24 C.proc.civ. anterior, asupra cărora se pronuna chiar judecătorul despre care se afirma că ar fi incompatibil, or, potrivit noii reglementări, acest cazuri se încadrează în cele de incompatibilitate absolută prevăzute de art.41 C.proc.civ., iar, legea nu mai stabilește un regim diferit de soluționare, astfel că și acestea vor fi soluționate de un alt complet.
Făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale şi ținând cont de faptul că abținerea şi recuzarea sunt incidente procedurale, art. 50 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte competența de a se pronunța asupra abținerii şi recuzării în favoarea instanței sesizate cu pricina în care au fost ridicate aceste incidente, în alcătuirea căreia nu poate să intre judecătorul care s-a abținut ori a fost recuzat. S-a decis că participarea judecătorului recuzat la soluționarea cererii de recuzare atrage nulitatea hotărârii de fond. Considerăm totuşi că această soluție trebuie nuanțată, în sensul că vizează numai situația în care cererea de recuzare a fost respinsă, deoarece, dacă a fost admisă, nici partea care a cerut recuzarea şi nici partea adversă nu ar avea interesul să se plângă de alcătuirea instanței care a rezolvat incidentul procedural, iar desființarea hotărârii de fond, doar pe acest temei, nu ar duce decât la tergiversarea judecății. Mai mult, art. 53 alin. (2) C. proc. civ. declară încheierea prin care s-a încuviințat recuzarea nesusceptibilă de a forma obiectul vreunei căi de atac, fără a distinge după cum s-au săvârşit ori nu neregularități procedurale la judecarea cererii de recuzare.
Cererile de recuzare vor trebui făcute separat pentru fiecare judecător în parte, după cum rezultă din dispozițiile înscrise în art. 47 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi judecate separat, fără participarea celui în cauză. De altfel, în jurisprudența mai veche se decidea că judecătorul chemat să rezolve o cerere de recuzare se va pronunța asupra acesteia, chiar dacă, la rândul lui, este şi el recuzat.
Cu titlu de excepție, art. 50 alin. (2) C. proc. civ. se ocupă de cazul în care, datorită recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, situație în care, recuzarea se judecă de instanța ierarhic superioară.
Menționăm că procedura de soluționare a cererii de recuzare ori a declarației de abținere, după caz, are caracter urgent, fapt care obligă completul învestit cu rezolvarea acestor incidente procedurale să hotărască cât mai repede posibil cererea, de regulă, în aceeași zi sau la o dată foarte apropiată celei la care i s-a transmis dosarul.
Judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține va dispune de îndată înaintarea dosarului către completul care, potrivit legii, este desemnat să soluționeze abținerea sau recuzarea, acesta din urmă punând viză de primire pe cererea de recuzare sau pe declarația de abținere ori, după caz, pe încheierea de ședință în care au fost consemnate declarațiile verbale vizând abținerea sau recuzarea și fixând termenul de judecată a acestora. Dacă e vorba de un complet colegial din compunerea căruia a fost recuzat sau s-a abținut un singur judecător, președintele acestuia va pune în discuția părților dispoziția de soluționare a incidentului procedural de către completul format din ceilalți membri ai completului în care a fost inclus și judecătorul aflat pe lista privind planificarea de permanență.
Potrivit art. 48 alin.(1) și (2) C.proc.civ., judecătorul recuzat poate declara că se abține caz în care, declarația de abținere se va soluționa cu prioritate. Cu caracter de noutate ca și consacrare legislativă, norma art.48 alin.(3) C.proc.civ. prevede că cererea de recuzare se va respinge ca lipsită de obiect dacă s-a admis declarația de abținere, indiferent de motivul acesteia, deci, chiar dacă motivul de incompatibilitate invocat în cererea de recuzare ar fi altul decât cel petru care s-a făcut și s-a admis abținerea.
În ceea ce privește procedura de soluționare propriu-zisă a cererii de abținere/recuzare, art.51 C.proc.civ. prevede expres că aceasta se desfășoară în camera de consiliu, „fără prezența părților”, deci fără citarea părților și fără a permite acestora să pună concluzii asupra cererii, fiind vorba despre o procedură necontencioasă, fără legătură cu problema litigioasă de fond.
Însă, spre deosebire de reglementarea anterioară, ascultarea judecătorului ce a declarat că se abține ori care a fost recuzat, devine facultativă, la aprecierea completului învestit cu soluționarea incidentului procedural, mai mult, acest complet are și facultatea de a asculta părților litigante, atunci când apreciază că ascultarea ar fi utilă soluționării cererii.
Precizare: ascultarea la care se referă art.51 alin.(1) teza I C.proc.civ. nu se confundă cu administrarea probei cu interogatoriu, dar, ca natură juridică poate fi similară cu ascultarea minorului în cazul desfacerii căsătoriei. Ascultarea presupune exprimarea opiniei judecătorului, eventual și a părților (a nu se confunda cu concluziile acestora), în privința abținerii /recuzării în fața completului învestit cu soluționarea acestor incidente, opinie care se va consemna în scris de către grefier în practicaua încheierii.
Exceptând interogatoriul [exclus expres chiar de dispozițiile art.51 alin.(3) C.proc.civ.], orice alt mijloc de probă este, de pincipiu, admisibil. De regulă, se pot administra înscrisuri, începuturi de probă scrisă completate cu de¬claraţii de martori ori, în lipsa unor asemenea mijloace de probă, chiar prin declaraţii de martori. Deși textul legal nu interzice expres, apreciem că ar fi exaustiv să se administreze proba cu expertiză, pentru dovedirea motivelor de incompatibilitate, deși nu putem exclude de plano un astfel de mijloc de probă.
Instanța se pronunță prin încheiere interlocutorie asupra declarației de abținere sau cererii de recuzare, întocmind și minuta corespunzătoare, care introdusă în sistemul informatic ECRIS și va fi înscrisă în condica camerei de consiliu, pronunțarea sa făcându-se în ședință publică, potrivit stipulației exprese a art.47 alin.(5) C.proc.civ.
Soluții:
* dacă se admite cererea de abținere sau de recuzare, judecătorul recuzat ori care s a abţinut se va retrage de la soluționarea cauzei, fiind înlocuit de un alt judecător; în cazul în care recuzarea sau abținerea a privit judecătorul unic sau întregul complet colegial, cauza se repartizează aleatoriu, iar dacă incidentul a privit doar o parte a completului colegial, noua compunere a completului desemnat să soluționeze cauza îi vizează pe ceilalți membri ai completului inițial și pe judecătorul aflat în lista de planificare a permanenței.
Potrivit art. 50 alin. (6) teza a II-a C. proc. civ, încheierea prin care abținerea sau recuzarea a fost admisă va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul în cauză urmează să fie păstrate, însă, subliniem că, atunci când în încheierea de încuviinţare a recuzării sau a abținerii nu se face vreo menţiune despre actele îndeplinite de judecătorul în cauză, atunci acestea trebuie refăcute în totalitate, neputând fi menținute.
• dacă se respinge cererea de abținere sau de recuzare, judecata va fi reluată cu participarea judecătorului care a fost recuzat ori, după caz, care s a abţinut.
• dacă instanța ierarhic superioară, învestită cu soluționarea incidentului procedural potrivit art. 50 alin.(2) C.proc.civ., admite cererea de abținere sau de recuzare, va dispune prin încheiere și trimiterea cauzei la o altă instanță de același grad cu cea în fața căreia s-a ivit incidentul respectiv, din circumscripția sa teritorială,
• dacă instanța ierarhic superioară, învestită cu soluționarea incidentului procedural potrivit art. 50 alin.(2) C.proc.civ., respinge cererea de abținere sau de recuzare, va dispune prin încheiere, returnarea dosarului la instanţa inferioară, judecata fiind reluată de completul inițial, din care face parte judecătorul recuzat.
Căile de atac:
a) Nu sunt supuse niciunei căi de atac:
 încheierea prin care s a admis cererea de recuzare;
 încheierea prin care recuzarea s-a respins ca rămasă fără obiect, potrivit art. 48 alin.(3) C. proc. civ.(pentru ipoteza în care s-a admis cererea de abținere a judecătorului recuzat),
 încheierea prin care s a soluționat abţinerea (indiferent că ar fi vorba despre o soluţie de admi¬tere sau respingere).
b) Este supusă căilor de atac încheierea prin care s a respins cererea de recuzare. Aceasta poate fi atacată de părți odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.
Astfel, dacă hotărârea instanței de fond este supusă apelului, partea interesată va invoca prin intermediul motivelor de apel și nelegalitatea compunerii și/sau constituirii instanței prin existența motivului de incompatibilitate, artând că excepția de recuzare a fost în mod eronat respinsă. În ipoteza în care instanţa de apel constată că soluția dată asupra recuzării este greșită, iar prima instanță a judecat în fond, va admite apelul, va anula în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată și va reține procesul spre rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 480 alin.(6) C. proc. civ., refăcând toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, va reface și dovezile administrate la prima instanţă.
(!) Cu caracter de noutate absolută, art.53 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ. prevede că și în ipoteza în care hotărârea pronunțată asupra fondului cererii deduse judecății este definitivă, ”încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri”, permițând practic exercitarea unui ”recurs la recurs”, ceea ce, în reglementarea anterioară era inadmisibil, fără distincții. Astfel, chiar și încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare a unui judecător ce participă la judecarea unui recurs va putea fi atacată separat cu recurs, la instanța superioară, în termen de 5 zile de la data comunicării acestei hotărâri.
Pe de altă parte, remarcăm obligativitatea comunicării hotărârii definitive (din apel sau din recurs, după caz), deşi, în prezent, hotărârile din recurs nu se comunică decât la cerere.
Observație: căile de atac prevăzute de art.53 C.proc.civ. sunt aplicabile indiferent dacă instanța care a soluționat incidentul procedural este cea în fața căreia s-a ivit acesta sau instanța ierarhic superioară, învestită potrivit art. 52 C. proc. civ. nefăcând nicio distincție în acest sens.

Incompatibilitatea altor participanţi

Întrucât dispozițiile art. 41-53 C.proc.civ. constituie dreptul comun în materie de incompatibilitate, art. 54 C.proc.civ. prevede în mod expres că motivele de incompatibilitate, invocarea acesteia prin intermediul excepției /cererii de abținere și/sau de recuzare, condițiile de invocare și soluționarea acestora, se aplică în mod corespunzător şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor, însă, credem că textul nu este limitativ, ci ar fi aplicabil șși altor categorii de participanți.
Însă, este evident că motivul de incompatibilitate prevăzut de art.42 alin.(1) pct.1 vizând antepronunțarea este aplicabil eclusiv categoriilor de participanți, numai în măsura în care participă, chiar cu vot consultativ, la pronunțarea soluției în cauză.
Precizare: soluționarea cererilor de abținere sau de recuzare vizând procurorii, magistraţii-asistenţi, asistenţii judiciari şi grefierii se rezolvă după regulile aplicabile judecătorilor, de către completul învestit cu soluționarea cauzei în fața căruia s-a ivit incidentul respectiv.

CÂTEVA ASPECTE PRIVIND COMPETENŢA INSTANŢEI ÎN MATERIA ÎNCUVIINŢĂRII EXECUTĂRII SILITE POTRIVIT NOULUI COD DE PROCEDURA CIVILA

miercuri, martie 6th, 2013

Textul art. 373 alin. (2) CPC anterior stabilea competenţa în materia încuviințării executării silite în favoarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.
Or, având în vedere că executarea silită se poate desfăşura în mai multe modalităţi şi forme, instanţa unde ”urma a se face executarea” putea fi oriunde pe teritoriul României (de pildă, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite, în raza sediilor terţilor popriţi etc).
Această soluţie a fost apreciată ca nefiind practică, aşa încât legiuitorul Noului Cod şi-a propus să elimine această multiplicare a instanţelor de executare posibile, introducând un criteriu uşor verificabil, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând cazul când legea prevede altfel. Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare de către art. 650 alin. (1) NCPC conţine un element extrinsec raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor menit să stabilizeze, pe cât posibil într-un singur loc, procedura executării.
La acest text ar trebui corelat și textul art. 665 alin 4 teza II-a NCPC potrivit căruia ’’încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării’’ astfel încât, din coroborarea acestor două norme deducem soluţia legislativă nouă, potrivit căreia încuviinţarea executării silite este una naţională sau, care are caracter naţional.
Totodată, pentru a stabili instanţa competentă potrivit criteriului stabilit de art. 650 alin.(1) NCPC e necesar să stabilim care executor judecătoresc este competent să efectueze executarea, iar răspunsul îl oferă articolul următor 651 NCPC, care stabileşte o competenţă funcţională a oricărui executor din raza curţii de apel, existând practic 3 ipoteze principale în art.651 alin. (1) lit a, b, c) NCPC , în timp ce art. 651 alin. (2) NCPC stabileşte o prorogare de competenţă funcţională pentru situaţia în care bunurile urmăribile mobile sau imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel (ipoteză în care oricare dintre executorii judecătoreşti din raza acelor curţi de apel e competent să realizeze executarea chiar cu privire la bunurile situate în raza altor curţi de apel, decât cea în care acesta funcţionează).
Totodată, art. 651 alin. (3) NCPC reglementează o situaţie asemănătoare dispoziţiilor art. 106 NCPC (respectiv art. 18 indice 1 din CPC anterior), stabilind că, în cazul în care executarea silită directă sau urmărirea silită priveşte un bun mobil care a fost deplasat/mutat în timpul procedurii de executare, rămâne competent executorul care a declanşat executarea silită.
Astfel, din coroborarea art. 650 cu art. 651 NCPC rezultă că va fi competentă să încuviinţeze excutarea silită, după caz:
– fie instanţa de la locul situării imobilului, în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, a fructelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare,
– fie instanţa de la domiciliu / sediul debitorului, în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare,
– fie instanţa unde urmează să se facă executarea pentru ipoteza executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face.
La aceste text se mai adaugă și cel al art.781 NCPC, în materie de poprire .

Şi, dacă tot vorbim de art. 651 NCPC, se cuvine să subliniem un alt element cu caracter de noutate în privinţa alineatului final, potrivit căruia nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa funcţională, inclusiv a regulii de prorogare a acesteia din alineatele precedente, este sancţionată în mod expres cu nulitatea necondiţionată a actelor de procedură execuţionale efectuate, regimul nulităţii fiind deci cel stabilit de art. 176 NCPC.
De pildă, în ipoteza în care un executor judecătoresc cere încuviinţarea executării silite la Judecătoria Focşani, făcând acte de executare silită asupra bunurilor mobile aparţinând unui debitor care are domiciliul în Târgovişte, este un executor necompetent teritorial, iar toate actele de procedură făcute de acesta în dosarul de executare sunt nule.
Pe de altă parte, dacă tot am discutat de art. 650 alin. (1) lit a.) NCPC, se impune să subliniem corelarea acestuia cu dispozițiile art. 818-819 NCPC din materia urmăririi silite imobiliare. Astfel, potrivit art. 818 alin. (1) NCPC, în materie de urmărire silită imobiliară, cererea de urmărire se va adresa unui executor judecătoresc din raza curţii de apel unde se află imobilul urmărit, iar potrivit art. 819 NCPC, instanţa de executare în raza căreia se află imobilul va încuviinţa urmărirea lui silită, fiind, deci, vorba, despre o normă specială care stabileşte o competenţă teritorială absolută în cazul urmăririi silite imobiliare.De altfel, tot în privința unei probleme de interpretare se cuvine să analizăm dispozițiile art.818-819 NCPC și sub un alt aspect.
Am stabilit anterior faptul că, noua soluție legislativă creează încuviințarea națională a executării silite, prin chiar dispozițiile art. 665 alin 4 teza II-a NCPC NCPC potrivit căruia ’’încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării’’. Mai puțin sub aspectul urmăririi silite imobiliare.
Potrivit art. 818 alin. (1) NCPC, ”Cererea de urmărire”, însoţită de titlul executoriu şi de dovada achitării taxelor de timbru, se va îndrepta la executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul aparţinând debitorului urmărit sau unei alte persoane, dacă se urmăreşte un imobil ipotecat.
(2) Dacă se urmăreşte un imobil care se întinde însă în diferite circumscripţii, cererea se va putea face la oricare dintre executorii judecătoreşti competenţi să facă executarea silită, după alegerea creditorului.”
(3) Cererea de urmărire va cuprinde menţiunile prevăzute la art. 663.”
Potrivit art. 819 NCPC, ”după înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita de îndată instanţei de executare în circumscripţia căreia se află imobilul încuviinţarea urmăririi lui silite, dispoziţiile art. 664 şi 665 aplicându-se în mod corespunzător.”
Așadar, în ipoteza în care se vizează și urmărirea silită a unui imobil instanța de executare nu trebuie să aibă la dosar doar simpla cerere de încuviințare a executării silite în general, ci, va trebui să aibă și o cerere expresă de urmărire silită imobiliară, conform art.818 NCPC. Pentru ipoteza în care s-a cerut mai întâi încuviințarea executării silite în general, eventual aceasta fiind adresată instanței de executare din raza teritorială a sediului terțului poprit sau a debitorului, iar, ulterior, constatând că nu este îndestulătoare executarea prin poprire, creditorul dorește și urmărirea silită imobiliară, atunci, apreciem că – față de textele derogatorii le art.818-819 NCPC –va trebui solicitată încuviințarea executării silite instanței de executare în circumscripţia căreia se află imobilul a cărui urmărire se intenționează. S-a spus că acest text ar constitui o ”scăpare” a legiuitorului, dovada inadvertenței făcând-o chiar dispozițiile art. 713 alin.(2) teza a II-a NCPC, care, stabilind instanța competentă în materia contestaţiei la executare, prevede:
” În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului”.
Caz în care se pune întrebarea: Cum s-ar putea ca instanța de executare să se afle în afara razei teritoriale a imobilului urmărit silit, față de dispozițiile imperative și derogatorii ale art.818 -819 NCPC ?
Răspuns: Și, totuși, dacă facem corelația dintre norma art. 713 alin.(2) teza a II-a NCPC cu norma art. 651 alin. (2) NCPC [care, așa cum arătam anterior, stabileşte o prorogare de competenţă funcţională pentru situaţia în care bunurile urmăribile mobile sau imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel (ipoteză în care oricare dintre executorii judecătoreşti din raza acelor curţi de apel e competent să realizeze executarea chiar cu privire la bunurile situate în raza altor curţi de apel, decât cea în care acesta funcţionează)], avem un răspuns, în sensul că, probabil, la stabilirea instanței competente să soluționeze contestația la executare legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care bunurile urmăribile imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel.Deci, nu ar fi vorba despre o necorelare, ci de o derogare voita a legiuitorului.

miercuri, martie 6th, 2013

Afis CONFERINTA NCPC
Alaturi de Profesorul GABRIEL BOROI, va invitam sa participati la una dintre cele mai interesante conferinte dedicate Noului Cod de procedura civila, care va avea un concept inedit de prezentari, dezbateri libere si lansarea Codului de procedura civila comentat, conferinta care se va desfasura pe parcursul a doua zile, cu masa de pranz si coffe break, intr-una dintre cele mai prezentabile si mai moderne sali de conferinta existente la ora actuala in Romania, in cadrul Universitatii Titu Maiorescu din Bucuresti. Recomand cu caldura acest eveniment tuturor prietenilor si cunoscutilor mei, dar nu doar acestora, ci oricui este interesat sa-si lamureasca multe din necunoscutele noii proceduri.

NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ
la început de drum
5-6 aprilie 2013

Aula Magna a Universității Titu Maiorescu
Calea Văcărești, nr. 189, sector 4, București

Profesorul GABRIEL BOROI,
împreună cu reputați practicieni ai dreptului, vă propun o conferință interactivă, în care se vor analiza o serie de instituții procesual-civile care capătă conotații noi, ca urmare a intrării în vigoare a NCPC. Manifestarea este dedicată în special practicienilor, urmărind însă și formarea unor piloni conceptuali de bază la acest moment de cotitură al legislației procesuale din România.

Și-au anunțat participarea la lucrările Conferinței:
Prof. univ. dr. Mona Maria PIVNICERU, Ministrul Justiţiei din România
Prof. univ. dr. Brânduşa ŞTEFĂNESCU, Vicepreședinte al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.
Dr. Gheorghe FLOREA, Preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România
Judecător dr. Octavia SPINEANU-MATEI, Director al Institutului Naţional al Magistraturii
Conf. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, avocat
Lector univ. dr. Traian-Cornel BRICIU, Facultatea de Drept a Universității din București, Director executiv la Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, avocat
Judecător Laura RADU, Vicepreședinte al Tribunalului București, formator al Institutului Național al Magistraturii
Lector univ. dr. Claudiu DINU, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu
Judecător dr. Liviu ZIDARU, formator la Institutul Naţional al Magistraturii
Judecător Veronica DĂNĂILĂ, Curtea de Apel București, formator la Institutul Naţional al Magistraturii
Judecător Dumitru Marcel GAVRIȘ, Curtea de Apel București
Bogdan DUMITRACHE, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, executor judecătoresc

Temele conferinței*:
• Despre necesitatea unui nou Cod de procedură civilă
• Aplicarea în timp a Codului de procedură civilă; dispoziţii de drept tranzitoriu şi de punere în aplicare a Codului de procedura civilă
• Aspecte practice privind verificarea, regularizarea cererii şi fixarea primului termen de judecată
• Circuitul dosarului, măsuri şi soluţii administrative sub impactul Noului Cod de Procedură civilă
• Reprezentarea convențională prin avocat conform noului Cod de procedură civilă
• Nulitatea actelor de procedură în Noul Cod de procedură civilă
• Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă. Privire specială asupra autorității de lucru judecat și corelația cu alte instituții procesuale
• Apelul în Noul Cod de procedură civilă
• Întrebarea preliminară în Noul Cod de procedură civilă
• Arbitrajul. Acțiunea în anulare potrivit Noului Cod de procedură civilă
• Aspecte de noutate în materia procedurilor civile speciale
• Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă
• Noutăți în materia executării silite
• Forme ale răspunderii reglementate în dispozițiile generale privind executarea silită

*În afara acestor teme, invităm participanții la conferință să pună în discuție orice alte teme de interes. Așteptăm propunerile dvs., până pe 31 martie 2013, pe adresa: ncpc@utm.ro.

În cadrul Conferinței va avea loc
LANSAREA CĂRŢII
Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole

Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Gabriela Răducan, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius Păncescu, Marius Eftimie

Organizatori:
Universitatea Titu Maiorescu
în colaborare cu Editura Hamangiu și Volonciu Legal Training

Conferință în curs de acreditare INPPA.

Detalii și înscrieri: Telefon: 0730 606 472; 0723 546 567; 0730 606 464  Fax: 021 316 16 46 
Web: www.utm.ro; www.hamangiu.ro; www.e-vlt.ro

Câteva PROPUNERI / COMENTARII / EXPLICAŢII privind interpretarea modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.202/2010 – „mica reformă”

miercuri, decembrie 15th, 2010

„MICA REFORMA” – Serial: 1

Eliminarea oricărei căi de atac (a recursului) în privinţa cererilor privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv

Astfel, la articolul 1 C.pr.civ., după pct. 1 se introduce punctul 11, cu următorul cuprins:
Judecătoriile judecă:

(…)„11. în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv”.

Această normă reglementează atât competenţa de soluţionare a acestor categorii de cereri (care datorită importanţei scăzute în considerarea valorii creanţei, vor fi de competenţa exclusivă a judecătoriei rationae materiae), cât şi eliminarea expresă a căii de atac a recursului (vezi şi art.2821 C.pr.civ., potrivit căruia, litigiile de până la 100.000 lei inclusiv nu sunt supuse apelului).
Această normă a fost deja criticată prin „Observaţiile Asociaţiei Magistraţilor din România la Proiectul Legii privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor în materie civilă”, p. 2, [publicate pe site-ul http://www.asociatia-magistratilor.ro] şi nu ne îndoim că aceste critici vor continua, sub aspectul că, prin eliminarea oricărei căi de atac se poate interpreta că se încalcă art.6 din C.E.D.O. şi “dreptul la un recurs efectiv”.
Cu toate acestea, noua normă nu elimină posibilitatea exercitării unei eventuale căi de atac de retractare (contestaţie în anulare sau revizuire), în măsura în care condiţiile de exercitare specifice acestor căi ar fi îndeplinite.
În privinţa normei de competenţă materială a judecătoriei norma nu are caracter de noutate, întrucât , din coroborarea art. 1 pct. 1 cu art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) C. pr. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze toate cererile evaluabile în bani cu o valoare de până la 500.000 inclusiv în materie civilă şi de până la 100.000 lei inclusiv în materie comercială.
Precizare: deşi noua normă nu distinge după raportul de drept material ce stă la baza pretenţiei (civil, contencios-fiscal, litigii de muncă, dreptul familiei, drept comercial ) nu credem însă că legiuitorul a dorit să stabilească un rang de prioritate al criteriului valoric faţă de competenţa materială după natura litigiului. Astfel, nu opinăm că această normă ar fi aptă să să scoată de sub competenţa secţiilor specializate litigiile ce le-ar reveni potrivit competenţei ratioane materiae, chiar dacă ar fi vorba de cereri întemeiate pe un drept de creanţă în care valoarea obiectului este de maximum 2000 de lei. În plus, credem că dispoziţiile art. 1 pct. 11 C. pr.. civ. constituie dreptul comun (legea generală) în materie, în timp ce dispoziţiile care interesează secţiile specializate constituie norme speciale, derogatorii.
Corelaţii:
În strânsă corelaţie cu modificarea adusă de art. 1 pct. 11 C. pr.. civ se modifică şi art. 299 C.pr.civ. prin introducerea alineatului (1)1,: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 1 pct. 11”.
De asemenea, hotărârile pronunţate „în primă şi ultimă instanţă” de judecătorii în aceste litigii se consideră a fi incluse în categoria hotărârilor irevocabile la care se referă art. 377 alin. (2) pct. 5 C. pr. civ., cu toate consecinţele care decurg din aceasta, respectiv:
1. pot fi atacate cu contestaţie în anulare sau revizuire (cum arătam mai sus),
2. sunt executorii (necesitând, însă, învestirea cu formula executorie conform art. 269 alin. (1), art. 374 alin. (1) şi art.376 alin. (1) C. pr. civ. Cu toate acestea, în materie comercială, potrivit art. 7209 C. pr. civ. , hotărârile pronunţate în primă şi ultimă instanţă potrivit art. 1 pct. 11 C. pr.. civ ., constituie titlu executoriu şi vor putea fi puse în executare „fără îndeplinirea unei alte formalităţi”).

DOMENIUL DE APLICARE: cererile ce au ca obiect obligarea la plata unei sume de bani, de maximum 2000 lei. Se impun următoarele PRECIZĂRI:

a) pe de o parte, creanţa principală trebuie să fie de maxim 2000 lei, neavând relevanţă dacă reclamantul mai formulează sau nu şi alte capete de cerere accesorii, prin care solicită penalităţi sau dobânzi, în cazul acestora fiind aplicabile dispoziţiile prorogării legale de compteneţă, potrivit art.17 C.pr.civ. Ca atare, nu se va face calcul aritmetic între creanţa principală şi sumele pretinse în cererile accesorii, pentru a eluda aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 11 C. proc. civ.Totodată, nu are relevanţă izvorul juridic al pretenţiei formulate (raspundere civilă delictuală sau contractuală, plată nedatorată, îmbogăţire fără justă cauză, contravaloarea unui bun pierit sau distrus (nu, însă şi în cazul în care se solicită obligarea pronunţarea unei hotărâri cu obligaţie alternativă: în principal restituirea bunului şi în subsidiar, contravloarea acelui bun, în măsura în care se constată imposibilitatea restituirii sale în natură –ipoteză în care nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 pct. 11 C. proc. civ.)
b) pe de altă parte, noua normă de la art.1 pct. 11 C.pr.civ., nu trebuie extinsă prin analogie la orice litigiu evaluabil în bani. Noţiunea de „litigiu evaluabil în bani„ a fost explicată de către I.C.C.J., Secţiile Unite prin Decizia nr.32 /9 iunie 2008 (M.Of. nr. 830 din 10/12/2008), respectiv: “Dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.” Ca atare, textul este aplicabil exclusive litigiilor prin care se solicită sume de bani întemeiate pe drepturi de creanţă, în cuantum maxim de 2000 lei.
c) pentru a fi aplicabilă această normă, e necesar ca pretenţia de obligare la plata a 2000 lei să fie formulată pe cale principală. Astfel, nu intră sub incidenţa acestui text, ci va opera prorogarea legală de compteneţă în baza art.17 C.pr.civ., litigiile în care asemenea pretenţii băneşti de până la 2000 lei sunt formulate pe cale accesorie (de plidă, ca cerere de repunere a părţilor în situaţia anterioară (restituirea prestaţiilor) faţă de o cerere principală în care se invocă ineficacitatea unui act juridic (nulitate, anulare, rezoluţiune, reziliere, revocare etc.) ori pe cale incidentală (cerere reconvenţională sau cerere de intervenţie voluntară principală, chemare în garanţie, chemarea în judecată întemeiată pe art.57 C.pr.civ.). Însă, dacă partea interesată alege să exercite pe cale principală acţiunea în pretenţie, ulterior hotărârii de desfiinţare a actului juridic care o generează, atunci devin aplicabile dispoziţiile art. 1 pct. 11 C. proc. civ.

APLICAREA ÎN TIMP:
Norma art. 1 pct. 11 C. proc. civ. este de imediată aplicare, de la data intrării în vigoare a Legii nr.202/2010 ( a se vedea şi dispoziţiile art. 725 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010), a.î. noua normă se va aplica :
– proceselor începute după intrarea în vigoare a acestei legi (când cererea de chemare în judecată/actul de sesizare s-a formulat ulterior datei de 25.11.2010).

Notă: ne propunem să postăm comentarii pe articolele introduse de mica reformă în justiţie, în domeniul dreptului procesual civil şi al dreptului privat în general, în formă de serial. Dacă această postare trezeşte interesul vreunor colegi şi va părea interesanta, vă rog să-mi dati un semnal pozitiv pentru a continua.De asemenea, sunt deschisă oricăror propuneri sau opinii contrare celor prezentate, în privinţa interpretării textelor din „mica reformă în justiţie” (Legea nr.202/2010).

Hotararea pilot Maria ATANASIU si altii contra ROMANIEI

vineri, noiembrie 19th, 2010

E X T R A S

IN FAPT
I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI
6. Primele doua petente, d-na Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru, s-au nascut in 1912 si respectiv 1937 si domiciliaza in Bucuresti. Cea de a treia petenta, D-na Ileana Florica Solon, este nascuta in 1935 si domiciliaza in Bucuresti.
A. Contextul general
7. Dupa instaurarea regimului comunist in Romania in 1947, Statul a procedat la nationalizarea in masa a imobilelor si terenurilor agricole.
8. Unul dintre decretele de nationalizare aplicate in materia imobilelor a fost decretul nr. 92/1959, in temeiul caruia imobilele care apartineau fostilor industriasi, marilor proprietari de terenuri, bancherilor si marilor comercianti au fost nationalizate. Chiar daca acest decret nu privea imobilele muncitorilor, functionarilor, intelectualilor si a pensionarilor, numeroase imobile apartinand acestor categorii sociale au fost la randul lor nationalizate.
Intre 1949 si 1969, marea majoritate a terenurilor agricole au fost transferate in patrimoniul cooperativelor agricole
9. Dupa caderea regimului comunist, Statul a adoptat o serie de legi cu scopul de a repara violarile pe care fostul regim le-a adus dreptului de proprietate.
10. Legile nr. 112/1995 si 10/2010 au consacrat principiul restituirii imobilelor nationalizate si a despagubirii banesti in cazul in care restituirea in natura era imposibila. Legea nr112/1995 a introdus plafonarea compensatiei banesti, dar legea nr. 10/2001 a desfiintat-o.
11. In ceea ce priveste terenurile agricole, legile nr. 18/1991, 169/1997 si 1/2000 au marit in mod succesiv suprafata terenurilor ce ar putea fi restituite. Ultima lege a oferit in premiera dreptul la o despagubire pentru terenurile a caror restituire nu mai era posibila.
12. Legea nr. 247/2005 a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile mentionate mai sus.
13. Potrivit unui calcul partial al Guvernului, au fost inregistrate mai mult de 2 milioane de cereri intemeiate pe aceste legi, cuantumul estimat pentru a finanta toate despagubirile prevazute de ele ridicandu-se la 21 miliarde de euro.
B. Circumstantele ce privesc prezenta cauza
1. Fapte care privesc cererea nr. 30767/05 introduse de D-nele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru
14. In 1950, in baza decretului nr. 92, Statul a nationalizat mai multe imobile care ii apartineau D-ului Atanasiu, sotul primei petente si tatal celei de-a doua. Unul dintre aceste imobile era situat la nr. 189 pe Calea Dorobantilor, Bucuresti.
a) Demersuri efectuate in vederea restituirii imobilului situat Calea Dorobanţilor
15. La 15 mai 1996, bazandu-se pe dispozitiile legii nr. 112/1995, D-na Atanasiu a solicitat comisiei locale pentru aplicarea acestei legi, restituirea imobilului. Cererea a ramas fara raspuns. La 25 octombrie 1996, d-na Atanasiu a decedat si petentele au fost recunoscute drept unice mostenitoare.
16. Prin contracte incheiate in baza legii nr. 112/1995, intreprinderea care administra imobilul a vandut locatarilor cele noua apartamente din care era compus.
17. Printr-o actiune introdusa la 15 noiembrie 1999, petentele au reclamat imobilul in fata jurisdictiilor interne. Ele au invocat dispozitiile de drept comun care privesc respectarea dreptului de proprietate, pretinzand ca nationalizarea fusese ilegala in ceea ce il priveste pe D-ul Atanasiu. Ulterior, bazandu-se pe o scrisoare a primariei Bucuresti care arata ca trei apartamente nu erau vandute, petentele si-au limitat cererea la aceasta parte a imobilului.
18. Printr-o hotarare din 24 martie 2000, tribunalul Bucuresti a admis actiunea si a dispus restituirea cotei susmentionate din imobil. Tribunalul a considerat ca imobilul fusese ilegal nationalizat deoarece d-ul Atanasiu nu facea parte din categoriile sociale enumarate in decretul de nationalizare si ca, in consecinta, Statul nu putea sa se prevaleze de un titlu de proprietate valabil. Dupa ce a fost apelata si recurata de catre primarie, legalitatea acestei hotarari a fost confirmata, devenind astfel definitiva.
19. Prin actiuni in justitie separate, petentele au solicitat restituirea celorlalte apartamente. In total, au obtinut cinci decizii definitive, mai precis, deciziile curtii de apel Bucuresti din 1 iunie 2001, 19 mai 2004, 1 mai 2005, 5 mai 2005 si 30 octombrie 2007, obligandu-i pe cumparatori si pe autoritatile locale sa le restituie sapte apartamente. Pentru un alt apartament, ele au beneficiat de o decizie, care inca poate fi apelata, data la 30 noiembrie 2009 de tribunalul Bucuresti, care a obligat autoritatile locale sa le acorde o despagubire in bani. Ultimul apartament al imobilului face obiectul prezentei cereri. Fiecare dintre deciziile mai sus mentionate era fondata pe constatarea ilegalitatii nationalizarii imobilului.
b) Demersuri efectuate pe calea dreptului comun pentru restituirea apartamentului nr. 1
20. La 6 aprilie 2001, petentele au sesizat tribunalul Bucuresti cu o actiune in revendicare a apartamentului nr. 1, indreptata contra Primariei Mun. Bucuresti, intreprinderea care administra imobilul si sotii G., care cumparasera apartamentul. Ele au cerut de asemenea anularea contractului de vanzare-cumparare incheiat la 19 decembrie 1996.
21. Prin hotararea din 4 iunie 2002, tribunalul a admis actiunea, a constatat nulitatea vanzarii si a condamnat paratele sa restituire apartamentul petentelor. Instanta a considerat ca nationalizarea imobilului era ilegala si ca contractul de vanzare nu era valabil.
22. Prin decizia din 14 noiembrie 2002, curtea de apel Bucuresti a admis apelurile formulate de primarie si respectiv sotii G. Curtea a respins astfel actiune petentelor, considerand ca nationalizarea a fost legala si contractul de vanzare-cumparare era valabil pentru ca respectase conditiile impuse de legea nr. 112/1995. Petentele au declarat recurs.
23. Prin hotararea definitiva din 11 martie 2005, ICCJ a retinut recursul pentru examinare, dar a respins motivele petentelor si a declarat actiunea lor inadmisibila. ICCJ a considerat ca petentele au introdus actiunea dupa intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001 (vezi paragrafele 25-27) si ca dupa aceasta data ele nu mai puteau sa ceara restituirea apartamentului in cauza decat in conditiile si conform procedurilor impuse de aceasta noua lege.
24. In ceea ce priveste cererea de anulare a contractului de vanzare-cumparare, ICCJ a confirmat legalitatea motivarii date de curtea de apel, insa a respins ca inadmisibila si cererea principala de restituire a apartamentului,
c) Demersuri efectuate in baza legii no 10/2001 pentru a obtine restituirea apartamentului nr. 1
25. La 9 august 2001, invocand dispozitiile legii nr. 10/2001, petentele au solicitat primariei Bucuresti restituirea intregului imobil situat in Calea Dorobantilor.
26. In lispa unui raspuns in termenul legal de saizeci de zile, petentele au introdus, la 26 iulie 2002, o actiune contra primariei. Prin hotararea din 10 noiembrie 2003, curtea de apel Bucuresti a admis actiunea si a obligat primaria sa emita o dispozitie prin care sa se pronunte asupra cererii petentelor. Dupa ce primaria a recurat aceasta hotarare, ICCJ a inlaturat apararea acesteia prin care pretindea ca intarzierea fusese datorata atitudinii petentelor, care au omis sa isi completeze dosarele. Prin decizia definitiva din 18 aprilie 2005, ICCJ a confirmat legalitatea hotararii atacate si a apreciat nici o culpa de natura sa justifice aceasta intarziere nu putea sa fie retinuta contra petentelor.
27. Printr-o scrisoare din 23 martie 2010 adresata agentului guvernamental roman, primaria a aratat ca analiza cererii este suspendata, asteptandu-se elementele lipsa.
2. Fapte ce privesc cererea nr. 33800/06 introdusa de D-na Ileana Florica Solon
28. In 1950, un teren apartinant parintilor petentei situat in Craiova a fost nationalizat. Anterior, o par
En 1950, un terrain appartenant aux parents de la requérante et situé à Craiova fut nationalisé. Dupa aceea, o parte din teren a fost amenajata ca gradina botanica si atribuita Universitatii Craiova, o institutie publica de invatamant superior.
29. La 28 iunie 2001, in baza legii nr. 10/2001, petenta a solicitat Universitatii Craiova sa fie despagubita pentru terenul nationalizat. Ea a aratat ca gradina botanica a Universitatii acoperea 1950 mp din suprafata totala de 2140 mp a terenului in cauza.
30. Prin hotararea nr. 600/A/2001 din 10 iulie 2001, Universitatea Craiova a respins cererea petentei pe motiv ca bugetul ei nu dispunea de fonduri care sa poata fi afectate unui asemenea despagubiri. De asemenea, Universitatea a trimis cererea petentei prefecturii din Dolj.
a) Cererea de chemare in judecata intocmita de petenta
31. La 18 iulie 2001, petenta a chemat Universitatea Craiova in judecata si a solciitat sa fie despagubita pentru terenul de 2140 mp, pe care il evaluase la 70 USD pe metru patrat.
32. La solicitarea Universitatii, tribunalul Doj a dispus in sedinta publica ca Statul, prin ministerul de Finante sa fie de asemenea introdus in cauza in calitate de parat.
33. Prin hotararea din 13 februarie 2003, tribunalul a respins pretentiile petentei, ca premature, pe motiv ca partea interesata ar fi trebuit sa astepte raspunsul prefecturii cu privire la aceasta cererea de despagubire. Totodata a considerat ca petenta a facut dovada dreptului de proprietate de pe urma parintilor sai cat si dovada nationalizarii abuzive.
34. Petenta a apelat aceasta hotarare.
35. La 21 noiembrie 2003, curtea de apel Craiova a admis apelul petentei, a desfiintat hotararea data de prima instanta si a anulat decizia nr. 600/A/2001. Aceasta se fonda pe o scrisoare din 13 noiembrie 2003 adresata de Universitatea Craiova prefecturii judetului Dolj, prin care prima institutie arata ca este de acord sa i se acorde o despagubire petentei. In dispozitivul deciziei sale, curtea de apel a estimat despagubirea datorata la suma de 70 USD pe metru patrat, conform conventiei incheiate de parti in timpul procesului. Ea a aratat de asemenea in motivarea hotararii ca petenta ar trebui sa beneficieze de aceasta despagubire atat timp cat a fost adoptata legea speciala care trebuie sa reglementeze modalitatile, cuantumurile si procedura
36. Atat petenta cat si Universitatea Craiova si Ministerul de Finante au formulat recurs contra acestei decizii pe motiv ca nu fusese incheiata nici o conventie intre parti.
De asemenea, petenta a sustinut ca hotararea atacata nu arata pe care dintre cele doua parate – Universitatea sau Statul roman – le-a obligat instanta sa plateasca despagubirile.
37. Prin hotararea definitiva din 30 martie 2006, ICCJ a respins recursurile si a confirmat legalitatea deciziei curtii de apel din Craiova din 21 noiembrie 2003. Inalta Curte a considerat ca, in conformitate cu articolul 23 din legea nr. 10/2001, Universitatea, care folosea terenul revendicat de petenta, avea obligatia, in cazul in care restituirea in natura a terenului nu se putea realiza, sa prezinte o oferta de despagubire pentru valoarea imobilului si sa comunice hotararea luata prefecturii judetului Dolj
38. ICCJ a mai constatatca, in timpul procesului, Universitatea Craiova a depus scrisoarea din 13 noiembrie 2003 prin care informa prefectura judetului Dolj ca ea este de acord cu acordarea unei despagubiri petentei in cuantumul pe care aceasta din urma il solicita. Instanta a considerat ca, prin continutul sau, aceasta scrisoare reprezinta o oferta facuta conform articolelor 24 si 36 ale legii 10/2001, oferta pe care de altfel petenta a si acceptat-o. In opinia Inaltei Curti, o asemenea oferta din partea Universitatii reprezinta o achiesare a paratei la pretentiile petentei.
Astfel, curtea de apel s-a limitat la a constata faptul ca Universitatea a luat masuri, in timpul procesului, pentru a-si respecta obligatiile prevazute de lege.
39. Inalta Curte a precizat de asemenea ca nici o obligatie concreta nu fusese stabilita fata de Statul roman, parte in proces, iar acordarea efectiva a cuantumului stabilit al reparatiei trebuia facut in conformitate cu procedura speciala reglementata de legea nr. 247/2005.
b) Urmarile administrative ale procedurii judiciare
40. Prin decizia din 27 ianuarie 2006, Universitatea Craiova a propus prefecturii din Dolj sa ii acorde petentei, pentru terenul de 2140 mp, despagubirea stabilita prin decizia din 21 noiembrie 2003 a curtii de apel Craiova. Decizia era intemeiata pe legea nr. 10/2001.
41. Autoritatii Nationala pentru Restituirea Proprietatilor (ANRP), printr-o scrisoare din 24 decembrie 2008, i-a solicitat Universitatii Craiova sa ia o decizie intemeiata pe legea nr. 247/2005. Prin urmare, Universitatea i-a propus prefecturii Dolj la 24 martie 2009 sa ii acorde petentei despagubirea in cauza. Ea a precizat ca dosarul urma sa fie transmis Comisei centrale pentru Stabilirea Despagubirilor (<>).
42. Comisia centrala nu a informat petenta de urmarile acestei decizii. Pana astazi, partii interesate nu i-a fost oferita nici o despagubire.
43. In sedinta din 8 iunie 2010, Guvernul a aratat ca cererea petentei urma sa fie tratata cu prioritate.
A. Privire de ansamblu asupra principalelor dispozitii legislative care reglementeaza restituirea bunurilor nationalizate inainte de 1989 sau, in cazul in care acest lucru nu este posibil in natura, a despagubirii banesti aferente.
45. Principalele dispozitii legislative in materie au fost detaliate in hotararile Brumarescu c. Romaniei nr. 28342/95, §§ 34-35, CEDO 1999 VII ; Străin si altii c. Romaniei, nr 57001/00, § 19, CEDO 2005 VII ; Păduraru c. Romaniei, nr. 63252/00, §§ 23-53, CEDO 2005 XII (extrase) ; Viaşu c. Romaniei, nr. 75951/01, §§ 30-49, 9 décembre 2008 ; Faimblat c. Roumanie, nr. 23066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009 ; Katz c. Romaniei, nr. 29739/03, § 11, 20 ianuarie 2009 ; Tudor Tudor c. Romaniei, nr. 21911/03, § 21, 24 martie 2009, si Matieş c. Roumaniei, nr. 13202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Acestea pot fi rezumate dupa cum urmeaza.
1. Cadru general
45. Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fondului funciar a recunoscut fostilor proprietari si mostenitorilor acestora dreptul de restituire partiala a terenurilor agricole. Modificarea cea mai importanta a acestei legi a fost introdusa prin legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 care a oferit dreptul de restituire a 50 de hectare de persoana pentru terenurile arabile si 100 hectare pentru pasuni. Atunci cand restituirea nu era posibila, beneficiarii aveau dreptul la o despagubire baneasca.
46. Fiind vorba de imobilele nationalizate, in lipsa unei legislatii speciale care sa defineasca regimul juridic a acestor bunuri, tribunalele s-au considerat la un moment dat competente sa examineze problema legalitatii actelor de nationalizare si sa dispuna, in caz de constatare a nelegalitatii, restituirea bunurilor in cauza.
47. Intrarea in vigoare a legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995 privind reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, a autorizat vinderea acestor imobile locatarilor. Restituirea lor fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora era posibila doar daca locuiau in ele ca si locatari sau daca erau nelocuite. Cand restituirea nu era posibila, fostii proprietari puteau sa solicite o despagubire care era limitata.
48. In ceea ce priveste imobilele si terenurile care au apartinut organizatiilor minoritatilor nationale si a institutiilor bisericesti, ordonantele de urgenta ale guvernului cu nr. 83 din 8 iunie 1999 si 94 din 29 iunie 2000 prevedeau restitiurea lor in natura si, cand acest lucru nu era posibil, acordarea unei depsagubiri.
49. Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de catre Stat a consacrat principiul restituire imobilelor respective. In cazul in care restituirea nu mai era posibila, fostii proprietari sau mostenitorii acestora puteau sa
immeubles concernés. Dans le cas où la restitution n’était plus possible, les anciens propriétaires ou leurs héritiers pouvaient réclamer une réparation non plafonnée.
50. Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 a stabilit ca imobilele vandute in baza legii nr. 112/1995 nu mai pot sa faca obiectul unei restituiri, ci numai a a altor masuri reparatorii. Posibilitatea de a alege intre actiunea in revendicare si procedura speciala de restituire prevazuta de legea nr. 10/2001 a fost inlaturata in favoarea celei din urma .

51. In afara de bunurile vizate prin dispozitiile legislative mai sus mentionate, Statul isi propune sa ofere despagubiri fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora care si-au pierdut imobilele, terenurile sau recoltele abandonate pe anumite teritorii ca urmare a modificarilor frontierelor inainte de si in timpul celui de-al Doilea Razboi mondial. Prevazuta prin legile nr. 9/1998, 290/2003 si 393/2006 si coordonata de catre ANRP, procedura administrativa de oferire a despagubirilor pentru aceste bunuri este diferita de cea prevazuta pentru bunurile imobile nationalizate si fondurile necesare provin din bugetul Statului.
2. Procedura prevazuta prin legea nr 247/2005 pentru stabilirea cuantumului despagubirilor
52. Legea nr. 247/2005 privind reforma in justitie si proprietatea, care este in continuare in vigoare, a modificat intr-o modalitate esentiala legile anterioare de despagubire stabilind mai ales o procedura administrativa unitara pentru cererile care privesc bunurile vizate de legile nr. 1/2000 si 10/200 si de ordonantele de urgenta ale guvernului nr. 83/1999 si 94/2000.
53. Aceasta lege prevede ca atunci cand restituirea in natura este imposibila, beneficiarii masurilor reparatorii pot alege intre compensarea creantei lor prin bunuri si servicii si plata unei despagubiri calculata dupa <>.
54. Rolul principal la punerea in aplicare a acestei legi a fost incredintata catre doua structuri nou create: Comisia centrala pentru Stabilirea Despagubirilor si Autoritatea nationala pentru restituirea proprietatilor (<>)
55. Au fost introduse termene nou pentru introducerea cererilor de restituire sau de despagubire, mai precis saizeci de zile pentru terenurile agricole si sase luni pentru bunurile imobile care au apartinut institutiilor bisericesti si organizatiilor minoritatilor nationale.
56. Deciziile autoritatilor locale care acordau sau propuneau atribuirea despagubirilor trebuie sa faca obiectul unui control de legalitate din partea prefectului, care are responsabilitatea sa le transmita apoi catre Comisia centrala.
57. Dispozitiile care reglementeaza controlul legalitatii au fost precizate prin hotararea de guvern nr. 128 din 6 februarie 2008. Conform acestor dispozitii, daca prefectul considera ca decizia primarului sau a celorlalte autoritati administrative locale este ilegala, poate sa conteste pe calea contenciosului administrativ intr-un termen de un an de la emiterea deciziei.
58. La primirea dosarului, Comisia centrala trebuie sa verifice legalitatea refuzului restituirii bunului imobil si apoi sa transmita dosarul unor <> pentru ca acestia din urma sa stabileasca cuantumul despagubirii. Pe baza raportului de evaluare, Comisia centrala elibereaza un <> sau retrimite dosarul autoritatilor locale pentru reexaminare.
59. Legea nr. 247/2005 nu stabileste nici termenele nici ordinea in care Comisia centrala trebuie sa solutioneze dosarele. La 28 februarie 2006, Comisia centrala a hotarat ca ordinea solutionarii dosarelor sa fie aleatorie. La 16 septembie 2008, a revenit asupra propriei decizii si a hotarat sa solutioneze aceste dosare in ordinea inregistrarii lor.
3. Proceduri stabilite prin legea nr. 247/2005 pentru plata despagubirilor
60. In scopul platii despagubirilor de catre Comisia centrala, a fost creat un fond inchis de investitii, numit „Proprietatea”. Capitalul acestui fond este in ce mai mare parte constituit din active ale Statului in diferite intreprinderi.
61. Legea nr. 247/2005 a stabilit ca fondul Proprietatea trebuie sa ia, intr-un termen de treizeci de zile numarate de la infiintarea acestuia, masurile necesare in vederea cotarii actiunilor sale la bursa, pentru ca beneficiarii deciziilor de despagubire emise in temeiul legilor de restituire sa poata sa-si vanda actiunile si sa poata primi pretul pe ele in orice moment.
62. Din iulie 2005, legea 247/2005 a fost modificata in mai multe randuri, atat in ceea ce priveste functionarea si finantarea fondului Proprietatea cat si privitor la modalitatile de calcul si procedurile de acordare a despagubirilor.
63. La 28 iunie 2007, guvernul a adoptat ordonanta de urgenta nr. 81/2007, care a modificat organizarea si functionarea fondului Proprietatea. Printre alte masuri, aceasta ordonanta, care a fost confirmata prin legeanr. 142 din 12 iulie 2010, acorda beneficiarilor de actiuni la fondul Proprietatea posibilitatea sa obtina o parte din suma in bani.
64. Conform hotararii de guvern nr. 128 din 6 februarie 2008 privind punerea in aplicare a ordonantei nr. 81/2007, dupa emiterea <> de cate Comisia centrala, partea interesata poate alege intre a primi o parte din suma in bani (in limta de 500 000 Lei RON) si restul in actiuni, sau sa primeasca intreaga suma in actiuni. Aceasta alegere trebuie facuta cu ajutorul ANRP care trebuie sa inlocuie <> printr-un <> corespunzator cuantumului sumei de platit in bani si un <> corespunzator restului sumei de convertit in actiuni la fondul Proprietatea.
65. Alegerea se poate face intr-un termen de trei ani pornind de la emiterea de catre Comisia centrala a <>. Optiunile trebuie examinate in ordine cronologica, dar nici un termen nu este prevazut in acest scop.
66. Plata sumelor in bani mai mici sau eale cu 250 000 RON trebuie sa fie facuta intr-un termen de un an incepand de la data emiterii titlului de plata si de doi ani pentru sumele cuprinse intre 250 000 si 500 000 RON.
67. Prin ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 62 din 30 iunie 2010, plata sumelor in bani a fost suspendata pentru o perioada de doi ani pentru a fi mentiut echilibrul bugetar. In aceasta perioada, <> nu pot fi convertite decat in actiuni la fondul Proprietatea.
B. Privire de ansamblu asupra practicii juridice interne relevante
1. Pozitia Curtii constitutionale
68. La cererea parlamentarilor, Curtea constitutionala a examinat, in cadrul controlului de constitutionalitate prealabil la intrarea in vigoare, constitutionalitatea legilor nr. 112/1995, 1/2000, 10/2001 si 247/2005. Prin deciziile idn 19 iulie 1995, 27 decembrie 1999, 7 februarie 2001 si 6 iulie 2005, ea a hotarat ca aceste legi nu incalcau Constitutia, cu exceptia dispozitiilor legii nr. 112/1995 care confirmau dreptul de proprietate al Statului asupra imobilelor transferate in patrimoniul sau fara titlu si care acordau masuri reparatorii solicitantilor numai daca acestia isi aveau resedinta permanenta in Romania
69. Dans le cadre du contrôle de constitutionnalité postérieur à leur entrée en vigueur, la Cour constitutionnelle fut appelée à se prononcer de nouveau sur la constitutionnalité de certaines de leurs dispositions. Elle rejeta le plus grand nombre des exceptions d’inconstitutionnalité soulevées devant les juridictions internes et confirma la conformité de ces lois à la Constitution.
70. Prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, Curtea constitutionala a hotarat ca toate persoanele care au introdus in termenul legal o cerere in baza legii nr. 10/2001 puteau sa pretinda masuri reparatorii si mai ales restituirea bunurilor in cazul in care nationalizarea a fost ilegala.
2. Jurisprudenta curtilor de justitie si tribunalelor interne, printre care si Inalta Curte de casatie si justitie
71. Dupa intrarea in vigoare a legii nr. 112/1995, practica instantelor interne a suferit de absenta unui cadru legislativ stabil. Jurisprudenta a oferit mai multe interpretari in ceea ce priveste notiuni cum ar fi cea de <> al Statului, <> a cumparatorului, <>, asa cum este acesta interpretat de jurisprudenta CEDO (deciziile nr. 3857 si 3870 din 4 noiembrie 2008 ale sectiei de contencios administrativ si fiscal ale Inaltei Curti).
C. Date statistice privind fondurile Proprietatea si plata despagubirilor
77. Statisticile comunicate de ANRP in mai 2010 si oferite Curtii de catre Guvern sunt urmatoarele:
– in baza legii nr. 10/2001, au fost inregistrate 202 782 cereri la autoritatile locale. 119 022 dosare au fost examinate si in 56 000 de cazuri a fost propusa acordarea unei despagubiri banesti;
– 46 701 dosare intocmite in baza legii nr. 10/2001 si 375 dosare constituite conform ordonantelor de urgenta ale guvernului nr. 83/1999 si 94/2000 au fost transmise Comisiei centrale, care a emis 10 345 <>. Celelalte dosare sunt in curs de solutionare.
– in baza legilor nr. 18/1991 si 1/2000 privind terenurile agricole, dupa o numaratoare partiala, valabila pentru 8 localitati din 41, apropape un milion si jumatate de cereri de restituire sau de despagubire au fost adresate autoritatilor locale. 55271 dosare intocmite in baza acestor legi au fost trimise Comisiei centrale, care a retinut 21 279 si a emis 10 915 <>. Celelalte dosare sunt in curs de solutionare.
– in ceea ce priveste cererile de restituire a aterenurilor sau a despagubirilor in baza legii nr. 247/2005, mai mult de 800 000 de cereri au fost inregistrate la autoritatile locale, din care 172 000 au primit raspuns favorabil cu propunere de despagubire.
– referitor la totalitatea beneficiarilor de <>, 15059 au optat pentru a obtine o parte din despagubire in bani, totalizand astfel un cuantum de aproximativ 2 miliarde de RON, respectiv 400 milioane euro. 3850 persoane au primit plati echivaland aproximativ 350 milioane de ron, echivalentul a 80 milioane de euro.
78. Create in decembrie 2005, actiunile fondului Proprietatea n-au fost de la inceput cotate la bursa. Cu toate acestea, din 2007, fondul Proprietatea plateste dividende actionarilor sai si din martie 2008 vanzarea actiunilor fondului este autorizata pe calea tranzactiilor directe controlate de autoritatea de reglementare a pietei bursiere. Cu titlu de exemplu, in mai 2010 au fost inregistrate 206 cesiuni.
79. Conform informatiilor publicate la 4 iunie 2010 de fondul Proprietatea, ministerul de Finante este actionarul majoritar, cu 56% de actiuni la fond. In rest, 103 actionari sunt corporatii care detin, in total, 12% din actiunile fondului si 3622 actionari individual care detin, in total, 31,4% din actiunile fondului.
80. Selon une estimation avancée par le Gouvernement, le montant nécessaire pour payer les indemnités prévues par les lois d’indemnisation s’élève à 21 milliards d’euros.
D. Reglementarile Consiliului Europei
81. In Rezolutia Res(2004)3 privind hotararile care releva o problema structurala de baza, adoptata la 12 mai 2004, Comitetul de Ministri a aratat urmatoarele:
« Comitetul de Ministri, in baza articolului 15.b al Statutului Consiliului Europei(…)
Invita Curtea:
I. pe cat posibil, sa identifice in hotararile in care constata o incalcare a Conventiei si care, in opinia sa, releva o problema structurala de baza ca fiind sursa problemei, mai ales cand aceasta este posibil sa dea nastere mai multor cereri, astfel incat sa ajute Statele sa gaseasca solutia potrivita si Comitetul Ministrilor sa supravegheze executarea hotararilor;
II. sa raporteze orice hotarare care contine indicatii referitoare la existenta unei probleme structurale si la sursa acestor probleme nu numai Statului in cauza si Comitetului de Ministri, dar si Adunarii parlamentare, Secretarului General al Consiliului Europei si Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, si sa semnaleze intr-o modalitate potrivita aceste hotarari in baza de date a Curtii.>>
82. Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Ministri referitoare la ameliorarea cailor de atac interne, adoptata la 12 mai 2004, arata ca:
« Comitetul de Ministri, in baza articolului 15.b al Statutului Consiliului Europei (…)
Recomanda Statelor membre, tinand cont de exemplele de buna practica stabilite in anexa:
I. sa se asigure printr-o monitorizare constanta, in lumina jurisprudentei Curtii, ca exista cai de atac interne pentru orice persoana care pretinde intr-un mod argumentat o incalcare a Conventiei si ca aceste cai de atac sunt eficiente, in masura in care sa permita obtinerea unei decizii pe fondul plangerii si a unui remediu adecvat pentru orice incalcare constatata.
II. sa reexamineze, ca urmare a hotararilor Curtii din care reies defectele structurale sau generale in dreptul sau practica Statului, eficienta cailor de atac existente si, dupa caz, sa stabileasca niste cai de atac eficiente pentru a evita aducerea in mod repetat in fata Curtii a unor cauze similare;
III. sa acorde o atentie speciala, referitor la punctele I si II de mai sus, daca exista o cale de atac eficienta in cazul unei plangeri argumentate pe durata excesva a procedurilor judiciare (…)>>
83. Partea relevanta a anexei Recomandarii Rec(2004)6 Comitetului de Ministri stabileste ca:
« (…) 13. Dupa ce Curtea a dat o decizie din care reies deficiente structurale sau generale in dreptul sau practica Statului (<>) si cand numeroase cereri care contin aceeasi situatie (<>) sunt in curs de solutionare sau este posibil sa fie introduse pe rolul Curtii, Statul in cauza ar trebui sa se asigure ca potentialii petenti dispun de o cale efectiva de atac care sa le permita sa se adreseze unei autoritati nationale competente, cale de atac care ar putea fi de asemenea folosita de catre actualii petenti. O asemenea cale de atac rapida si eficace le-ar permite sa obtina o reparatie pe plan intern, conform principiul subsidiaritatii sistemului Conventiei.
14. Reglementarea unei asemenea cai de atac interne ar putea sa contribuie de maniera substantiala la reducerea volumului de lucru al Curtii. Chiar daca punerea in aplicare rapida a hotararii pilot ramane esentiala pentru a rezolva problema structurala si a preveni astfel cereri viitoare asupra aceleiasi probleme, pot exista o categorie de persoane care au fost deja afectati de aceste probleme inaintea de rezolvarea acesteia din urma. Pentru aceste persoane, existenta unei cai de atac care are ca scop garantarea unei reparatii la nivel intern ar permite Curtii sa ii invite sa foloseasca noua cale de atac si, dupa caz, sa declare cererile lor inadmisbile.
15. Pot exista mai multe optiuni pentru a atinge acest obiectiv, în functie, printre altele, de natura problemei structurale în cauza si dupa cum persoana afectata de aceasta problema a introdus deja o cerere la Curte sau nu.
16. În special, în urma unei hotarâri pilot care a relevat o problema structurala specifica, ar putea fi, de exemplu, adoptata o abordare ad hoc, prin care statul în cauza sa examineze oportunitatea introducerii unei cai de atac specifice sau a extinderii unei cai de atac existente pe cale legislativa sau jurisprudentiala.
17. În cadrul acestei examinaari de la caz la caz, statele ar putea prevedea, daca acest lucru apare ca fiind oportun, posibilitatea redeschiderii procedurilor similare celor dintr-o cauza pilot care a stabilit o încalcare a Conventiei, în vederea degrevarii Curtii de aceste cauze si, în masura în care este necesar, a punerii la dispozitie a unui remediu mai rapid pentru persoana în cauza. Criteriile enumerate în Recomandarea Rec(2000)2 aComitetului de Ministri pot servi drept surssa de inspiratie în acest sens.
18. În cazul în care recursurile specifice au fost create ca urmare a unei cauze pilot, guvernele ar trebui sa informeze rapid Curtea, pentru ca aceasta sa le poate lua în considerare în examinarea cauzelor repetitive subsecvente.
19. Cu toate acestea, nu ar fi necesar sau adecvat sa se creeze cai de atac noi sau sa se acorde celor existente un anumit efect retroactiv, în urma fiecarei cauze în care o hotarâre a Curtii a identificat o problema structurala. În anumite cazuri, ar putea fi preferabil sa se lase cauzele pentru examinarea Curtii, în special pentru a evita obligarea reclamantului sa suporte sarcina suplimentara a epuizarii din nou a recursurilor interne care, în plus, nu ar fi înfiintate decât dupa adoptarea modificarilor legislative. (…) »
84. La 2 martie 2010, , la cea de-a 1078 reuniune a lor, Delegatii Ministrilor care monitorizeaza executarea hotararilor Curtii, au reamintit referitor la cauzele Strain, Viasi si alte cateva sute de cauze romanesti de acest fel ca problemele care se ridicau erau legate de o problema importanta a sistemului datorata mai ales de absenta restituirii sau despagubirii bunurilor nationalizate si apoi revandute de Stat unor terti. Ei au luat act de un plan de actiune prezentat la 25 februarie 2010 de catre autoritatile romane, pe care le-au invitat sa prezinte un calendar pentru adoptarea masurilor aratate.
E. Drept comparat in materie de restituire sau despagubire pentru bunurile nationalizate inainte de 1989 in Europa centrala si orientala
85. In anii care au urmat celui de-al Doilea Razboi Mondial, regimurile comuniste a numeroase tari din Europa centrala si orientala au nationalizat si expropriat masiv imobile cat si structuri industriale, bancare, comerciale si, cu exceptia Poloniei, agricole.
86. La inceputul anilor 1990, au fost adoptate masuri de restituire in multe dintre aceste tari, in a caror situatie politica si juridica era diferita. Modalitatile si limitele restituirii difereau si s-a observat o mare diversitate in forma de despagubire stabilita de State.
87. Unele State nu au adoptat masuri legislative in ceea ce priveste restituirea sau despagubirea bunurilor nationalizate sau confiscate (Azerbadjian, Bosnie-Hertegovina si Georgia).
88. Legislatia poloneza nu prevede restituirea sau despagubirea pentru bunurile confiscate sau nationalizate. Singura exceptie o constituie regiunea Bug si se limiteaza la a stabili un drept de despagubire. Acest drept se poate concretiza, la alegerea proprietarului creantei: prin deducerea valorii indexate a bunurilor abandonate din pretul bunurilor publice achizitionate printr-o procedura de licitatie, sau prin plata unei despagubiri pecuniare care provine din fondurile de despagubire. Cuantumul despagubirii poate sa fie platit creditorului si este limitat de lege la 20% din valoarea actuala a bunurilor pierdute in regiunea Bug.
89. Legislatia Ungariei care priveste compensarea partiala a daunelor cauzate de Stat bunurilor cetatenilor sai prevede o despagubire baneasca sau de cupoane compensatorii. Legea stabileste si un plafon.
90. Majoritatea tarilor in cauza limiteaza dreptul la restituire sau la despagubire anumitor cateogrii de bunuri sau de persoane. Unele State stabilesc in legislatia lor termene, uneori foarte scute, pentru a depune solicitarile.
91. Unele tari (Albania, Bulgaria, fosta Republica iugoslava, Macedonia si Lituania) stabilesc diverse forme de restituire si/sau de despagubire prin legi de <>. Altele au introdus problema restituirii bunurilor in legile care trateaza reabilitarea (Germania, Moldova, Republica cehva, Rusia, Slovacia si Ucraina). In sfarsit, problema este tratata si in legile privind proprietatea (Germania, Bulgaria, Estona, Republica ceha si Slovenia).
92. In toate cazurile, restituirea nu este un drept absolut si poate fi supusa unor numeroase conditii sau limitari. Acelasi regim il are si dreptul la o despagubirei.
1. Condtiile ratione personae
93. Restituirea bunurilor confiscate sau nationalizate sau o despagubire baneasca ii poate privi fie pe fostii proprietari fie pe mostenitorii acestora (mostenitori legali in Albania). Anumite legislatii, cum este cea din Estonia, Lituania, Moldova, Republica ceha, Slovacia si Slovenia, impune solicitantilor sa aiba calitatea de cetatean in momentul confiscarii sau a cererii de restituire, si cateodata a amandoura. In plus, dreptul din Slovacia si Estonia impunea conditia ca solicitantul sa fi fost rezident permanent al tarii in cauza in momentul intrarii in vigoare a legii si a cererii de restituire sau de despagubire. Pentru sistemele care prevad procedura reabilitarii, numai persoanele reabilitate conform legii pot sa solicite restituirea bunurilor. Acesta este cazul Germaniei, Moldovei, Republicii cehe, Rusiei, Slovaciei si Ucrainei, tari unde dreptul de restituire sau de despagubire se naste, partial sau total, din momentul reabilitarii victimelor represiunii politice.
2. Categoriile de bunuri exceptate de la restituire
94. Unele legislatii exclud restituirea sau despagubirea pentru mai multe categorii de bunuri.
95. In unele State sunt excluse terenurile si constructiile a caror natura a fost modificata (Germania), in altele bunurile care si-au pierdut forma originala (Estonia) sau chiar bunurile care au disparut sau care au fost distruse, cat si cele care au fost privatizate (Moldova, Rusia si Ucraina)
96. Pe de alta parte, in Estonia, obiectivele militare, bunurile culturale sau sociale sau obiectivele aflate sub protectia Statului, cat si cladirile administrative a autoritatilor statului sau locale nu pot fi restituite. Conform legislatiei din Moldova, terenurile, padurile, platantiile multianuale sau bunurile care au fost confiscate pentru motive fara nici o legatura cu represiunea politica sunt de asemenea exceptate de la restituire.
97. In Rusia si Ucraina bunurile care au fost nationalizate conform legislatiei in vigoare la acea vreme sunt exceptate de restituire sau despagubire.
98. In Lituania, restituirea este posibila doar pentru imobilele cu destinatie locativa. In Serbia, legea prevede decat restituirea partiala a terenurilor agricole. In sfarsit, in Republica ceva si in Bulgaria legile de restituire specifica bunurile care fac obiectul acestora.
3. Limitarile temporale
99. Unele legislatii impun limitari temporale pentru introducerea unei cereri de restituire sau despagubire. Acesta este si cazul Albaniei si Estoniei (unde fostii proprietari au beneficiat de mai putin de un an ca sa-si depuna solicitarea), a fostei Republici iugoslave a Macedoniei, a Republicii cehe si a Slovaciei (
Certaines législations imposent des limitations temporelles à l’introduction d’une demande de restitution ou d’indemnisation. C’est le cas de l’Albanie et de l’Estonie (où les anciens propriétaires ont bénéficié de moins d’un an pour déposer leur demande), de l’ex-République yougoslave de Macédoine, de la République tchèque et de la Slovaquie (un an de la data intrarii in vigoare a legii privind reabilitarea).
100. Alte legislatii limiteaza restituirea sau despagubirea la bunurile nationalizate sau confiscate in timpul unei anume perioade. Cu titlu de exemplu, legislatia germana limiteaza acordarea despagubirilor la bunurile nationalizate dupa 1949, dar prevede o despagubire pentru bunurile nationalizate intre 1945 si 1949 in zona de ocupatie sovietica.
4. Formele de compensare si limitarile acestora
101. Mai multe tari au ales o despagubire sub forma unui bun echivalent, de aceeasi natura ca bunul nationalizat sau confiscat (Albania, Germania, Bulgaria, fosta Republica iugoslava a Macedoniei si Muntenegru).
102. Atunci cand schimbul este imposibil, legislatiile prevad optiunea de a oferi un bun de o alta natura, o suma de bani, cupoane de compensare (Bulgaria si Ungaria), actiuni sau obligatiuni de Stat (fosta Republica iugoslava si Macedonia, Slovenia) sau parti sociale dintr-o intreprindere publica (Albania si Bulgaria).
103. Calculul cuantumului despagubirii platite se intemeiaza in principal pe valoarea de piata a bunului in momentul hotararii de restituire sau de despagubire (Albania, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia si Serbia), sau la momentul confiscarii (fosta Republica iugoslava si Macedonia) sau astfel cum este stabilit de lege.
104. Anumite tari iau si alte lucru in considerare pe langa pretul pietei. Daca dezdaunarea consta in parti sociale, cuantumul este echivalentul bunului la momentul hotararii, sau al valorii bunului public privatizat (Albania).
105. La fixarea cuantumului despagubirii pot fi avuti in vedere si alti factori. De exemplu, in Germania se tine cont de valoarea bunului inainte de expropriere, care este multiplicat printr-un coeficient prevazut de lege.
106. Anumite legislatii stabilesc plafoane pentru despagubire (Germania, Rusia, Ucraina) sau plati esalonate (Moldova).
Certaines législations fixent des plafonds pour l’indemnité (Allemagne, Russie, Ukraine) ou des versements échelonnés (Moldova).
5. Autoritatile competente sa decida restituirea sau despagubirea
107. Autoritatile insarcinate sa hotarasca asupra restituirii sau despagubirii pot sa fie de natura judiciara sau administrativa. Cele mai frecvente sunt comisiile speciale de restituire si despagubire (Albania, Bulgaria, Moldova, Muntenegru), organe administrative (Lituania), ministerele de Finante sau de Justitie, si chiar tribunalele (Republica ceha). In toate Statele, deciziile organelor administrative pot sa fie contestate in fata tribunalelor administrative sau civile.
IN FAPT
I. ASUPRA CONEXARII CERERILOR
108. Curtea considera in primul rand ca, in interesul unei buni administrari a justitiei, este cazul, aplicand articolul 42 § 1 din regulamentul sau, sa conexeze cererile inregistrate sub nr.30767/05 si 33800/06, faptele aflate la originea celor doua cazuri avand puncte comune. Cadrul legislativ si practicile administrative fiind similare, Curtea a considerat ca prin conexarea celor doua cereri, va putea face o mai buna analiza a acestora.
II. ASUPRA PRETINSEI INCALCARI A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENTIE
109. Primele doua petente, D-nele Atanasiu si Poenaru, pretind ca respingerea actiunii lor in revendicarea apartamentului nr. 1 si anularea contractului de vanzare-cumparare a acestuia incalca dreptul lor de acces la justitie. Cea de-a treia petente, d-na Solon, sustine ca durata procedurii de restituire a fost excesiva. Toate trei au invocat articolul 6 § 1 al Conventiei, citat mai jos :
<< Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)>>
110. Curtea remarca de la inceput ca principala plangere a d-nei Solon priveste absenta eficientei mecanismul de despagubire, care a contribul la prelungirea procedurii de despagubire. Problema duratei procedurii stand la baza celei a eficacitatii mecanismul de despagubire, Curtea va examina aceasta plangere din punctul de vedere al dreptului la respectarea bunurilor. (paragrafele 150-194 de mai sus).
A. Despre admisibilitatie
111. Curtea constata ca plangerea formulata de D-nele Atanasiu si Poenaru in baza articolului 6 § 1 al Conventiei cu privire la pretinsa incalcare a accesului la justitie nu este in mod vadit nefondata in sensul articolului 35 § 3 al Conventiei. Curtea considera ca nu este incident nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ea trebuie declarata admisibila.

B. Pe fond
1. Argumentele partilor
a) Petentele
112. D-nele Atanasiu si Poenaru considera ca, refuzand sa examineze actiunea lor in revendicarea apartamentului litigios pe motiv ca ele trebuiau in prealabil sa urmeze procedura administrativa prevazuta in acest scop de legea nr. 10/2001, jurisdictiile interne au incalcat dreptul lor de acces la justitie. Ele au adaugat ca pentru a obtine restituirea apartamentului, au uzat de toate caile de atac oferite de dreptul intern, mai exact actiunea in revendicare si procedurile administrative infiintate de legile nr. 112/1995 si 10/2001, fara sa obtina vreo decizie pe fond.
b) Guvernul
113. Guvernul sustine ca respingerea actiunii D-nelor Atansiu si Poenaru nu a adus atingere dreptului de acces la justitie si ca a fost motiv de grija instantelor interne sa pastreze coerenta procedurilor de restituire instituite de legea nr. 10/2001. Guvernul considera ca, in orice caz, petentele se puteau bucara din plin de accesul la justitie princaile de atac aflate la dispozitia lor in baza legii nr. 10/2001.
2. Aprecierile Curtii
114. Curtea reaminteste ca articolul 6 § 1 garanteaza oricarei persoane dreptul de a sesiza o instanta printr-o contestatie referitoare la drepturile si obligatiile sale civile. <>, respectiv accesul la justitie, cat si dreptul de a sesiza o instanta constituie numai un aspect.
115. Accesul la justitie recunoscut prin articolul 6 § 1 al Conventiei, nu este absolut: acesta este supus unor limitari admise implicit pentru ca el cere prin insasi natura sa ca Statul sa il reglementeze. Statele contractante beneficiaza in materie de o anumita marja de apreciere. Totusi, numai Curtea poate statua in ultima instanta asupra respectarii exigentelor Conventiei; ea trebuie sa se convinga ca limitarile puse in aplicare nu restrang accesul oferit individului de o maniera sau intr-o asemenea masura ca dreptul sa fie afectat chiar in substanta sa. In plus, o asemenea limitare nu poate fi in acord cu articolul 6 § 1 decat daca are un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre modalitatile utilizate si scopul urmarit.
116. In aceasta privinta, trebuie reamintit scopul Conventiei care este de a proteja drepturi, nu teoretice si iluzorii, ci concrete si efective. Aceasta remarca se refera in special la accesul la justitie, avand in vedere locul important ce il are dreptul la un proces echitabil intr-o societate democratica (Pritul Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 43-45, CEDO 2001 VIII).
117. In ceea ce le priveste pe D-nele Atanasiu si Poenaru, Curtea constata ca acesta au formulat un recurs intemeiat pe dispozitiile legii nr. 10/2001, dar hotararea definitiva din 18 aprilie 2005 care obliga primarie sa le raspunda nu a fost niciodata executata, desi cererea lor data din 2001. Prin urmare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care sustine ca petentele au putut beneficia din plin de accesul la justitie in cadrul cailor de atac prevazute de legile reparatorii speciale.
118. In ceea ce priveste actiunea in revendicare fondata pe dispozitiile civile de drept comun, Curtea apreciaza ca respingerea acesteia argumentata de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o problema din punctul de vedere a liberului acces la justitie garantat de articolul 6 § 1 al Conventiei, cu conditia ca procedura prevazuta de legea nr. 10/2001 sa constituie o cale judiciara eficienta. (Faimblat, citat mai sus, § 33).
119. Or, reiese din practica nationala ca la acea vreme autoritatile competente si-au incalcat in mod repetat obligatia ce le incumba de a raspunde cererilor de restituire sau de despagubire in termenul legal de saizeci de zile. Problema de sistem care a impiedicat functionarea procedurii instituite de legea nr. 10/2001 a pus persoanele interesate in imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului judiciar prevazut de lege.
120. Iar in ceea ce priveste posibilitatea de a sanctiona intarzierea autoritatilor administrative in examinarea cererilor, Curtea a retinut ca, prin decizia din 19 martie 2007, Sectiile unite ale ICCJ au hotarat ca in absenta unui raspuns din partea autoritatilor administrative in termenul legal, instantele erau abilitate sa hotarasca in locul lor pe fondul cererilor si sa dispuna, dupa caz, restituirea bunurilor. Acest recurs a fost efectiv publicat la 12 noiembrie 2007 in Monitorul oficial. (Faimblat, citat mai sus, § 42).
121. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea concluzioneaza ca inainte de a deveni efectiv recursul introdus prin hotararea din 19 martie 2007 de Sectiile unite ale ICCJ , D-nele Atanasiu si Poenaru s-au aflat in imposibilitatea de a reclama in fata instantelor interne restituirea apartamentului litigios.
122. Curtea recunoaste ca, in contextul complex si sensibil din punct de vedere social, acompaniat de gravele consecinte economice care reprezentau tranzitia Romaniei la un regim democratic si repararea nedreptatilor trecutului, punerea la punct a unui cadru legislativ putea sa intampine dificultati si sa acuze intarzieri. (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski contra Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 162, CEDO 2004 V).
123. Cu toate acestea, lipsa raspunsului autoritatilor administrative la cererile de restituire introduse in baza legilor nr. 112/1995 si 10/2001, la care se adauga lipsa pe parcursul perioadei de mai sus a unei cai de atac, le-a facut pe D-nele Atanasiu si Poenaru sa suporte o povara disproportionata, aducand astfel atingere la insasi substanta dreptului de acces la justitie.
124. Prin urmare a existat o incalcare a articolului 6 § 1 al Conventiei in ceea ce le priveste pe D-nele Atanasiu si Poenaru.
III. DESPRE PRESUPUSA INCALCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL CONVENTIEI
125. Petentele considera ca imposibilitatea in care se afla ce le impiedica sa obtina restituirea sau despagubirea pentru bunurile lor imobile nationalizate constituie o atingere la dreptul respectarii bunurilor, asa cum este recunoscut prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 astfel:
<< Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.>>
A. Cu privire la exceptia preliminara intemeiata pe incompatibilitatea ratione materiae a plangerii D-nelor Atanasiu si Poenaru cu dispozitiile Conventiei
1. Argumentele partilor
a) Guvernul
126. Guvernul sustine ca D-nele Atanasiu si Poenaru nu au un <>, in sensul definit de jurisprudenta Curtii.
127. In ceea ce priveste dreptul de a obtine restituirea imobilelor nationalizate sau despagubiri in baza legislatiei interne, Guvernul subliniaza ca legile reparatorii nu au restabilit automat dreptul de proprietate al fostilor proprietari asupra imobilelor nationalizate.
128. Guvernul sustine ca nici constatarea nelegalitatii nationalizarii unui imobil nici depunerea unei cereri de restituire sau de despagubire nu sunt suficiente pentru a concluziona ca exista o creanta care necesita protectia articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ca atare, precizeaza ca dreptul de a fi despagubit se subordoneaza respectarii exigentelor procedurale si materiale enuntatate de legile reparatorii si, mai ales, de legea nr. 10/2001.
129. Or, in opinia Guvernului, examinarea conformitatii cererilor raportata la exigentele susmentionate este exclusiv atributul autoritatilor administrative si jurisdictionale competente. Mai exact, Guvernul considera ca recunoasterea unei creante irevocabile si suficient stabilita in dreptul intern intervine decat dupa controlul de legalitate exercitat de prefect asupra deciziilor autoritatilor locale care au examinat in prima instanta cererile de reparatie introduse in temeiul legii nr. 10/2001.
130. Aratand ca in nici un moment autoritatile administrative sau tribunalele interne nu au recunoscut D-nelor Atanasiu si Poenaru un drept la restituirea apartamentului litigios sau la despagubire, Guvernul conchide ca petentele nu erau titularele vreunui bun sau a vreunei creante impotriva Statului in temeiul careia ele sa pretinda ca ar avea cel putin o <> sa beneficieze efectiv de un bun.
b) Petentele
131. D-nele Atanasiu si Poenaru contrazic argumentele Guvernului.
132. Ele considera ca, in circumstantele specifice ale legislatiei romane in ceea ce priveste restituirea imobilelor nationalizate, existenta unui <>, in sensul articolului 1 din Protocolul 1 al Conventiei, decurge din trei elemente: intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001, manifestarea de vointa a persoanei interesate sa beneficieze de aceasta, exprimata prin depunerea unei cereri administrative, si lipsa de raspuns a autoritatii administrative in termenul legal.
133. In ceea ce priveste situatia lor in concret, D-nele Atanasiu si Poenaru reamintesc ca numeroase decizii definitive au constatat nelegalitatea nationalizarii ansamblului din imobil si au dispus restituirea celorlalte apartamente. Prin urmare, ele estimeaza ca este valabila si pentru apartamentul nr. 1 aceasta constatarea a nelegalitatii. D-nele Atanasiu si Poenaru sustin ca in prezent dispun de un bun actual sau, cel putin, de o <> de a obtine restituirea lui sau o despagubire.
2. Aprecierile Curtii
a) Principiile care izvorasc din jurisprudenta Curtii
134. Curtea reaminteste ca un petent poate pretinde o incalcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai in masura in care deciziile pe care le contesta sunt raportate la <> sale in sensul acestei dispozitii. Notiunea de <> poate sa acopere atat <> cat si valori patrimoniale, inclusiv creante, in baza carora un petent poate pretinde sa aiba cel putin o <> sa obtina beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger si Gratzingerova contra Republicii cehe ) [GC], nr 39794/98, § 69, CEDO 2002 VII).
135. Curtea reaminteste si ca articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca si cum ar imputa Statelor contractante o obligatie generala de a restitui bunurile care le-au fost transferate inainte de a ratifica Conventia (Jantner contra Slovaciei, nr. 39050/97, § 34, 4 martie 2003).
136. Totusi, cand un Stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate de un regim anterior, o atare legislatie poate fi considerata ca genereaza un nou drept de proprietate protejata de articolul 1 din Protocolul nr. 1 in beneficiul persoanelor care satisfac conditiile de restituire. (Kopecký contra Slovacia [GC], nr 44912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
137. Daca interesul patrimonial in cauza este de ordinul creantei, acesta nu poate fi considerat drept o <> atunci cand are o baza suficiente in dreptul intern, de exemplu atunci cand este confirmat printr-o jurisprudenta bine stabilita a tribunalelor (Kopecky, precitat, § 52).
b) Aplicarea principiilor susmentionate
138. Curtea constata ca partiile au puncte de vedere diferinte in ceea ce priveste interpretarea dispozitiilor legilor reparatorii si mai ales referitor la momentul de la care persoana ce s-a folosit de aceste legi devine titulara al unui drept la restituirea bunului sau a unei despagubiri.
139. Curtea nu considera ca este necesar sa decida asupra aceste controverse, care izvoraste din teoria si practica interna.
140. Intr-adevar, Curtii ii este suficient sa constate, avand in vedere semnificatia autonoma a notiunii de <> si criteriile retinute de jurisprudenta sa, ca existenta unui <> in patrimoniul unei persoane nu poate fi pusa la indoiala daca, printr-o hotarare definitiva si executorie, instantele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca, in dispozitivul hotararii, s-a dispus in mod expres restituirea bunului.
In acest context, refuzul administratiei de a se conforma hotararii judecatoresti constituie o ingerinta a dreptului la respectarea bunurilor, care izvoraste din prima fraza a primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Coventiei (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, citat mai sus, §§ 65 et 75).
141. Curtea constata ca, de la intrarea in vigoare a legilor nr. 1/2001 si 10/2000 si mai ales a legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui sa conduca fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despagubiri.
142. In consecinta, Curtea apreciaza ca transformarea intr-o <>, in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezulta din simpla constatare a nelegalitatii nationalizarii este subordonata indeplinirii de catre partea interesata a tuturor exigentelor legale in cadrul procedurilor prevazute de legile reparatorii si de epuizarea cailor de atac prevazute de aceste legi.
143. In speta, Curtea a retinut ca nicio instanta sau autoritate administrativa interna nu a recunoscut D-nelor Atanasiu si Poenaru in mod definitiv un drept de restituire a apartamentului in litigiu. Hotararile invocate de reclamante (paragraful 19), chiar daca toate constata ca nationalizarea ansambului de imobile a fost nelegala, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Prin urmare, acest apartament nu reprezinta un <>, in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, de care petentele s-ar fi putut prevala.
145. Cu toate acesta, in cazul in care constatarea judiciara a nationalizarii abuzive a imobilului nu antreneaza automat un drept de restituire a bunului, Curtea retine ca acesta ofera dreptul la o despagubire din moment ce din deciziile instantelor judecatoresti interne ce au autoritate de lucru judecat reiese ca toate conditiile legale necesare pentru a beneficia de masurile reparatorii, mai exact nationalizarea nelegala a bunului si dovedirea calitatii de mostenitor al fostului proprietar, erau intrunite. Curtea a acordat de asemenea importanta faptului ca primaria din Bucuresti refuza in continuarea sa se conformeze hotararii definitive a ICCJ din 18 aprilie 2005, fara sa ofere vreo justificare.
146. In sfarsit, trebuie concluzionat ca, in ciuda neacordarii de catre primarie a unei decizii pana in prezent, petentele sunt, cel putin, beneficiarele unui drept care urmeaza sa fie despagubit. In lumina hotararilor judecatoresti, care reprezinta, in sensul celorlalte decizii ale Curtii, <>, aceasta creanta constituie un <> suficient de bine stabilit in dreptul intern si care izvoraste de la notiunea de <> reglementata de articolul 1 din Protocolul nr. 1 ( a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, citat mai sus, § 52).
147. Prin urmare, exceptia Guvernului nu poate fi acceptata.
148. In sfarsit, Curtea constata ca aceasta plangere nu este in mod vadit nefondata in sensul articolului 35 § 3 al Conventiei. Ea constata de asemenea ca nu ii este incident nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarata admisibila.
B. Cu privire la admisibilitatea plangerii formulate de D-na Solon
149. In sfarsit, Curtea constata ca aceasta plangere nu este in mod vadit nefondata in sensul articolului 35 § 3 al Conventiei. Ea constata de asemenea ca nu ii este incident nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarata admisibila.
C. In fond
1. Argumentele partilor
a) Guvernul
150. Guvernul afirma ca petentele s-au folosit de posibilitatea de a se adresa autoritatilor administrative cu scopul de a li se acorda o despagubire intemeiata pe legea nr. 10/2001, asa cum a fost modificata de legea nr. 247/2005.
151. In opinia Guvernului, mecanismul pus la punct de aceasta ultima lege si crearea fondului „Proprietatea” este de natura sa ofere avanzilor-cauza despagubiri la inaltimea pretului de piata a bunurilor lor. In conformitate cu ultimele modificari ale legii 247/2005, o parte a despagubirii va putea fi platita cu bani lichizi, daca aceasta creata nu depaseste 500 000 RON. Guvernul sustine ca o anumita intarziere a platii este inevitabila, data fiind complexitatea procedurii de despagubire.
152. Referitor la progresele care au fost realizate pentru ca fondul „Proprietatea” sa devina functional, Guvernul arata, in observatiile scrise la 24 aprilie 2009, ca procedura de evaluare a activelor fondului se apropie de sfarsit, ca de altfel si procedura de alegere a administratorului acestuia.
153. In concluziile prezentate in timpul sedintei publice, Guvernul a aratat ca incepand cu anul 2007, fondul „Proprietatea” plateste dividende actionarilor sai. De altfel, la 9 septembrie 2010, Guvernul a precizat ca actionarii fondului „Proprietatea” au hotarat distribuirea dividendelor pentru perioada 2008/2009 si ca administratorul fondului a fost mandatat pentru a face demersurile necesare in vederea cotarii actiunilor la bursa inainte de 22 decembrie 2010.
154. Guvernul mentioneaza plantul de actiune prezentat Comitetului de Ministri la 25 februarie 2010 care ar trebui sa permita identificarea unor solutii mai bune pentru a face mai eficienta procedura de restituire. Printre solutiile prezentate figureaza infiintarea unei comisii interministeriala, modificarea legislatiei relevante si organizarea unor negocieri cu asociatiile societatii civile.
155. Sprijinindu-se de statisticile prezentate, Guvernul arata ca cererile de despagubire sunt numeroase (paragraful 77 de mai sus) si ca cuantumul global al despagubirilor aprobate reprezinta o povara importanta asupra bugetului.
156. Referindu-se la cauza Solon, Guvernul considera ca pe calea contestatiei formulate impotriva deciziei administrative, dreptul petentei de a fi despagubita a fost acordat de abia la data de 30 martie 2006 (paragraful 37 de mai sus) ; el sustine pe de alta parte ca nu a fost execesiv de lunga perioada scursa pana la luarea deciziei administrative de catre Universitatea Craiova la 24 martie 2009.
157. In plus, Guvernul sustine ca eficacitatea mecanismului de despagubire prin intermediul fondului Proprietatea nu este luat in considerarea in cauza Solon, tinand cont de cuantumul despagubirii, care nu ar depasi limita de 500 000 RON.
b) Petentele
158. Reclamantele sustin ca absenta restituirii sau despagubirii pana in momentul de fata este de natura a incalca dreptul la respectul bunurilor lor. Ele apreciaza ca mecanismul de despagubire pus la punct prin legislatia interna este ineficace.
i. Argumentele D-nelor Atanasiu si Poenaru
159. Petentele insista asupra complexitatii legilor de restituire si asupra incoerentelor legislative si jurisprudentiale care ar fi consecinta unor nenumarate schimbari intervenite intr-o perioada de aproape 20 de ani.
160. Ele pretind o dubla violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Pe de o parte, ele apreciaza ca a existat o incalcare substantiala a acestei dispozitii in baza vanzarii nelegale si de rea-credinta a apartamentului nr. 1, atunci cand Statul stia de cererea de restituire introduse de catre proprietarul legitim. Pe de alta parte, ele sustin ca a existat o incalcare procedurala a dreptul la respectarea bunurilor atat timp cat anasamblul procedurilor administrative si judiciare utilizate pentru recuperarea bunului s-au dovedit ineficiente din cauza deficientelor mecanismului de restituire a despagubirii pus la punct de catre Stat.
ii. Argumentele D-nei Solon
161. Petenta insista asupra absentei in totalitate a despagubirii. Dupa parerea sa, Guvernul nu a demonstrat existenta niciunei circumstante exceptionale de natura sa justifice intarzierea in punerea la punct a legilor reparatorii. Ea declara ca fondul Proprietatea nu functioneaza tot timpul intr-o modalitate de natura sa conduca la acordarea efectiva a unei despagubiri. Petenta apreciaza ca aceasta situatie este imputabila numai statului care intarzie in mod nejustificat sa ia masurile legale si administrative necesare pentru a face realizarea dreptului de restituire sau a despagubirii efectiva si rapida.
2. Aprecierile Curtii
a) Principiile generale izvorate din jurisprudenta Curtii
162. Curtea considera ca este necesar sa reaminteasca in primul rand principiile care izvorasc din jurisprudenta sa in materie.
163. Privarea de un drept de proprietate sau de alt drept real constituie in principiu un act instantaneu si nu creaza o situatie continua de <> (Malhous c. Republicii cehe [GC], nr 33071/96, CEDO 2000-XII).
164. De asemenea, articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza un drept de a dobandi bunuri, acesta nu le impune Statelor contractante nici o restrictie asupra liberatii lor de a determina campul de aplicare a legislatiilor pe care le pot adopta in materie de restituire de bunuri si sa aleaga conditiile in care accepta sa restituie drepturi de proprietate persoanelor deposedate (Van der Mussele c. Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr 70 ; Slivenko c. Letoniei [GC], nr 48321/99, § 121, CEDO 2002-II, si Jantner, citat mai sus, § 34).
165. Totusi, articolul 1 din Protocolul impune ca o ingerinta a autoritatii publice in exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala (Fostul rege al Greciei si altii c. Greciei [GC], nr 25701/94, § 79, CEDO 2000-XII, si Iatridis contra Greciei [GC], nr 31107/96, § 58, CEDO 1999 II). Principiul legalitatii presupune de asemenea existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor (Beyeler c. Italiei [GC], nr. 33202/96, §§ 109-110, CEDO 2000 I).
166. In plus, orice ingerinta in exercitarea unui drept sau a unei libertati recunoscute de Conventie trebuie sa urmareasca un scop legitim. De asemenea, in cauzele care implica o obligatie pozitive, trebuie sa exista o justificare legitima a inactiunii Statului. Principiul <>, parte integranta a insusi articolului 1 din Protocolul nr. 1 presupene existenta unui interes general al comunitatii. Multumita unei cunoasteri directe a societatii si nevoilor sale, autoritatile nationale sunt in principiu mai in masura decat un judecator international ca sa determine ceea ce este de <>.
In mecanismul de protectie creat prin Conventie, lor le apartine in consecinta sa se pronunte primele asupra existentei unei probleme de interes general care sa justifice masuri aplicabile in domeniul exercitarii dreptului de proprietate, inclusiv masuri care implica privari si restituiri de bunuri. In consecinta, ele au aici o anumita marja de apreciere, ca si in alte domenii la care se extind garantiile Conventiei.
In plus, notiune de <> este ampla prin natura ei. Mai exact, decizia de a a adopta legi de expropriere sau care prevad o despagubire din fondurile publice pentru aceste bunuri expropriate implica de obicei luarea in considerare a unor chestiunii politice, economice si sociale. Considerand ca normal este ca legiuitorul sa dispuna de o latitutinde larga pentru a conduce o politica economica si sociala, Curtea a declarat ca respecta modalitatea in care concepe impertativele de <>, exceptand cazul in care decizia sa se dovedeste in mod vadit fara un fundament rezonabil. (James si altii c. Marea Britanie, 21 februarie 1986, § 46, seria A nr 98, Fostul rege al Greciei si altii, precitat, § 87, si Broniowski, precitat, § 149).
167. Atat o atingere la respectul bunurilor cat si o abtinere de a actiona trebuie sa mentina un just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale individului. Mai exact, trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul propus printr-o masura aplicata de Stat, inclusiv masurile care priveaza o persoana de proprietatea sa. In fiecare cauza care implica o presupusa violare a acestei dispozitii, Curtea trebuie sa verifice daca, datorita actiunii sau inactiunii Statului, persoana in cauza a trebuit sa suporte o sarcina excesiva si disproportionata
(Sporrong si Lönnroth c. Suediei, 23 septembrie 1982, § 73, seria A nr 52).
168. Pentru a aprecia conformitatea comportamentului Statului cu articolul 1 din Protocolul 1, Curtea trebuie sa efectueze o analiza globala a diverselor interese implicate, tinand cont de faptul ca scopul Conventiei este sa apere drepturi <>. Ea trebuie sa mearga dincolo de aparente si sa determine realitatea situatiei litigioase. Aceasta apreciere se poate referi nu numai la modalitatile de despagubire aplicabile – in situatia asemanatoare unei privari de proprietate – dar si asupra comportamentului partilor, inclusiv a metodelor folosite de Stat si punerea lor in aplicare. In acest scop, trebuie subliniat ca incertitudinea – fie ea legislativa, administrativa, sau care tine de practicile aplicate de autoritati – este un factor care trebuia luat in considerare pentru a aprecia comportamentul Statului.
Intr-adevar, atunci cand este vorba de o chestiune de interes general, autoritatile publice sunt obligate sa actioneze in timp util, intr-o modalitate corecta si cu cea mai mare coerenta (Vasilescu c. Romaniei, 22 mai 1998, § 51, Repertoriu de hotarari si decizii 1998 III).
b) Aplicarea principiilor mai sus mentionate cazurilor privind masuri reparatorii intr-un context de reforma politica si economica
169. Curtea a stabilit ca principiile de mai sus se aplica atat pentru modificari fundamentale sistemului unei tari cat si pentru cele care reprezinta tranzitia de la un regim totalitar la o forma democratica de guvernare si reforma a structurii politice, juridice si economice a Statului, fenomene care antreneaza inevitabil adoptarea unor legi economice si sociale la scara larga. (Broniowski, precitat, § 149).
170. In materie de restituire a proprietatii, o legislatie de mare anvergura, mai ales daca ea executa un program de reforma economica si sociala, nu poate in nici un caz sa ajunga la o justitie integrala fata de numeroasele situatii in care se gasesc foarte multe persoane in cauza.
Aprecierea avantajelor sau dezavantajele inerente diverselor solutii de ales apartine in primul rand autoritatilor interne si mai ales Parlamentului, cunoscand faptul ca aici este vorba de o alegere politica (a se vedea James si altii, precitata, §§ 68-69, si, mutatis mutandis, Olaru si altii c. Moldova, nr 476/07, 22539/05, 17911/08 si 13136/07, § 55, 28 iulie 2009).
171. Curtea a recunoscut deja ca punerea in balanta a drepturilor implicate si a castigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procedura transformarii economiei si a sistemului juridic al Statului constituie un exercitiu de o dificultate exceptionala.
172. In asemenea circumstante, autoritatile nationale trebuie sa beneficieze de o marja ampla de apreciere nu numai ca sa aleaga masurile care urmaresc sa reglementeze raporturile de proprietate in state, dar si sa acorde timpul necesar pentru punerea lor in practica.
173. Cu toate acestea, aceasta marja, atat cat poate fi ea de ampla, nu este nelimitata si exercitarea puterii discretionare a Statului, chiar si in cadrul celei mai complexe reforme a Statului, nu poate antrena consecinte incompatibile cu normele fixate de Conventie (Broniowski, precitat, § 182).
174. In temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Statul are dreptul sa exproprieze bunuri – inclusiv toate drepturile de despagubire stabilite de lege – si sa reduca, chiar notabil, nivelul despagubirilor prin metode legislative. Ceea ce impune articolul 1 din Protocolul nr. 1 este ca cuantumul despagubirii acordate pentru o privare de proprietate realizata de catre Stat sa fie <> cu valoarea bunului. O lipsa totala a compensatiei poate fi considerata compatibila cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 doar in cazuri exceptionale (Broniowski, citata mai sus, § 186).
175. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza dreptul la o despagubire integrala in toate cazurile, o compensatie care este doar partiala nu face privarea de proprietate nelegala eo ipso in toate cazurile. Mai precis, obiective legitime de <> ce sunt urmarea unor masuri de reforma economica sau de justitie sociala pot milita pentru o rambursare inferioara valorii totale de piata (James si altii, citata mai sus, § 54 ; Lithgow si altii c. Marea Britanie, 8 iulie 1986, § 120, seria A no 102, si Scordino c. Italiei (nr 1) [GC], nr 36813/97, §§ 95 si urm. CEDO 2006-V).
176. Astfel Curtea a admis in mod explicit in cauzele Broniowski si Wolkenberg ca reforma radicala a sistemului politic si economic al Poloniei cat si starea finantelor sale puteau justifica limitari stricte ale despagubirii repatriatilor din Bug (Broniowski, precitata, § 183, si Wolkenberg si altii c. Poloniei (déc.), no 50003/99, § 63, CEDO 2007-XIV (extraits)).
177. Mai mult, reiese in mod evident din jurisprudenta sa ca daca CEDO a putut estima ca legile de restituire infiintate pentru a atenua consecintele gravelor incalcari ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmaresc un scop legitmi, a considerat totodata ca este necesar de a se face in asa fel ca atenuarea vechilor violari sa nu creeze noi nedreptati disproportionate (a se vedea, spre exemplu, Pincová si Pinc contra Républica ceha nr 36548/97, § 58, CEDO 2002 VIII).
c) Aplicarea in speta a principiilor susmentionate.
178. Curtea observa mai intai ca punand la punct o legislatie speciala de restituire si de despagubire, Statul roman a optat – spre diferenta de alte State care au suferit o schimbare asemanatoare de regim politic in 1989 (paragrafele 85-107 de mai sus) – pentru principiul despagubirii totale pentru exproprierile care au avut loc pe vremea regimului comunist. Astfel, pentru exproprierile suferite acum saizeci de ani, ca in cazul petentelor, legislatia romana prevede, ca in lipsa posibilitatii restituirii, acordarea unei despagubiri la valoarea de piata pe care l-ar avea bunul nationalizat astazi.
179. Curtea face referire la jurisprudenta privitoare la incalcarile dreptului la respectarea bunurilor persoanelor care au dreptul la o reparatie pentru imobile a caror restituire nu mai este posibila (a se vedea, mai ales, Străin, precitata ; Matache si altii c. Roumaniei, nr. 38113/02, 19 octombrie 2006 ; Viaşu, precitata si Katz, precitata).
180. Ea aminteste mai ales ca a apreciat, in cauza Viaşu (precitata, §§ 59-60), ca o decizie administrativa a autoritatii locale competente care recunoaste interesatului un drept de reparatie este suficiente pentru a crea un <> protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 si ca, in consecinta, neexecutarea unei asemenea decizii constituie o ingerinta in sensul primei fraze al primului alineat al acestui articol ( a se vedea de asemenea Marin et Gheorghe Rădulescu c. Romanieei, nr 15851/06, §§ 20-22, 27 mai 2010).
181. De asemenea, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaste dreptul la o despagubire al carui cuantum il si stabileste constituie o ingerinta a primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias c. Romaniei, nr. 32800/02, § 21, 12 mai 2009).
182. A fortiori, neexecutarea unei hotarari judecatoresti care recunoaste dreptul la despagubire, chiar daca nu este stabilit si cuantumul, constituie o ingerinta in dreptul de proprietate in sensul primei fraze a primului alineat al articolul 1 din Protocolul nr. 1 (Deneş si altii c. Romaniei, nr. 25862/03, §§ 46-47, 3 martie 2009).
183. Curtea a constatat incalcarea dreptului de proprietate a petentului in cauza Viaşu, tinand cont de ineficacitatea sistemului de restituire si mai ales al intarzierii in procedura platii despagubirii.
184. Mai exact, Curtea a constatat ca nicio garantie nu era oferita celor interesati in ceea ce priveste durata sau rezultatul procedurii in fata Comisiei centrale. Ea a observat pe de alta parte ca fondul Proprietatea nu functiona intr-o maniera care sa poata permita acordarea efectiva a unei compensatii tuturor beneficiarilor legilor de reparatie care optasera sa primeasca actiuni ( a se vedea, printre altele, Viaşu, §§ 71-72, si Matache si altii, § 42, precitate). Astfel, aceasta inactiune a Statului nu era justificata in mod legitim ca urmarind un scop de interes public, in conformitate cu principiile enuntate in paragrafele 162-168 de mai sus.
185. In cauza Curtea retine in ceea ce le priveste pe D-nele Atanasiu si Poenaru ca in ciudata faptului ca au obtinut, prin mai multe hotarari judecatoresti definitive (paragraful 19 de mai sus), o constatare a nelegalitatii exproprierii si ca, printr-o hotarare definitiva din 18 aprile 2005, autoritatea administrativa locala a fost obligata sa emita o decizie privind cererea petentelor, aceste hotarari nu au fost puse in executare pana la aceasta data.
186. Curtea observa de asemenea in ceea ce o priveste pe D-na Solon ca in ciudata faptului ca ea a obtinut, la 30 martie 2006, o hotarare judecatoreasca definitiva care stabileste si cuantumul despagubirii si ca apoi, la 24 martie 2009, o hotarare administrativa a confirmat acest drept, cele doua decizii n-au fost executate pana acum.
187. Guvernul invoca in principal numarul important de cereri de despagubire asemanatoare celei introduse de petente, care a condus la ingreunarea procedurilor administrative, la prelungirea termenelor de procesare si plata cat si la o importanta povara bugetara.
188. Curtea se confrunta prin urmare cu niste cauze a caror complexitate este politica, istorica si faptica ce tin de o problema care ar fi trebuit sa fie solutionata de catre toate autoritatile care aveau intreaga responsabilitate de a gasi o solutie potrivita. Aceasta realitate trebuie sa ghideze Curtea in interpretarea sa si aplicarea pe care o va face Conventiei, actiuni ce nu pot fi nici statice si nici nu pot sa ignore circumstantele faptice concrete.
189. Motivele de ordin faptic inaintate de Guvern nu pot fi puse la indoiala. Cu toate acestea, Curtea considera ca aceste constatari nu au fost in mod suficient asociate unor masuri legislative si administrative potrivite ca sa ofere tuturor partilor implicate in procesul de restituire o solutie coerenta, previzibila si proportionala cu scopurile de interes public urmarite.
190. Referitor la planul de actiune prezentat de Guvern, Curtea retine ca acesta a fost trimis Comitetului de Ministri de abia la inceputul anului 2010. Chiar daca acesta contine cateva solutii interesante, acestea nu sunt insotite si de un calendar de adoptare (paragraful 154 de mai sus).
191. In ceea ce priveste progresele regente inregistrate de fondul Proprietatea, invocate de Guvern, Curtea observa ca la ora actuala din 68 000 de petenti inregistrati la Comisia centrala, numai 3500 si-au vazut creanta transformata in actiuni la acest fond, actiuni a caror tranzactionare nu estei posibila in continuare pe piata bursiera.
192. Dupa cea a examinat in lumina principiilor enuntate in jurisprudenta sa toate elementele pe care le detine, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument de natura sa justifice zadarnicirea dreptului petentelor la o despagubire.
193. Ea apreciaza ca in speta, faptul ca petentele nu au primit inca o despagubire si ca nu au o certitudine in ceea ce priveste data la care ele vor putea sa o perceapa le-a impus o povara disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul 1.
194. Concluzionand, a existat in speta o incalcare a acestei dispozitii.
IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENTIE
195. Conform acestui articol :
<<1. Înaltele Părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile la care ele sunt părţi. 2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează punerea ei în executare.>>
A. Argumentele partilor si a tertilor intervenienti
1. Argumentele partilor
196. Petentele sustin ca chiar daca procesul de adoptare a masurilor reparatorii pentru exproprierile suportate inainte de 1989 inceput in urma cu douazeci de ani, nu este inca finalizat. Ele sustin astfel ca legislatia relevanta a fost modificata in mai multe randuri, ceea ce a avut drept consecinta complicarea din ce in ce mai mult a procedurii.
197. Prin urmare, ele apreciaza ca lipsa unei reactii potrivite din partea autoritatilor nationale dupa observatiile facute de CEDO in hotararile Viaşu, Katz si Faimblat precitate este de natura a aduce atingere caracterului subsidiar al mecanismului de control instaurat prin Conventie
198. Guvernul expune ca o serie de probleme dintre cele mai serioase au condus la incetinirea procedurii de restituirii si de despagubire pentru bunurile nationalizate. El subliniaza amploarea fenomenului nationalizarilor sub regimul comunist cat si varietatea bunurilor care au facut obiectul legilor de restituire.
199. Guvernul arata printre altele ca s-a confruntat cun un numar mare de cereri de restituire sau de despagubire introduse de fostii proprietari sau de mostenitorii lor.
200. El sustine apoi ca celei mai mari parti dintre aceste cereri de despagubire li se adauga exigenta unei despagubiri integrale impuse de legile in vigoare. Conform unei evaluari aproximative, cuantumul necesar pentru a plati aceste despagubiri se ridica la 21 miliarde de euro. Guvernul arata in acest sens ca PIB-ul Romaniei pentru anul 2009 a fost de 120 miliarde de euro. Cuantumul despagubirilor platite efectiv pana acum ar fi in jur de 84 milioane de euro.
201. In ceea ce priveste posibilitatea prevazuta de lege de a acorda bunuri sau servicii cu titlu compensatoriu, Guvernul sustine ca aceasta nu poate avea decat o aplicare foarte restransa din cauza penuriei de bunuri si de caracterul limitat al rezervelor publice de terenuri care apartin comunelor.
202. Guvernul semnaleaza de asemenea ca motive de dificultate pentru punerea la punct a mecanisumului de restituire si despagubire lipsa de informatii cadastrale si lipsa unui inventariu a bunurilor Statului.
203. Referitor la masurile de luat din punctul de vedere al articolului 46 al Conventiei, Guvernul admite importanta de a face sitemul de restituire mai eficient. In acest sens, arata ca in 2009 a fost creata o grupare alcatuita din reprezentantii agentului Guvernamental, fondului Proprietatea, ai ANRP-ului, ai ministerelor de Finante si ai Justitie. Printre altele a fost prezentat Comitetului de Ministri si un plan de actiune la 25 februarie 2010. Acesta contine urmatoarele puncte:
– crearea unei comisii interministeriale avand ca obiect identificarea celor mai bune solutii pentru finalizarea procedurii de restituire a proprietatilor;
– modificarea legislatiei in materie de restituire a bunurilor nationalizate in sensul simplificari si cu grija unei mai mari eficiente. Propunerile cele mai importante privesc stabilirea de termene pentru toate etapele administrivative ale procedurii si prevederea unor sanctiuni in caz de nerespectare a lor, cresterea suprafetelor de terenuri care ar putea fi restituite si inmultirea personalului administrativ implicat in procedurile de restituire;
– aprobarea de catre Parlament a ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 81/2007 privind accelerarea procedurii de acordare a despagubirilor;
– organizarea unor dezbateri cu asociatiile fostilor proprietari si reprezentantii societatii civile.
204. In ceea ce priveste o eventuala reforma a nivelului despagubirilor, Guvernul este constient ca <> adoptata in urma solutionarii cauzei Broniowski poate constitui o ipoteza de lucru, tinand cont de faptul ca o asemenea abordare ar putea provoca nemultumiri printe cei interesati.
205. In cele din urma, Guvernul apreciaza ca, in situatii cum este cea a Romaniei, care privesc un dispozitiv legislativ care are consecinte grave si al carui impact economic sur asupra intregii tari este considerabil, autoritatile nationale trebuie sa beneficieze de o ampla putere discretionara ca sa aleaga masurile ce privesc garantarea respectarii drepturilor patrimoniale si trebuie sa li se acorde timpul necesar pentru a le pune in practica. In acest caz, se pare ca Statul a devenit victima propriilor sale bune intentii.
206. Guvernul roaga in cosecinta Curtea sa ii acorde asistenta in rezolvarea acestei probleme, indicandnu-i cat se poate de clar directia de urmat si sa hotarasca suspendarea judecarii tuturor cauzelor in asteptare pe rolul Curtii avand un obiect similar, pentru a ii permite sa pune la punct masurile potrivite.
2. Argumentele tertilor intervenienti
207. Asociaţia pentru Proprietatea Privată considera ca sistemul de reparatii infiintat de Statul roman pentru bunurile imobile nationalizate inainte de 1989 prezinta deficiente majore atat la nivel legislativ cat si judiciar, administrativ si bugetar. Ea estimeaza ca legile de <> sunt inutile in masura in care dreptul comun, mai exact actiunea in revendicare, a oferit intotdeauna solutii mai simple si previzibile.
208. Asociatia considera ca o reducere a nivelului despagubirilor nu se poate justifica prin pretinsul neajuns al resurselor bugetare si ar fi de natura sa compromita speranta legitima pe care legislatia actuala a creat-o celor interesati. De asemenea, aceasta reducere ar aduce atingere principiului neretroactivitatii legii si principiului interzicerii discriminarii, dat fiind ca miii de persoane a caror situatie este similara celei a persoanelor care inca asteapta sa fie despagubite au fost deja despagubita la valoarea de piata a bunurilor care le-au fost confiscate.
209. Asociatia ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumänien, care prezinta in mare parte argumente asemanatoare, arata printre altele ca mecanismul de despagubire si de restituire actual este foarte lent, chestiune care il face ineficient. In plus, sustine ca autoritatile administrative implicate in aceasta procedura refuza sa publice raporturi de activitate, astfel incat procedurii ii lipseste transparenta.
B. Aprecierea Curtii
1. Principii generale
210. Curtea reaminteste faptul ca in baza articolului 46, Inaltele Parti contractante se obliga se se conformeze hotararilor definitive ale Curtii in litigiile la care sunt parte, Comitetul de Ministri fiind insarcinat sa supravegheze executarea acestor hotarari. Rezulta mai ales faptul ca, atunci cand Curtea constata o violare, Statul in cauza are obligatia juridica nu numai de a plati interesatilor sumele acordate cu titlu de satisfactie echitabila prevazuta de articolul 41, dar si sa aleaga, sub controlul Comitetului de Ministri, masurile general si/sau, cand este cazul, individuale de integrat in ordiiinea sa juridica interna pentru a pune capat incalcarii constatate de Curte si de a sterge consecintele atat cat este posibil.
211. Statul parat detine in continuare libertatea, sub controlul Comitetului de Ministri, sa aleaga metodele prin care isi va achita obligatia juridica in ceea ce priveste articolul 46 al Conventiei, cu conditia ca aceste metode sa fie compatibile cu concluziile continute de hotararea Curtii (Scozzari si Giunta c. Italiei [GC], nr 39221/98 si 41963/98, § 249, CEDO 2000 VIII, Christine Goodwin c. Marea Britanie [GC], nr 28957/95, § 120, CEDH 2002 VI, Lukenda c. Sloveniei, nr 23032/02, § 94, CEDO 2005 X, si S. si Marper c. Marea Britanie [GC], nr. 30562/04 si 30566/04, § 134, 4 decembrie 2008).
212. Hotarand ca o cauza sau alta trebuie sa fie tratata conform <>, Curtea cauta sa usureseze rezolvarea cea mai rapida si cea mai eficienta posibila a unei disfunctii care afecteaza protectia dreptului conventional in cauza in ordinea juridica interna. Unul dintre factorii pe care Curtea i-a luat in considerare atunci cand a conceput si pus la punct aceasta procedura este o tot mai mare amenintare care impovareaza sistemul Conventiei cu cantitati importante de cauze repetitive, dintre care unele isi au sorgintea intr-o problema structurala sau sistemica identica.
213. Procedura hotararii pilot este in primul rand conceputa ca sa ajute Statele contractante in indeplinirea propriului lor lor in sistemul Conventiei rezolvand acest gen de probleme la nivel national, recunoscand astfel persoanelor in cauza drepturile si libertatile stabilite in Conventie, asa cum o cere articolul 1, oferindu-le un remediu mai rapid si totodata inlesnind sarcina Curtii. (Broniowski c. Poloniei (intelegere amiabila) [GC], nr 31443/96, § 35, CEDO 2005 IX, si Hutten-Czapska c. Poloniei [GC], nr 35014/97, §§ 231-234, CEDO 2006 VIII).
214. Procedura hotararii pilot presupune ca aprecierea Curtii asupra situatiei reclamate intr-o asemenea cauza se extinde dincolo de unicele interese al petentului respectiv. Procedura ii impune Curtii sa identifice, pe cat posibil, cauzele problemei structurale si sa examineze cauza sub aspectul masurilor generale care trebuie luate in interesul altor persoane care ar putea fi afectate. (Wolkenberg si altii, precitata, § 35, si, mutatis mutandis, Olaru si altii, precitata, § 54).
2. Aplicarea principiilor susmentionate in prezenta cauza
a) Aplicarea procedurii de hotararii pilot in speta
215. Curtea arata ca spre deosebire de cauzele Broniowski si Hutten Czapska, precitate, in care deficientele in ordinea juridica interna a fost identificata pentru prima data, Curtea se pronunta in prezentele cauze dupa mai multe hotarari care au stabilit deja incalcarea articolului 6 § 1
al Convention si al Protocolului nr 1 din cauza deficientelor sistemului roman de despagubire sau de restituire (a se vedea, in acelasi sens, Bourdov c. Rusiei (nr 2), nr 33509/04, §§ 129, CEDO 2009 …, Yuriy Nikolayevich Ivanov c. Ucrainei, nr 40450/04, § 83, CEDO 2009 … (extrase)).
216. Curtea constata ca reiese din prezentele cauze faptul ca ineficacitatea mecanismului de despagubire sau de restituire continua sa fie o problema recurenta si la scara larga in Romania. Aceasta situatie persista in pofida adoptarii hotararilor Viaşu, Faimblat si Katz, precitate, in care Curtea a aratat Guvernului ca se impun masuri generale pentru a permite realizarea efectiva si rapida a dreptului la restituire.
217. In urma acestor hotarari, numarul de constatari ale incalcarii Conventiei pentru acelasi motiv nu a incetat sa creasca si mai multe sute de alte cereri similare sunt in asteptare pe rolul Curtii. Acestea ar putea duce pe viitor la noi hotarari statuand incalcarea Conventiei. Acesta nu este numai un factor agravant in ceea ce priveste responsabilitatea Statului fata de Conventie in baza unei situatii trecute sau prezente, dar de asemenea o amenintarea pentru eficienta pe viitor al dispozitivului de control infiintat prin Conventie. (a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov nr 2), precitata, §§ 129-130, si Yuriy Nikolayevich Ivanov, precitata, § 86).
218. Avand in vedere aceasta situatie, Curtea apreciaza ca prezentele cauze se preteaza la aplicarea procedurii de hotarare pilot asa cum este ea definita in hotararile Broniowski, Hutten-Czapska, precitate, cat si in hotararile Bourdov (no 2), precitata, §§ 129-130, Yuriy Nikolayevich Ivanov, precitata, § 81, si Olaru si altii, precitata, § 59).
b) Existenta unei practici incompatibile cu Conventia
219. Hotararile deja pronuntate permit identificarea anumitor cauze de disfunctionalitati ale legislatiei si a practicii administrative care, adaugate dificultatilor expuse de Guvern, au afectat si pot inca afecta pe viitor, un mare numar de persoane (paragrafele 198-202 de mai sus)
220. Printre aceste cauze, principala pare a fi extinderea progresiva a aplicarii legilor reparatorii pentru marea majoritate a bunurilor imobile nationalizate, la care se adauga absenta unei limitari a despagubirilor.
221. Complexitatea dispozitiilor legislative si schimbarile care le-au fost aduse s-au tradus printr-o practica juridica neunitara si au creat o incertitudine juridica generala in ceea ce priveste interpretarea notiunilor esentiale ce privesc drepturile fostilor proprietari, ale Statului si a tertilor cumparatori de bunuri imobile nationalizate (Păduraru, precitata, §§ 94 si urm.).
222. Curtea arata ca, in fata multitudinii de proceduri de restituire, autoritatile interne au reactionat adoptand legea nr. 247/2005 care a stabilit o procedura administrativa de despagubire comuna totalitatii bunurilor imobile revendicate.
223. Aceasta conexare, care merge intr-un sens bun pentru ca a creat proceduri simplificate, ar fi eficienta daca autoritatile competente, si mai ales Comisia centrala, ar dispune de resursele umane si materiale la inaltimea sarcinilor ce trebuiesc indeplinite.
224. In acest scop, Curtea retine ca, fiind confruntata inca de la infiintarea sa cu un important volum de lucru, Comisia centrala a tratat dosarele in mod aleatoriu. Chiar daca acest criteriu de examinare a fost modificat, in mai 2010, dintr-un total de 68355 de dosare inregistrate la Comisie, numai 21260 au rezultat intr-o decizie care acorda un <> si mai putin de 4000 de plati au fost efectuate (paragraful 77 de mai sus).
225. Absenta unor termene pentru solutionarea dosarelor de catre Comisia centrala constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despagubire, care a fost deja identificat de catre Curte in hotararea Faimblat precitata si a fost recunoscuta de ICCJ. Aceasta din urma a criticat lipsa de diligenta a Comisiei centrala si a obligat-o pe aceasta sa examineze dosarele inregistrate la aceasta institutie intr-un <> (paragraful 76 de mai sus).
226. Cu toate acestea, in absenta unui termen legal obligatoriu, Curtea considera ca dispozitia de mai sus risca sa fie teoretica si iluzorie si ca dreptul accesului la justitie pentru a reclama intarzierea acumulata de Comisia centrala ameninta sa ramana fara continut.
227. In cele din urma, Curtea retine povara foarte importanta pe care legislatia in materia bunurilor imobile nationalizate o reprezinta pentru bugetul Statului si despre care Guvernul recunoaste ca este foarte greu de suportat. Cu toate acestea, ea este afectata de greutatea cu care avanseaza procedura de cotatie bursiera a fondului Proprietatea, de vreme ce aceasta cotatie fusese prevazuta inca din 2005 si ca lansarea tranzactiilor ar fi de natura sa ghideze o parte a beneficiarilor <>> spre piata bursiera, ceea ce ar usura presiunea asupra bugetului.
228. Avand in vedere acumularea de disfunctionalitati ale mecanismului de restituire si despagubire care persista chiar si dupa adoptarea hotararilor Viaşu, Faimblat et Katz, Curtea apreciaza ca este imperios necesar ca Statul sa ia de urgenta masuri cu caracter general care sa poata conduce la o realizare efectiva a dreptului la restituire sau despagubire mentinand un just echilibru intre diferitele interese implicate.
c) Masuri cu caracter general
229. In ceea ce priveste masurile destinate sa garanteze eficienta mecanismului stabilit prin Conventie, Curtea atrage atentia asupra rezolutiei Res(2004)3 si recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Ministri ai Consiliului Europei adoptate la 12 mai 2004 (paragrafele 81-83 de mai sus).
230. Chiar daca in principiu nu ii apartine Curtii sarcina de a arata care pot fi masurile corecte de indreptare pentru ca Statul parat sa se achita de obligatiile sale in baza articolului 46 al Conventiei, pentru a oferi asistenta pe care Statul parat o solicita, ea va sugera, in scop pur orientativ, tipurile de masuri pe care Statul roman le-ar putea lua pentru a pune capat situatiei structurale constatate.
231. Asa cum Curtea a constatat deja in hotararea Viaşu precitata, Statul parat trebuie, inainte de toate, fie sa indeparteze orice obstacol care se opune exercitarii eficiente a dreptului numeroaselor persoane afectate de situatia considerata de Curte contrare Conventiei, cum este si cazul petentelor, fie, alternativ, sa ofere un remediu adecvat ( a se vedea, mutatis mutandis, Yuriy Nikolayevich Ivanov, precitat, § 94).
232. Statul parat trebuie deci sa garanteze prin masuri legale si administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate a tuturor persoanelor care se afla intr-o situatie asemanatoare celei a petentelor, tinand cont de principiile enuntate de jurisprudenta Curtii in ceea ce priveste aplicarea articolului 1 din Protocolul nr 1 (paragrafele 162-177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin amendamente la mecanismul de restituire actual, pentru care Curtea a aratat cateva slabiciuni, si infiintarea de urgenta a unor proceduri simplificate si eficiente, fondate pe masuri legislative si pe o practica juridica si administrativa coerenta, care sa poate mentine un just echilibru intre diversele interese implicate. (Viaşu, precitata, § 83).
233. Punerea in balanta a drepturilor in cauza si a castigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procedura de transofmrare a economiei si a sistemului juridic al Statului constituie un exercitiu de o dificultate exceptionala, care implica interventia diverselor autoritati interne. Curtea apreciaza prin urmare ca este oportun sa ii lase Statului parat o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate in tara si pentru punerea lor in practica (paragrafele 169-177 de mai sus).
234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansata de Guvern in planul sau de actiune care vizeaza stabilirea unor termene obligatorii pentru ansamblul etapelor administrative. O asemenea masura, sub conditia sa fie realista si dublata de un control jurisdictional eficient, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficacitatii mecanismului de despagubire.
235. In acelasi timp, Curtea apreciaza ca alte exemple de bune practici si masuri de ajustare legislativa, care respecta principiile enuntate de Conventie si Protocoalele sale, oferite de alte State semnatare ale Conventiei ar putea constitui o sursa de inspiratie pentru guvernul parat ( a se vedea mai ales cauzele Broniowski si Wolkenberg, precitate). Astfel, revizuirea legislatiei, care sa conduca la niste norme de procedura clare si simplificate, ar face sistemul de despagubire mai previzibil in aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale carui dispozitii sunt imprastiate in mai multe legi, ordonante si hotarari. Limitarea despagubirilor si esalonarea lor pe o perioada mai mare ar putea reprezenta de asemenea masuri posibile pentru mentinerea unui just echilibru intre interesele fostilor proprietari si intersul general al colectivitatii.
236. Avand in vedere numarul mare de persoane implicate si consecintele grave ale unei asemenea dispozitii, al carei impact asupra intregii tari este considerabil, autoritatile nationale raman suverane sa aleaga, sub controlul Comitetului de Ministri, masurile generale de integrat in ordinea juridica interna pentru a pune capat incalcarilor constatate de catre Curte.
d) Procedura de urmat in cazurile asemanatoare
237. Curtea reaminteste ca procedura hotararii pilot are rolul de a permite ca remediul cel mai rapid cu putinta sa fie oferit la nivel national tuturor persoanelor afectate de problema structurala identificata prin hotararea pilot. Astfel se poate decide, in hotararea pilot, suspendarea tuturor cererilor asemanatoare in fond pentru timpul necesar punerii in practica a masurilor cu caracter general capabile sa rezolve respectiva problema structurala (Yuriy Nikolayevich Ivanov, precitat, § 95, Broniowski, precitat, § 198, si Xenides-Arestis c. Turciei, nr. 46347/99, § 50, 22 decembrie 2005).
238. In acest sens, Curtea a considerat ca este necesar, in unele dintre precedentele hotarari pilot, sa adopte o abordare diferentiata in functie de modul in care cererile au fost introduse in fata sa dupa sau inainte de pronuntarea respectivelor hotarari (Bourdov (nr. 2), precitata, §§ 143-146, si Olaru si altii, precitata, § 60).
239. Pentru prima categorie, Curtea a considerat ca petentii ar putea sa fie invitati sa-si depuna plangerile in primul rand la autoritatile nationale. Referitor la a doua categorie, ea a considerat ca ar fi nedrept sa solicite petentilor sa-si depuna plangerile tot autoritatilor nationale, tinand cont de faptul ca au suportat deja mai multi ani consecintele violarii drepturilor lor garantate prin Conventie.
240. In toate cazurile, examinarea cauzelor similare a fost suspendata pentru un an in asteptarea punerii in practica a masurilor cu caracter general
(Bourdov (nr 2), precitata, § 143, Yuriy Nikolayevich Ivanov, precitata, § 96, si Olaru si altii, precitata, § 61) sau pentru sase luni (Suljagić c. Bosnia-Hertegovina, nr 27912/02, § 65, 3 noiembrie 2009).
241. Tinand cont de numarul important de cerereri indreptate contra Romaniei continand acelasi tip de litigii, Curtea hotaraste sa suspende pentru o perioada de optisprezece luni numarate de la data la care prezenta hotarare va deveni definitiva examinarea tuturor cererilor care izvorasc din aceeasi problematica generala, asteptand adoptarea de catre autoritatile romane a masurilor capabile sa ofere un remediu potrivit tuturor persoanelor vizate de legile reparatorii.
242. Decizia de suspendare nu aduce atingere puterii Curtii de a declara inadmisibila vreo cauza de acest gen sau sa ia act de o intelegere amiabila la care partile ar ajunge, in aplicarea articolelor 37 sau 39 din Conventie
(Bourdov (nr 2), precitata, §§ 144-146, si Olaru si altii, precitata, § 61).
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENTIE
243. In baza articolului 41 din Conventie,
<< Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.>>
A. Daune
244. Primele doua petente, D-nele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru, solicita restituirea apartamentului litigios sau acordarea sumei de 82000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material care le-a fost cauzat, reprezentand valoarea apartamentului, stabilita in octombrie 2006 de un expert imobiliar. Cu titlu de daune morale, ele solicita 8 200 EURO.
245. Cea de-a treia petenta, D-na Ileana Florica Solon, solicita ca prejudiciu material suma de 832 684 EUR, respectiv echivalentul valorii de piata a terenului care face obiectul cererii sale de dspagubire. In sprijinul pretentiilor sale, ea a prezentat Curtii doua rapoarte de evaluare intocmite de doi experti imobiliari, datand din ianuarie-februarie 2009. Primul raport apreciaza valoarea de piata a bunului la 3 397 785 (RON), respectiv 802 500 EUR, dupa conversiunea valutara realizata in acelasi raport, in timp ce al doilea raport evalueaza bunul la 3 699 852 RON, respectiv 860 280 EURO. Partea interesata sustine ca pretinsele violari i-au cauzat un sentiment de incertitudine si frustrare. Ea solicita 7 000 de EUR cu titlu de daune morale.
246. Guvernul contesta aceste pretentii.
247. Referitor la cererea D-nelor Atanasiu si Poenaru, Curtea subliniaza ca nicio instanta sau autoritate administrativa nu a recunoscut partiolr interesate un drept la restituirea apartamentului litigios. In ceea ce priveste valoarea acestui apartament, sprijinindu-se pe concluziile unei expertize imobiliare efectuata in noiembrie 2006, sustine ca valoarea sa de piata este de 39 603 EUR.
248. In ceea ce priveste cererea D-nei Solon, Guvernul reaminteste ca despagubirea stabilita prin hotararea din 21 noiembrie 2003 a curtii de apel Craiova si apoi prin cea din 30 martie 2006 a ICCJ era de 70 dolari americani (USD) pe metru patrat. In plus, observa ca, desi aceste hotarari faceau referire la un teren a carui suprafata era de 2 140 mp, petenta a indicat in cerera sa ca terenul in discutie avea o suprafata de numai 1 932 mp. Guvernul considera in consecinta ca petenta si-a limitat obiectul cererii sale la valoarea celor 1 932 mp de teren.
249. In ceea ce priveste prejudiciul moral raportat de cele trei reclamante, Guvernul considera ca o constatare a incalcarii ar putea constitui o satisfactie echitabila suficienta.
250. Curtea reaminteste ca a concluzionat ca exista o violare a articolului 6 § 1 al Conventiei si al art 1 din Protocolul nr 1 al Conventiei, deoarece autoritatile nu au dat un raspuns prompt cererilor petentelor calculand si platind despagubirile datorate. Tinand cont de natura violarilor constatate, Curtea considera ca petentele au suportat un prejudiciu material si moral.
251. In ceea ce priveste cererea D-nei Atanasiu si Poenaru, Curtea a remarcat discrepanta dintre sumele estimate de petente si cele avansate de Guvern in ceea ce priveste valoarea apartamentului.
252. Referitor la cererea D-nei Solon, Curtea constata ca petentei i-a fost recunoscut printr-o hotarare definitiva o creanta calculata la 70 USD pe mp cu titlu de despagubire pentru terenul de 2 140 mp.
253. Tinand cont de ineficacitatea sistemului actual de restituire si luand in considerare in special varsta petentelor si faptul ca ele au inceput procedurile administrative in urma cu mai mult de noua ani, Curtea, fara a aduce atingere evolutiei pe care ar putea sa o aibe in viitor mecanismul de despagubire, considera rezonabil sa acorde partilor interesate o suma care ar constui o solutionare definitiva si completa a prezentelor cauze.
254. In baza elementelor pe care le detine si statuand in mod echitabil astfel cum o cere articolul 41 al Conventiei, Curtea acorda, pentru toate capetele de cerere privind daunele, 65 000 EUR D-nei Atanasiu si Poenaru si 115 000 EUR D-nei Solon.
B. Costuri si cheltuieli
255. D-nele Atanasiu si Poenaru solicitasera 1 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecata, prinre care onorariul simobil de aproximativ 100 EURO al avocatului lor, d-ul C.-L.P., care le apara pro bono. La 5 aprilie 2010, ele au solicitat de asemenea rambursarea sumei de 677,26 RON, reprezentand cheltuielile postale ocazionate de trimiterea observatiilor complementare in vederea sedintei din 8 iunie 2010.
256. D-na Solon a solicitat 6 696,18 EUR pentru ca si cheltuieli de judecata. Ea a prezentat justificative pentru onorariile avocatului sau, in cuantum de 6 000 EUR, cat si pentru costurile serviciului de curierat si traducere si pentru onorariile exprtilor imobiliari, in cuantum total de 696,18 EUR. La 2 iunie 2010, aceasta a solicitat de asemenea rambursarea cheltuielilor de judecata suportate cu ocazia sedintei Curtii din 8 iunie 2010, mai exact 2150 EUR pentru onorariul avocatei sale si un total de 1 331,52 EUR pentru a acoperi cheltuielile de deplasare si de cazare ale acesteia.
257. Guvernul nu se opune rambursarii costurilor si cheltuielilor cu conditia ca acestea sa fie reale, justificate, necesare si rezonabile.
258. Cu toate acestea, considera drept excesive onorariile avocatei D-nei Solon si sustine ca aceasta nu a prezentat un rezumat care sa permite evaluarea numarului de ore dedicate acestei cauze. In plus, apreciaza ca onorariile expertilor imobiliari care au fost angajati nu au legatura cu obiectul cauzei, dat fiind faptul ca petenta nu putea pretinde un drept de creanta al carui mod de calcul era deja stabilit prin hotarare definitiva in justitie.
259. Curtea, conform jurisprudentei sale, trebuie sa cerceteze daca cheltuielile si costurile a caror rambursase se solicita au fost cu adevarat suportate, daca au corespuns unei necesitati si daca sunt rezonabile din punctul de vedere al cuantumului lor. (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen c. Norvegiei [GC], nr. 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).
260. In ceea ce priveste suma solicitata de D-nele Atansiu si Poenaru, cuantumul de 1 770,66 EURO platit de Consiliul Europei pe calea asistentei judiciare acopera cheltuielile solicitate. De aceea, Curtea hotaraste sa respinga cerera petentelor in acest sens.
261. In ceea ce o priveste pe D-na Solon, avand in vedere criteriile bine stabilite de jurisprudenta sa si in absenta unui raport detaliat al orelor de munca ale avocatei care a reprezentat-o, Curtea ii acorda 5 000 EUR cu titlu de costuri si cheltuieli. Din aceasta suma, trebuie dedus cuantumul de 1848,16 EUR platit de Consiliul Europei pe calea asistentei juridice, rezultand ca ramane de platit cuantumul de 3 151,84 EUR.
C. Majorari de intarziere
262. Curtea considera adecvat sa stabileasca majorari de întarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACEST MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE
1. Hotaraste sa conexeze cererile;

2. Declara cererile admisibile;

3. Constata ca a existat o incalcare a articolului 6 § 1 al Conventiei in ceea ce ple priveste pe petentele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru ;

4. Hotaraste ca nu este necesar sa fie analizat separat capatul de cerere intemeiat pe articolul 6 § 1 al Conventiei, in ceea ce o priveste pe petenta Ileana Florica Solon ;

5. Constata ca a existat o incalcare a article 1 din Protocolul nr 1 al Conventiei in ceea ce le priveste pe toate petentele;

6. Constata ca Romania trebuia sa ia masuri care sa garanteze protejarea eficienta a drepturilor enuntate de articolele 6 § 1 al Conventiei si 1 din Protocole nr 1, in contextul totalitatii de cazuri similare celei prezente, conform principiilor consacrate prin Conventie (paragrafele 229-236 de mai sus). Aceste masuri vor trebui puse la punct in cele optisprezece luni numarate de la data la care prezenta hotarare va deveni definitiva.

7. Hotaraste suspendarea, pentru o perioada de optisprezece luni calculate de la data cat prezenta hotarare va deveni definitiva, a judecarii tuturor cererilor care izvorasc din aceeasi problematica generala, fara a aduce atingere puterii Curtii de a declara inadmisibila orice cauza de acest gen sau sa ia act de o intelegere amiabila la care partile ar ajunge intr-o eventualitate, in aplicarea articolelor 37 sau 39 ale Conventiei ;

8. Hotaraste
a) ca Statul parat trebuie sa le plateasca simultan petentelor Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru, in cele trei luni calculate din ziua in care hotararea va deveni definitiva conform articolului 44 § 2 al Conventiei, 65 000 EURO (saizecisicincmiieuro), pentru toate capetele de cerere privind daunele, plus orice alta suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit, suma care va fi convertia in moneda nationala a Statului parat la cursul aplicabil la data platii ;
b) ca Statul parat trebuie sa ii plateasca petentei Ileana Florica Solon, in cele trei luni calculate din ziua in care hotararea va deveni definitiva conform articolului 44 § 2 din Conventie, sumele urmatoare, care trebuie convertite in moneda nationala a Statului parat la cursul aplicabil la data platii :
i. 115 000 EUR (osutacincisprezecemiieuro), incluzand toate capetele de cerere privind daunele, plus orice alta suma care ar puta fi datorata cu titlu de impozit ;
ii. 3 151,84 EUR(treimiiosutacincizecisiunueurosioptzecisipatrudecenti), plus orice alta suma care ar putea fi datoratu cu titlu de impozit de catre petenta, pentru costuri si cheltuieli.
c) ca dupa expirarea termenului precizat si pana la plata efectiva, aceste sume vor suporta majorari de întarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.

9. Respinge cererea de satisfactie echitabila in rest.

Redactata iin limba franceza, apoi comunicata in scris la 12 octombrie 2010, prin aplicarea articolului 77 §§ 2 si 3 din regulament

Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Presedinte

 Vânzarea la licitaţie a imobilelor. Interpretarea art.509 alin.(5) teza finală C.proc.civ.

vineri, noiembrie 19th, 2010

Dacă în termen de 15 zile de la primirea somaţiei debitorul nu îşi achită datoria, executorul judecătoresc declanşează procedura scoaterii imobilului la vânzare, scop în care va fixa preţul acestuia, iar dacă este cazul, va apela la un expert pentru evaluarea corespun¬zătoare a bunului. Pe lângă preţul imobilului, trebuie determinată prin expertiză şi valoarea eventualelor drepturi de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, în cazul în care acestea au fost intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci.
Executorul judecătoresc va solicita biroului de carte funciară unde este înscris imobilul să-i comunice drepturile reale şi orice sarcini ce grevează bunul urmărit.
În ipoteza în care există titulari ai unor astfel de drepturi, executorul este obligat să-i informeze în privinţa executării şi să-i citeze la termenele fixate pentru vânzare.
În tot cursul executării silite, după emiterea somaţiei către debitor, executorul, din oficiu sau la cererea creditorului urmăritor, poate numi un administrator-sechestru, dacă măsura serveşte unei mai bune administrări a imobilului urmărit. Potrivit art. 501 alin. (2) C. proc. civ., calitatea de administrator-sechestru poate fi conferită cre-ditorului, debitorului sau oricărei alte terţe persoane fizice sau juridice.
Administratorul-sechestru va consemna veniturile încasate şi va depune recipisa la executorul judecătoresc. Exceptând cazul când administrator-sechestru ar fi numit chiar debitorul, acesta are dreptul la o remuneraţie pentru activitatea sa, ale cărei cuantum şi modalitate de plată vor fi stabilite de executor.
Dacă administratorul-sechestru numit nu îşi îndeplineşte obligaţiile, el poate fi revocat de către executor, la cererea persoanei interesate. În cazul în care prin activi-tatea sa administratorul-sechestru a produs o pagubă, persoana vătă¬mată se va adresa instanţei de executare cu o cerere în despăgubiri, în temeiul art. 998-999 C. civ.
În situaţii excepţionale, când debitorul nu are niciun alt mijloc de existenţă pentru sine şi familia sa, la cererea sa, executorul poate fixa – prin proces-verbal – ca o cotă de 20% din veniturile obţinute din admi¬nistrarea imobilului urmărit să-i revină acestuia; partea interesată poate contesta măsura luată de executor printr-o cerere adresată instanţei de executare, care va cita părţile în termen scurt, în camera de consiliu, şi va decide, prin încheiere irevocabilă, dacă menţine sau anulează măsura.
Ulterior stabilirii preţului imobilului, în termen de 5 zile, execu¬torul trebuie să întocmească şi să afişeze publicaţia de vânzare a imobilului, care va cuprinde toate menţiunile stabilite de art. 504 alin. (1) pct. 1-14 C. proc. civ.
Termenul stabilit pentru vânzare nu poate fi mai scurt de 30 de zile, dar nici mai lung de 60 de zile, calculate de la data afişării publi¬caţiei de vânzare la locul unde se va desfăşura licitaţia. Debi¬torul trebuie înştiinţat obligatoriu cu privire la data, ora şi locul vânzării.
Publicaţia de vânzare trebuie afişată la sediul organului de executare şi al instanţei de executare, la locul situării imobilului urmărit, la sediul primăriei în circumscripţia căreia se află imobilul şi la locul desfăşurării licitaţiei, dacă este altul decât cel al situării imobilului.
La cererea persoanei interesate, executorul poate anunţa vânzarea la licitaţie şi într-un ziar de largă circulaţie; dacă imobilul urmărit este proprietatea unui minor sau a unui interzis judecătoresc, o copie a publicaţiei de vânzare trebuie depusă şi la parchetul de pe lângă instanţa de executare.
Persoanele interesate de achiziţionarea imobilului scos la licitaţie trebuie să consemneze la Trezoreria Statului, C.E.C. SA sau la orice instituţie bancară, la dispoziţia executorului judecătoresc, o cauţiune de 10% din preţul indicat în publicaţia de vânzare, până cel mai târziu la termenul stabilit pentru vânzare, iar dovada consemnării se va ataşa la oferta de cumpărare. Cauţiunea de 10% nu trebuie depusă dacă oferta de vânzare este făcută de creditorii care au creanţe în rang util (conform ordinii de pre¬ferinţă stabilite de art. 563-564 C. proc. civ.) ori de ceilalţi coproprietari ai imobilului supus vânzării, neobligaţi faţă de creditorul urmăritor.
Potrivit art. 507 alin. (2) C. proc. civ., „debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane”. Vânzarea la licitaţie se face în mod public, distinct pentru fiecare imobil sau corp de proprietate în parte ori potrivit distincţiilor prevăzute de art. 508 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Executorul judecătoresc deschide licitaţia prin citirea publicaţiei de vânzare şi a ofertelor primite până la acea dată, după care va oferi imobilul la vânzare prin trei strigări succesive, la intervale de timp care să permită opţiuni şi supralicitări, „pornind de la preţul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea potrivit art. 500 alin. (2) sau, în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preţ”.
În cazul în care imobilul scos la licitaţie este grevat de vreun drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, care au fost intabulate după înscrie¬rea vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare, valoarea acestor drepturi – fixată prin expertiza prevăzută la art. 500 alin. (4) C. proc. civ. – se va scădea din preţul cel mai mare oferit, ori din preţul fixat în publicaţia de vânzare.
Însă, atunci când, datorită existenţei acestor dezmembrăminte, nu se obţine un preţ îndestulător pentru acoperirea creanţelor ipotecare înscrise anterior, executorul va relua vânzarea imobilului liber de aceste drep¬turi, în aceeaşi zi (deci fără a se mai scădea valoarea acestora din preţul fixat în publicaţia de vânzare).
Dacă în urma licitaţiei nu se oferă nici măcar preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea va fi amânată la o altă dată, dar nu mai târziu de 60 de zile.
În vederea desfăşurării unei noi licitaţii, executorul va întocmi şi afişa o nouă publicaţie de vânzare; de această dată licitaţia va începe de la un preţ de 75% din valoarea preţului fixat în prima publicaţie de vânzare la care fusese evaluat imobilul, potrivit art.509 alin.(5)C.proc.civ.
La licitaţie nu pot participa persoanele incapabile de a contracta potrivit dreptului comun şi nici persoanele la care se referă art. 1308-1309 C. civ.
Va adjudeca imobilul persoana care a oferit preţul de vânzare cel mai mare, potrivit art. 509 C. proc. civ., însă, la preţ egal, va fi decla¬rat adjudecatar cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit.

 Interpretarea art.509 alin.(5) teza finală C.proc.civ.
Premisă: pentru a adjudeca la un preţ foarte avantajos, sub valoarea de 75 % din preţul de evaluare a imobilului, este necesar să existe minim doi licitatori, potrivit dispoziţiilor art.509 alin. 5 teza finală C.proc.civ., interpretat per a contrario.
Mai exact, când există un singur licitator, preţul de adjudecare nu poate coborî sub 75% din preţul de evaluare a imobilului (care reprezintă „preţul de la care începe licitaţia”, potrivit art.509 alin.5 C.proc.civ.). Această normă prezintă o relevanţă deosebită, pentru cazurile în care, în practică, se încearcă crearea aparenţei existenţei a doi licitatori (situaţie care se poate circumscribe faptei de înşelăciune prevăzute şi pedepsite de art.215 C.pen., prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, practic o conivenţă frauduloasă în dauna debitorului).
De aceea, apreciem că, în sarcina de serviciu a executorului era şi faptul de a fi imparţial, de a acţiona echidistant, ca persoană învestită cu autoritate de stat, astfel încât, prin realizarea executării, să nu sporească prejudiciul celui executat, având în vedere şi dispoziţiile art. 562 Cod proc. civ., potrivit cărora „Suma rămasă disponibilă se predă debitorului”, ca şi dispoziţiile art. 509 alin.5 teza finală Cod proc.civ., interpretat per a contrario, în sensul că, atunci când vorbim de persoane cu acelaşi interes, care nu sunt cu adevărat concurente în adjudecarea bunului, nu se poate coborî sub preţul de 75% stabilit pentru pornirea licitaţiei.Altfel, apreciem că se poate vorbi despre o încălcare a art.1, Protocol 1 la CEDO, imixtiunea în dreptul de proprietate al debitorului (în raport şi de art.562 C.proc.civ.) fiind evidentă şi realizată cu intenţie de toţi participanţii la licitaţie, prin mijlocirea executorului.
Potrivit art. 510 alin. (2) C. proc. civ. , creditorii urmăritori sau intervenienţii nu pot adjudeca la un preţ mai mic de 75% din cel la care a fost evaluat imobilul.
Ulterior fiecărei licitaţii, executorul va întocmi un proces-verbal (care va fi semnat de executor, creditor, debitor şi adjudecatar) în care va descrie desfăşurarea şi rezultatul fiecărei licitaţii, persoanele care au parti¬cipat şi sumele oferite de acestea, precum şi adjude¬catarul imobilului.
În termen de 30 de zile de la data vânzării, adjudecatarul imobilului trebuie să depună preţul la dispoziţia executorului jude¬cătoresc, scăzându-se şi cauţiunea depusă în contul preţului.
Dacă imobilul a fost adjudecat de un creditor în contul creanţei sale, acesta va fi obligat să depună diferenţa de preţ, atunci când creanţa sa este mai mică decât preţul la care s-a adjudecat. Atunci când există şi alţi creditori ce au un drept de preferinţă potrivit art. 563 C. proc. civ, creditorul adjudecatar va depune şi suma nece¬sară acoperirii creanţelor lor, până la concurenţa preţului de adju¬decare, dacă acestea nu sunt acoperite deja prin diferenţa de preţ.
În cazul în care în termenul de 30 de zile adjudecatarul nu depune preţul, imobilul va fi scos la vânzare din nou, în contul acestuia. În acest caz, adjudecatarul va fi obligat şi la plata cheltuielilor generate de noua licitaţie şi eventuala scădere de preţ.
Dacă la termenul fixat pentru noua licitaţie adjudecatarul depune preţul oferit iniţial, acesta va suporta în plus numai cheltuielile generate de noua licitaţie.
În cazul în care la noua licitaţie imobilul nu se vinde, fostul adju¬decatar va fi obligat la plata tuturor cheltuielilor generate de urmă¬rirea imobilului; toate aceste sume datorate sunt stabilite prin procesul-verbal încheiat de executor, care constituie titlu executoriu; aceste sume vor fi oprite cu precădere din cauţiunea de 10% depusă.
Ulterior adjudecării, executorul va dispune, la cerere, restituirea tu¬turor celorlalte cauţiuni depuse de participanţii la licitaţie.
Potrivit art. 515 C. proc. civ., la cererea adjudecatarului, dar numai dacă există şi acordul creditorului, executorul poate stabili ca plata pre¬ţului să se facă în rate, cuantumul şi data scadenţei lor, ca şi suma plătită cu titlu de avans.

Extras din GABRIELA RADUCAN -“DREPTUL EXECUTARII SILITE.Titlul executoriu european”, editia a II-a, editura Hamangiu, 2010

Acţiuni în justiţie privind desfiinţarea actului de adjudecare (pe calea dreptului comun). Admisibilitate

vineri, noiembrie 19th, 2010

Având în vedere natura juridică a actului de adjudecare, aceea de veritabil act juridic autentic, translativ de proprietate asupra imobilului, de la debitorul-urmărit la adjudecatar, opinăm că acesta poate fi atacat în instanţa de drept comun, ca orice act juridic civil, pentru neregulile sale.
În legislaţia anterioară modificărilor aduse prin O.u.g.nr.138/2000, când executarea silită se realiza prin intermediul instanţei de executare, iar actul final al executării silite imobiliare îl constituia ordonanţa de adjudecare prevăzută de fostul art.551 C.proc.civ.
Este adevărat că au existat numeroase controverse cu privire la natura juridică a ordonanţei de adjudecare, care – din punct de vedere procedural- era o veritabilă hotărâre judecătorească, susceptibilă a fi atacată cu recurs, în condiţiile fostelor art.552 şi art.555 C.proc.civ. Astfel, conform fostului art. 552 C. proc. civ., debitorul urmărit, creditorii sau orice altă persoană interesată puteau face recurs împotriva ordonanţei de adjudecare, în termen de 40 de zile de la data transcrierii acesteia, recurs care se judeca de urgenţă şi era suspensiv de executare. Motivele de casare ale ordonanţei de adjudecare erau prevăzute expres de art. 555 C. proc. civ., respectiv: când s-a călcat vreo normă legală prescrisă sub sancţiunea nulităţii; pentru cauză de necompetenţă, exces de putere şi omisiune esenţială.
În acelaşi timp, din punct de vedere al dreptului substanţial, ordonanţa de adjudecare constituia şi un titlu de proprietate.Dar, datorită naturii sale de act jurisdicţional, ordonanţa nu era susceptibilă a fi desfiinţată decât prin calea de atac a recursului, expres reglementată de lege.
În reglementarea actuală, actul de adjudecare nu mai are natura juridică a unui act jurisdicţional, nu mai constituie rezultatul unei proceduri contencioase, fiind emis de un executor judecătoresc, iar nu o instanţă judecătorească . Este adevărat că executorii judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, astfel încât actul întocmit de acesta în condiţiile expres arătate de lege, cu respectarea exigenţelor formale pe care legea le impune pentru valabilitatea acelui act este, din acest punct de vedere, un act de autoritate publică şi are forţa probantă specifică unui asemenea act, dar nu este un act de jurisdicţie.
De aceea, considerăm că nimic nu se opune exercitării unei acţiuni de drept comun privind desfiinţarea actului de adjudecare, de principiu, printr-o acţiune în nulitate absolută sau relativă, după caz, ori chiar într-o acţiune în rezoluţiune. Această ultimă acţiune poate fi, de plidă, incidentă în ce priveşte cazul neexecutării obligaţiei de plată integrală a preţului stabilit în rate, în condiţiile art.515 C.proc.civ.
În acest caz, este adevărat că dispoziţiile art.517 alin.(2)C.proc.civ. instituie obligaţia executorului judecătoresc de a înscrie în cartea funciară interdicţia de înstrăinare şi grevare a imobilului până la plata integrală a preţului şi a dobânzii corespunzătoare, dar înscrierea în cartea funciară nu e de natură să desfiinţeze actul translativ de adjudecare, fiind necesară promovarea unei acţiuni în acest sens. În acelaşi timp, prevederile art.517 alin.(3)C.proc.civ. arată că executorul va preda un exemplar al actului de adjudecare creditorului urmăritor, care fi pentru acesta titlu executoriu contra cumpărătorului, dacă acesta nu va achita diferenţa de preţ.Însă, interes în desfiinţarea retroactivă a actului de adjudecare poate avea şi debitorul-urmărit, în anumite condiţii.
Cât despre acţiunea în nulitate sau în anulare, aceasta poate fi exercitată în orice situaţie ar fi incidentă vreo cauză de nulitate absolută sau relativă care poate afecta orice act juridic civil.
În sprijinul admisibilităţii unei acţiuni în justiţie pe calea dreptului comun sunt următoarele argument:
– prin actul de adjudecare se transmite din patrimoniul debitorului-urmărit în patrimoniul adjudecatarului proprietatea imobilului ori un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite, în schimbul preţului – art. 515 alin. (1) C. proc. civ.;deci, actul de adjudecare este un veritabil titlu de proprietate;
– potrivit art.518 alin.(2) C.proc.civ., adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor specifice de carte funciară;
– imobilul intră în patrimoniul adjudecatarului liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii având posibilitatea de a-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut – art. 515 alin. (2) C. proc civ.
– procedura de adjudecare nu desfiinţează retroactiv dreptul de proprietate al debitorului urmărit, fapt ce rezidă din efectul pur translativ al adjudecării. De altfel, potrivit art. 517 alin. (1) C. proc. civ., locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil rămân în fiinţă sau, după caz, încetează, potrivit legii,
– potrivit art. 562 C. proc. civ., atunci când preţul de adjudecare depăşeşte valoarea creanţelor, suma rămasă disponibilă se predă debitorului;
– potrivit dispoziţiilor art.520 C.proc.civ., adjudecatarul poate fi evins, total sau parţial, în urma unei cereri făcută în acest scop în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară;
– potrivit art. 520 alin. (1) C. proc. civ., în ipoteza în care a fost evins, adjudecatarul poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit iar, dacă nu–şi acoperă creanţa în acest mod, el poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia.
Adjudecarea nu este altceva decât o operaţiune de vânzare-cumpărare forţată, prin licitaţie publică, iar terminologia “vânzare”, “punere în vânzare”, “procedură de vânzare”, „spre vânzare imobilul” etc. utilizată de legiuitor în textile acestei secţiuni a Codului de procedură nu face decât să întărească această concluzie.

Extras din GABRIELA RADUCAN -“DREPTUL EXECUTARII SILITE.Titlul executoriu european”, editia a II-a, editura Hamangiu, 2010

ASPECTE PRIVIND PROCEDURA EUROPEANĂ A SOMAŢIILOR DE PLATĂ

vineri, aprilie 30th, 2010

Dr. Smaranda ANGHENI, Dr.Gabriela RĂDUCAN**

RESUMÉ

Le recouvrement rapide et efficace des creances qui ne font
l’objet d’aucune contestation juridique revet une importance
primordiale pour les operateurs economiques de l’Union
Europeenne, car les retards de paiement sont une des principales
causes d’insolvabilite, qui menace la perennite des entreprises, en
particulier les petites et moyennes entreprises.
Ainsi, le Parlement europeen a adopte le Reglement (CE) no.
1896/2006 instituant une procedure europeenne d’injonction de
payer, ainsi que le Reglement (CE) no. 861/2007 instituant une
procedure europeenne de reglement des petits litiges.
Le but du Reglement (CE) no. 1896/2006 est de simplifier,
d’accelerer et de reduire les couts de reglement dans les litiges
transfrontaliers concernant des creances pecuniaires incontestees en
instituant une procedure europeenne d’injonction de payer et
d’assurer la libre circulation des injonctions de payer europeennes
au sein de l’ensemble des Etats membres en etablissant des normes
minimales dont le respect rend inutile toute procedure intermediaire
dans l’Etat membre d’execution prealablement a la reconnaissance
et a l’execution.

§1. Introducere

Importanţa teoretică şi mai cu seamă practică e reglementărilor instituite în cadrul Uniunii Europene şi transpuse în legislaţiile interne ale statelor membre privind recuperarea rapidă a creanţelor este de necontestat şi de mare actualitate în condiţiile crizei economice mondiale.
Având în vedere faptul că recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există niciun litigiu are o importanţă primordială pentru operatorii economici din Uniunea Europeană, deoarece întârzierile la plată constituie una dintre principalele cauze de insolvenţă cu efecte dezastruoase, mai cu seamă asupra întreprinderilor mici şi mijlocii;
Văzând abordarea diferită în legislaţiile interne ale statelor membre UE a procedurii de recuperare a creanţelor, necontestate prin intermediul procedurii simplificate de somaţie de plată, proceduri inadmisibile sau nepractice în litigiile transfrontiere.
Considerând că este absolut necesar a se elabora reglementări europene uniforme sau armonizate de recuperare a creanţelor necontestate, depăşind astfel incompatibilitatea normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre, precum şi dezechilibrele în funcţionarea instrumentelor procedurale aflate la dispoziţia creditorilor în diferite state membre, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 61 lit. (C), a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată.
Scopul principal al Regulamentului este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontiere referitoare la creanţele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de plată şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor membre, prin stabilirea unor standarde minime care să înlăture obligaţiile unei proceduri intermediare în statul membru de executare.
Având în vedere diferenţele între normele de procedură civilă din statele membre, Regulamentul are în vedere definirea detaliată a standardelor minime care trebuie să se aplice în cadrul procedurii europene a somaţiei de plată.
Potrivit Regulamentului, o somaţie europeană de plată emisă într-un stat membru şi care a devenit executorie va fi recunoscută în statul în care se solicită executarea ca şi cum ar fi emisă în statul respectiv.
Încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în statele membre determină ca o instanţă dintr-un stat membru să poată considera că sunt îndeplinite toate condiţiile de emitere a unei somaţii europene de plată pentru a fi executată în toate celelalte state membre, fără a fi nevoie de un control judecătoresc în statul în care somaţia europeană de plată va fi executată.
O idee importantă privind aplicarea Regulamentului este aceea că procedurile de executare a somaţiei europene de plată ar trebui să fie reglementate de legislaţia naţională fără a se aduce atingere dispoziţiilor din Regulament, mai cu seamă cele privind standardele minime stabilite la art. 22 alin. (1) şi (2) şi la art. 23. Regulamentul este obligatoriu şi se aplică direct în statele membre (art. 33).
Ulterior momentului adoptării Regulamentului privind instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată, respectiv la 11 iulie 2007, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (CE) nr. 861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă.
Parcurgând comparativ expunerea de motive a celor două Regulamente, se poate constata cu uşurinţă că argumentele (motivele) care au stat la baza acestor reglementări sunt în mare măsură aceleaşi.
Astfel, şi în cazul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă, obiectivul principal este acela de a simplifica şi de a accelera soluţionarea litigiilor transfrontiere privind cererile cu valoare redusă, care să reducă costurile, fiind, ca şi în cazul somaţiei europene de plată, un instrument care să completeze posibilităţile oferite de legislaţiile statelor membre.
Totodată, potrivit Regulamentului, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru vor fi recunoscute şi executate într-un alt stat membru fără să fie necesară o hotărâre de constatare a caracterului executoriu în statul în care se va executa.
Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în statele membre, în conformitate cu Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (art. 29).
Regulamentul a fost precedat de o serie de măsuri şi reglementări menite să accelereze şi să simplifice soluţionarea litigiilor privind cererile cu valoare redusă. Dintre aceste măsuri, exemplificăm Cartea verde privind crearea unei proceduri privind ordinul european de plată, adoptată de Comisia europeană la data de 20 decembrie 2002, şi mai cu seamă Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de creare a unei proceduri privind ordinul european de plată .
În legislaţia română există reglementări aplicabile, evident, raporturilor juridice interne civile şi comerciale, care au ca scop simplificarea procedurilor de recuperare de către creditori a creanţelor certe, lichide şi exigibile, respectiv O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată , cu modificările şi completările ulterioare, şi O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 118/2008, act normativ de transpunere în legislaţia română a Directivei nr. 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale.
Prin O.U.G. nr. 119/2007, modificată, se instituie o procedură privind emiterea ordonanţei de plată pentru recuperarea rapidă a creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în sume de bani care rezultă din contracte comerciale, aşa cum sunt definite în Capitolul I al actului normativ menţionat.

§2. Domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 din 12 decembrie 2006 şi al Regulamentului (CE) nr. 861/2007 din 11 iulie 2007. Privire comparativă

Comparând cele două reglementări, prima remarcă ce se impune este aceea că ambele Regulamente se aplică în materie civilă şi comercială. În timp ce Regulamentul de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată se aplică litigiilor civile şi celor comerciale indiferent de valoare, Regulamentul privind cererile de valoare redusă se aplică numai în cazurile în care valoarea acestora nu depăşeşte 2000 euro în momentul primirii formularului de cerere de către instanţa competentă, fără a se avea în vedere la stabilirea valorii dobânzile, cheltuielile şi alte costuri.
Ambele Regulamente se aplică litigiilor transfrontiere indiferent de natura instanţei, cauza având caracter transfrontier atunci când una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru altul decât cel în care se află instanţa sesizată.
Comparând cele două Regulamente sub aspectul competenţei instanţei care soluţionează cererile, observăm că, în cazul Regulamentului privind procedura europeană a somaţiei de plată, nu se precizează dacă este vorba doar de instanţa judecătorească sau orice altă instanţă, fie chiar curte de arbitraj, în schimb, în cazul Regulamentului privind procedura europeană a cererilor cu valoare redusă, se prevede în mod expres, în art. 3 alin. (1), „instanţa judecătorească sesizată”, ceea ce ne conduce la concluzia că cererile cu valoare redusă nu pot fi soluţionate decât de instanţele judecătoreşti (cele statale).
În privinţa limitelor domeniului de aplicare, cele două Regulamente conţin diferenţieri şi cea mai importantă, în opinia noastră, este cea privitoare la soluţionarea cererilor pe calea arbitrajului.
Astfel, în Regulamentul privind procedura europeană a somaţiei de plată nu există vreo prevedere expresă referitoare la imposibilitatea soluţionării cererii de somaţie de plată de către arbitraj.
În schimb, în cazul cererilor cu valoare redusă, în art. 2 lit. e), arbitrajul este exclus în mod categoric.
Pornind de la această remarcă, întrebarea firească ce apare este: în ce măsură procedura europeană a somaţiei de plată poate fi parcursă şi în faţa instanţelor private, respectiv în faţa unei curţi de arbitraj sau a arbitrajului ad-hoc?
În doctrina românească au fost exprimate deja opinii legate de aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 5/2001 şi ale O.U.G. nr. 119/2007 şi compatibilitatea sau nu a acestor proceduri cu procedura arbitrală potrivit clauzei compromisorii au sau a compromisului.
Concluzia autorilor, căreia ne raliem, este aceea că, având în vedere atât doctrina, cât şi jurisprudenţa bazate pe legislaţia analizată, procedurile rapide şi speciale pentru recuperarea creanţelor nu pot fi utilizate în cadrul arbitrajului ad-hoc sau instituţionalizat. Acest lucru ar fi posibil doar printr-o modificare legislativă care să dea satisfacţie principiului libertăţii contractuale de a supune orice fel de litigii patrimoniale şi care pot face obiectul unor tranzacţii jurisdicţiei private a arbitrajului .

§3. Câteva aspecte procedurale derogatorii

3.1. Aspecte comparative privind competenţa şi interpretarea noţiunii de „domiciliu

Pentru a putea discuta aspectele legate de competenţă, este necesar ca, în prealabil, să subliniem caracterul transfrontalier al regulamentelor şi interpretarea noţiunii de domiciliu al părţii.
Atât în cazul Regulamentului (CE) nr. 1896/2006, cât şi în cazul Regulamentului (CE) nr. 861/2007, vorbim despre un litigiu cu element de extraneitate (art. 3). O cauză are caracter transfrontalier atunci când cel puţin una dintre părţi (ori reclamantul, ori pârâtul sau unul dintre pârâţi) îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află instanţa judecătorească sesizată.
Domiciliul se stabileşte conform art. 59 şi art. 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, iar pentru stabilirea caracterului transfrontalier al unei cauze trebuie să ne raportăm la data înaintării formularului de cerere la instanţa competentă. Noţiunea de „domiciliu” este stabilită pe baza prevederilor Regulamentului CE nr. 44/2001, respectiv:
a) pentru persoanele juridice, potrivit „definiţiei comunitare” de la art. 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (de regulă: sediul statutar; administraţia centrală sau centrul de afaceri) ;
b) pentru persoanele fizice, pe baza noţiunii de domiciliu admise de legea substanţială a locului în care se desfăşoară procesul [conform art. 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001], deci când judecata a fost începută în statul membru UE în conformitate cu dreptul intern al acestuia.
Însă Regulamentul (CE) nr. 861/2007 nu ne oferă o definiţie autonomă a „reşedinţei obişnuite” şi nici nu trimite la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cadrul căruia, de altfel, acest criteriu de legătură este utilizat doar la art. 5 alin. (2), fără ca, din acest motiv, să fi apărut necesitatea de a introduce o definiţie generală.
În lipsa unei definiţii comunitare, pare a fi valabilă noţiunea de reşedinţă obişnuită în vigoare în sistemul juridic în care e pendinte procesul. Atunci când judecata e începută în România, ar trebui să se facă referire la noţiunea de reşedinţă ca locuinţă obişnuită a subiectului, ceea ce în dreptul procesual civil noi numim „domiciliul de fapt” sau „domiciliul efectiv”, pentru a-l diferenţia de cel legal, pur formal. Putem presupune însă că se încearcă a se obţine o definiţie comunitară, întrucât jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene a calificat reşedinţa obişnuită – cu diferite ocazii – drept „locul în care interesatul şi-a fixat, cu voit caracter de stabilitate, centrul obişnuit sau permanent al propriilor interese”.
Pe de altă parte, e foarte probabil ca judecătorii comunitari să se pronunţe iar asupra acestui concept, considerând că o definiţie comunitară a noţiunii de „reşedinţă obişnuită”, care coincide cu cea admisă de Curtea de Justiţie, a fost introdusă la art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 841 din 11 iulie 2007 (aşa-zisul Roma II) privind legea aplicabilă la obligaţiile extracontractuale şi la art. 19 din Regulamentul (C)E nr. 593 din 17 iunie 2008 (aşa-zisul Roma I) privind legea aplicabilă la obligaţiile contractuale.
Într-adevăr, trebuie să avem în vedere că în intenţiile legiuitorului european dispoziţiile şi conceptele juridice utilizate în contextul regulamentelor Roma I şi Roma II ar trebui să fie coerente cu cele conţinute în actele normative comunitare cu caracter procesual, adică Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (conform considerentului nr. 7 din Regulamentul Roma II, precum şi Regulamentul Roma I), dar trebuie reţinut şi Regulamentul (CE) nr. 861/2007 .
Pentru ipoteza în care doar pârâtul, iar nu şi reclamantul, are domiciliul [nu şi reşedinţa obişnuită, având în vedere că aceasta nu este utilizată drept criteriu general de atribuire a competenţei jurisdicţionale de către Regulamentul (CE) nr. 44/2001] într-un stat membru diferit de cel în care a fost declanşat procesul, vom fi în prezenţa unui „litigiu transfrontalier”, dar va trebui să existe un criteriu de competenţă jurisdicţională de la Capitolul II, Secţiunea 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, spre a fi posibil, pentru reclamant, să citeze pârâtul în faţa acestei instanţe.
Totodată, apreciem că ar trebui să existe un acord de atribuire a competenţei jurisdicţionale în conformitate cu art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (competenţă convenţională), deoarece criteriile de competenţă jurisdicţională potrivit cărora se identifică statul membru în care va începe judecata vor fi cele dictate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 , al cărui art. 2, în special, impune regula după care pârâtul poate fi citat în justiţie într-un stat membru numai dacă este domiciliat în acesta. De aceea, considerăm necesar ca, în ipoteza în care pârâtul are domiciliul într-un alt stat european, să existe un alt criteriu de competenţă prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
În sistemul O.U.G. nr. 119/2007, competenţa instanţei se determinată potrivit art. 5 alin. (1) – după regulile dreptului comun, cererea depunându-se la „instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă”. Coroborând norma specială cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că natura litigiului (comercială sau civilă) va constitui criteriul obiectiv al competenţei materiale (de atribuţiune), în timp ce criteriul valoric ar putea stabili instanţa la care debutează litigiul: judecătorie sau tribunal.
În privinţa competenţei teritoriale a instanţei, neexistând norme derogatorii, se aplică dreptul comun potrivit principiului forum rei.

3.2. Neobligativitatea exercitării altor proceduri prealabile, de timpul concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. român
Având în vedere considerentele introductive ale celor două Regulamente în discuţie, bazate pe recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există niciun litigiu în desfăşurare, prin simplificarea procedurilor judiciare, precum şi caracterul opţional al acestora, apreciem ca inutilă desfăşurarea oricărei proceduri prealabile.
În dreptul român, procedura prealabilă a concilierii directe, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nu este necesară în cazul litigiilor „privitoare la obligaţii de plată rezultând din contracte comerciale”, existând chiar normă expresă în art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007.
De altfel, inutilitatea concilierii prealabile rezultă atât din „Cartea verde privind o procedură europeană de injoncţiune de plată şi asupra măsurilor vizând simplificarea şi accelerarea rezolvării litigiilor având ca obiect sume de mică importanţă”, dar şi din dispoziţiile procedurale potrivit cărora judecătorul cauzei trebuie să stăruie în soluţionarea amiabilă a cauzei, a celor potrivit cărora debitorul poate achiesa la pretenţiile reclamantului, în tot sau în parte, ori a celor potrivit cărora părţile pot stinge chestiunea litigioasă printr-o tranzacţie judiciară, în orice fază a procedurii.
Însă apreciem şi noi ca fiind posibilă o modalitate facultativă de stingere amiabilă a conflictului prin mediere, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 192/2006, în aplicarea şi a Directivei Parlamentului European şi a Consiliului asupra unor aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, directivă care se aplică în statele membre ale Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2007.

3.3. Câteva precizări privind causa petendi

Conţinutul cererii judiciare e prefigurat de legiuitorul comunitar în mod uniform pentru toate statele membre, ca derogare de la principiul general – exprimat, şi la noi, de art. 112 C.proc.civ. – potrivit căruia legea care reglementează desfăşurarea procesului, deci şi conţinutul cererii de chemare în judecată, este cea a statului în care a fost iniţiată judecata.
Într-adevăr, cererea introductivă, indiferent de statul european în care ia naştere litigiul privind somaţia de plată sau cererea cu valoarea redusă, trebuie să fie redactată conform formularelor-tip (care se regăsesc în anexele regulamentelor comunitare şi care fac parte integrantă din acestea), care au mereu acelaşi conţinut, variind doar limba în care acesta va fi completat. Mai exact, cererea trebuie să fie redactată în limba instanţei judecătoreşti sesizate. Astfel, în cazul în care se intenţionează deschiderea procesului în România, cererea va trebui redactată în limba română, iar româna va fi limba în care se va desfăşura procesul.
Formularul completat, ce constituie cererea introductivă de instanţă (cererea de chemare în judecată) se depune la grefa instanţei competente de către reclamant, personal sau prin reprezentant, după care va fi comunicat pârâtului, prin grija autorităţii jurisdicţionale, prin modalităţile şi în termenele prevăzute expres în regulamente.
De exemplu, atunci când competenţa jurisdicţională a instanţei sesizate se întemeiază pe unul dintre criteriile speciale indicate la art. 5 şi următoarele din Regulamentul CE nr. 44/2001, se poate confirma ipoteza ca cererea introductivă să fie redactată într-o limbă necunoscută de destinatar. În acest caz, instanţa judecătorească nu are obligaţia de a asigura traducerea acesteia într-o limbă cunoscută de destinatar (chiar dacă acesta din urmă are posibilitatea de a refuza actul în momentul comunicării lui) sau să-l restituie în termen de o săptămână (caz în care instanţa va proceda conf. art. 6, al. 3, reg. CE nr. 861/2007).
De principiu, cererea introductivă trebuie să indice:
I) organul jurisdicţional căruia i se prezintă cererea (informaţie aferentă la vocatio in jus);
II) numele şi prenumele reclamantului, precum şi adresa acestuia (împreună cu codul poştal, cu dreptul de a introduce şi numărul de telefon şi adresa de poştă electronică ). Atunci când reclamantul este reprezentat, va trebui să fie indicat şi numele acestuia. Oricum, trebuie remarcat faptul că legiuitorul comunitar, pentru a face efectivă posibilitatea ca procedura să fie instaurată personal de căttre reclamant, obligă statele membre să asigure părţilor o asistenţă juridică practică de tip formal, esenţialmente gratuită, în scopul completării formularelor anexă (de plidă, prin art. 11 din reg. CE nr. 861/2007).
III) numele şi prenumele pârâtului, precum şi adresa acestuia (împreună cu codul poştal cu posibilitatea de a introduce numărul său de telefon şi adresa de poştă electronică) .
IV) criteriul de determinare a competenţei jurisdicţionale prevăzut de Regulamnetul CE nr. 44/2001 pe baza căruia instanţa sesizată e învestită (art. 2-17, 22-24 reg. CE nr. 44/2001)
V) elementul sau faptul care determină caracter transfrontier al litigiului. Practic, se cere reclamantului să furnizeze elementele care permit instanţei să verifice existenţa unei premise procesuale specifice pentru regulementele comunitare, care fac aplicabile aceste normative;
VI) modalitatea în care reclamantul intenţionează să plătească taxele de procedură (taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, în cazul desfăşurării litigiului în România), eventual indicând informaţii privind cartea de credit sau numărul de cont curent bancar. Totuşi, apreciem şi noi că aceste indicaţii sunt doar facultative, nefiind vorba despre elemente formale obligatorii, care să atragă nulitatea cererii judiciare, dar care servesc la simplificarea – în anasmablu –a procedurii.

VII) petitum-ul substanţial şi procesual (informaţie aferentă la editio actionis – expunerea temei juridice a actiunii).
a) Referitor la petitum substanţial: trebuie distins după cum obligaţia pentru care se cere concursul instanţei are ca obiect plata unei sume de bani (Regulamentul CE nr. 1896/2006, O.U.G.119/2007, Regulamentul CE nr.861/2007) sau, în cazul Regulamentului CE nr.861/2007 priveşte şi o altă prestaţie, a cărei valoare este estimată de către reclamant la o sumă mai mică sau egală cu 2000 €(de pildă: furnizarea de bunuri,livrarea unui lucru determinat etc.).
Dacă pretenţia priveşte stricto sensu o sumă de bani, atunci trebuie să se indice valoarea capitalului (de altfel, singurul criteriu care prezintă relevanţă pentru a stabili valorea litigiului şi, implicit, dacă ne aflăm ori nu în sfera de aplicare a regulamentului) şi moneda.
b) Referitor la petitum procesual se impun următoarele observaţii:
– ca premisă, întotdeauna vorbim de o acţiune în realizare, care ţine de obligare („obligaţia de a face”);
– ca finalitate, hotărârile judecătoreşti pronunţate vor avea forţă executorie;
– când prestaţia nu are ca obiect plata unei sume de bani, va trebui să fie indicat conţinutul acesteia (de exemplu: furnizarea de bunuri sau livrarea unui lucru determinat) şi va trebui să fie estimată valoarea litigiului şi nu este exclusă posibilitatea ca reclamantul să solicite pronunţarea unei hotărâri alternative: în principal cererea având ca scop condamnarea pârâtului la a-i da un bun determinat iar, în cazul în care furnizarea acelui bun a devenit imposibilă, în subsidiar, să solicite obligarea pârâtului la plata echivalentului acestor mărfuri, în bani.

VIII) causa petendi
În literatura de specialitate există multe controverse legate de interpretarea acestei condiţii. De multe ori, se presupune că reclamantul trebuie să furnizeze ”o scurtă descriere a obiectului cererii”, însă, această cerinţă face deja obiectul cerinţei/punctului anterior (VII). Ne întrebăm atunci, dacă legiuitorul comunitar a dorit să înţelegă prin acest element indicarea cauzei acţiunii, a fundamentului juridic pe care se întemeiază cererea judiciară dedusă judecăţii ?! Răspunsul se pare, însă, că este negativ.
Astfel, din analiza art. 12, al. 1, al Regulamentului CE nr. 861/2007, reclamantul nu are obligaţia de a indica temeiul juridic al cererii sale adresate instanţei (în versiunea franceză: ”La juridiction n’oblige pas les parties à assortir la demande d’une qualification juridique”). Totodată, textul versiunii franceze indică: ”Motivez votre demande avec, par example, les faits survenus, le lieu et le moment où ils sont survenus”.
În aceste condiţii, interpretarea cerinţei de causa petendi trimite la obligaţia de indicare a motivelor cererii, de tipul: „ce s-a întâmplat”, „unde” şi „când”, adică la circumstanţele faptice care au creat premisele acţiunii în justiţie. Astfel, expresia causa petendi e înţeleasă în sensul de „episod istoric generator al pretenţiei arătată în judecată, la care reclamantul poate eventual să adauge indicaţia tipului juridic la care trebuie trimis contractul (acordul, înţelegerea), sursă a obligaţiei rămase neîndeplinite” .
Cu toate acestea, atunci când competenţa jurisdicţională se întemeiază pe unul dintre criteriile speciale indicate la art. 5 din Regulementul CE nr. 44/2001, acest fapt impune reclamantului să realizeze o încadrare juridică a pretenţiei deduse judecăţii, de exemplu ca răspundere contractuală sau delictuală, având în vedere diferenţele regulilor de identificare a instanţei competente. Însă, încadrările la care se referă art. 5 din Regulementul CE nr. 44/2001 au, în general, caracter comunitar (autonom), astfel că pot şi să nu coincidă cu cea proprie legii substanţiale aplicabile fondului litigiului, într-un anumit stat. Pe de altă parte, de cele mai multe ori, este vorba de o încadrare care prezintă relevanţă juridică numai în scopurile procedurii, iar nu şi pentru fondul litigiului.

3.4. Aspecte comparative relativ la formularea întâmpinării debitorului şi sancţiunea aplicabilă în cazul nedepunerii acesteia. Derogări speciale faţă de sistemul de drept intern
Potrivit art. 12 alin. (3) din Regulamentul nr. 1896/2001, pârâtul are posibilitatea să se opună printr-un act de procedură specific dreptului intern al statului în care se desfăşoară procedura; în România, întâmpinarea constituie actul de procedură prin care pârâtul (debitor în aceste proceduri speciale) se apără la pretenţiile reclamantului (creditor în aceste proceduri speciale).
În dreptul român, transpunerea Regulamentului nr. 1896/2006 prin O.U.G. nr. 119/2007 a statuat că întâmpinarea debitorului este obligatorie [art. 7 alin. (4) din ordonanţă], dar regimul sancţionator al nerespectării acestei dispoziţii este surprinzătoare şi exagerată, în opinia noastră.
Astfel, dacă pare firesc ca debitorul să fie obligat să depună întâmpinarea, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, cu excepţia celor de ordine public, în schimb, există o serie de norme absolut surprinzătoare.
Astfel, norma art. 7 alin. (4), potrivit căreia nedepunerea întâmpinării ar putea fi considerată de către instanţă drept „o recunoaştere a pretenţiilor creditorului”, deşi nu are caracter absolut de noutate , pare bizară şi injustă. Doar faptul că această sancţiune este lăsată la aprecierea exclusivă a instanţei, care va evita – pe cât posibil – să o aplice mai creează aparenţa unui proces echitabil, bazat pe probe certe, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
E greu de acceptat că pasivitatea sau neştiinţa pârâtului în a formula sau depune un act de procedură poate echivala cu un act de dispoziţie implicit, cu o achiesare tacită la pretenţiile reclamantului, de natură să-l facă să piardă o parte a patrimoniului, prin această modalitate inechitabilă de valorificare a dreptului subiectiv de creanţă al creditorului său. Desigur, pârâtul ar mai avea deschisă calea unei cereri de repunere în termen salvatoare (dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. fiind aplicabile corespunzător), însă nici nu ar trebui să se ajungă la o astfel de soluţie disperată.
Tot astfel, art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 întăreşte ideea lansată în art. 7 alin. (4), dispunând – aparent nefiresc – faptul că, „sub sancţiunea decăderii, debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare”. Cu alte cuvinte, ne întrebăm dacă textul induce aparent ideea potrivit căreia debitorul nu ar mai avea dreptul să facă opoziţie în timpul procesului, nici măcar invocând excepţii de ordine publică (de exemplu, prescripţia dreptului de a cere realizarea creanţei ori altă excepţie de fond sau de procedură) sau simple excepţii substanţiale (de pildă, să opună compensarea sau alt mod de stingere a obligaţiei), nici punând concluzii finale în procedură şi nici chiar formulând acţiune în anulare ?! În aceste condiţii, despre ce fel de judecată mai vorbim, care este scopul acesteia sau chiar al căii de atac, dacă, potrivit normei art. 9 alin. (1), debitorul ar fi decăzut din dreptul de a mai contesta însăşi creanţa? Cu toate acestea, considerăm că interpretarea acestor norme trebuie făcută într-o altă manieră.
Expresia utilizată de legiuitorul comunitar pare că ar vrea să însemne că, în cadrul procedurii pentru litigiile privind atât ordonanţa de plată, cât şi cererile cu valoare redusă, tăcerea pârâtului (sau a reclamantului faţă de cererea reconvenţională, în sistemul Regulamentului nr. 861/2007) echivalează cu o ficta confessio, preluată, probabil, din sistemul de drept german. Astfel, faptele susţinute în cerere de reclamant echivalează cu fapte necontestate şi, pe cale de consecinţă, nu e necesar a mai fi probate.
Însă, în opinia noastră, credem că cererea părţii reclamante nu trebuie să fie admisă exclusiv din această cauză, ci trebuie să fie concludentă, respectiv înscrisurile anexate sau celelalte mijloace de probă la care s-ar recurge să se suprapună normelor de drept substanţial identificate de judecător, astfel încât coroborarea acestora să fie de natură să determine producerea efectului juridic solicitat (urmărit) de petent . Rezultă de aici că instanţa va avea mereu posibilitatea de a respinge cererea pe motivul unei excepţii de ordine publică, ce poate fi invocată ex officio.
În sistemul Regulamentului nr. 861/2007, pârâtul are deschisă atât cale opoziţiei (prin întâmpinare), cât şi a pretenţiilor proprii, pe cale de cerere reconvenţională.
În primul rând, trebuie să subliniem că Regulamentul (CE) nr. 861/2007 tratează ipoteza unui proces cu un singur pârât, deşi nu pare să excludă posibilitatea unui proces pentru litigii privind cererile cu valoare redusă, cumulat în mod subiectiv [de pildă, în caz de cerere de îndeplinire de obligaţii în solidar sau obligaţii parţiale, dar condiţionat de faptul ca suma totală să nu depăşească 2000 euro, având în vedere, pe de altă parte, că pentru realizarea procesului în cadrul unei instanţe unice se va putea folosi prevederea de la art. 6 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001].
Indiferent de ipoteză (cu pârât unic sau pluralitate de pârâţi), posibilităţile debitorului sunt următoarele:
– pârâtul poate să nu răspundă cererii părţii reclamante. În acest caz sau atunci când pârâtul este lipsă, instanţa va pronunţa o sentinţă cu privire la această cerere, potrivit art. 7 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 861/2007. Soluţia însă trebuie nuanţată în ipoteza în care unul dintre pârâţii chemaţi să îndeplinească o obligaţie în solidar nu răspunde şi nu se prezintă, fiind aplicabilă la ipoteza de obligaţie parţială de îndeplinit pro quota (putându-se, în acest caz, să se pronunţe o hotărâre/ordonanţă limitată la cota care-i revine debitorului care nu răspunde).
Însă eventualitatea pronunţării unei astfel de hotărâri este adusă la cunoştinţa pârâtului, având în vedere că formularul de răspuns (Anexa III) care îi este notificat împreună cu cererea judiciară conţine avertismentul că, în cazul lipsei unui răspuns, organul jurisdicţional va emite o hotărâre.
Dacă, totuşi, contumacia e involuntară, pârâtul va avea posibilitatea de a se prevala de această circumstanţă cu ocazia contestării, cum e prevăzut de art. 18 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007, cu scopul de a obţine nulitatea hotărârii emise medio tempore;
– poate răspunde în termenele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, dar numai pentru a face cunoscut că acceptă cererea reclamantului. Acest răspuns se poate efectua prin intermediul formularului-tip C prevăzut în Anexa III, notificat pârâtului împreună cu cererea introductivă, sau „în alt mod adecvat” [art. 5 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 861/2007], adică, e de reţinut, chiar şi cu un memoriu scris având ca obiect această declaraţie. Acesta va trebui transmis personal organului care judecă, prin poştă (sau prin fax ori mijloace de comunicare electronică, în cazul în care forul atribuie validitate acestor metode de notificare). Apoi organul care judecă va trebui să asigure comunicarea acestuia către reclamant, în conformitate cu art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007.
Şi în acest caz, rezultatul va fi emiterea unei hotărâri de admitere pe fondul cererii, cu condiţia ca aceasta să fie concludentă;
– poate răspunde în termenele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, în scopul contestării cererii reclamantului, putând invoca excepţii de procedură [de pildă, excepţia de necompetenţă jurisdicţională a instanţei sesizate sau lipsa unei situaţii-premisă procesuale, specifică pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 861/2007, care poate consta fie în caracterul transfrontalier al litigiului, fie în valoarea cererii care depăşeşte cei 2000 euro etc.], apărări/excepţii substanţiale de fond (de exemplu, inadmisibilităţi de drept material, nulitatea actului juridic constatator al creanţei, cazuri de împiedicare, de modificare sau de stingere a pretenţiei pretinse etc.). În acest caz, el va trebui să indice contextual mijloacele de probă de care intenţionează să se folosească, utilizând formularul-tip C sau în alt mod adecvat (adică prin memoriu scris având acelaşi conţinut);
– poate formula cerere reconvenţională, tot în termenul de 30 de zile de la data primirii notificării cererii de la partea reclamantă. Deşi acest termen nu e prevăzut de Regulament sub sancţiunea decăderii, apreciem că intenţia legiuitorului comunitar indică cert momentul până la care se poate formula această cerere.

*
În concluzie, trebuie să remarcăm faptul că, deşi scopul principal al Regulamentului rezidă în simplificarea, accelerare şi reducerea costurile de procedură în cauzele transfrontiere referitoare la creanţele pecuniare necontestate – prin instituirea unor proceduri europene de plată, precum şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor membre, prin stabilirea unor standarde minime care să înlăture obligaţiile unei proceduri intermediare în statul membru de executare – în realitate, numeroasele diferenţele dintre normele de procedură civilă din statele membre, dar şi a celor de drept substanţial, nu sunt integral rezolvate prin instituirea unor standarde minime aplicabile, fiind necesar un examen amplu de analiză doctrinară a partiularităţilor care creează impedimente majore de interpretare.

Articol publicat în „ Dreptul românesc în contextul exigenţelor Uniunii Europene” publicaţie sub egida ACADEMIA ROMÂNĂ-Institutul de Cercetări Juridice ”Academician Andrei Rădulescu„ Bucureşti, Editura Hamagiu, 2009, ISBN 978-606-522-192-5,

DE LA NULITATEA CLASICĂ LA NOILE NULITĂŢI DE INTERDICŢIE ŞI DE PROTECŢIE

joi, martie 11th, 2010

DE LA NULITATEA CLASICĂ LA NOILE NULITĂŢI DE INTERDICŢIE ŞI DE PROTECŢIE

Nulitatea este o sancţiune complexă care loveşte actul juridic atât conceptual (faţeta de invaliditate), dar, mai ales se face simţită în câmpul efectelor, constituind o veritabilă cauză de ineficacitate a acestuia.
O parte din statele europene, tratând instituţia nulităţii, discută preponderent despre invaliditatea actului juridic civl, deşi, simultan o privesc ca pe o cauză de ineficacitate. Ar însemna, oare, că invaliditatea se confundă cu ineficacitatea? Nu, doar că până la un punct se suprapun.
În opinia mea, corelaţia dintre invaliditate şi ineficacitate este aceea de parte-întreg, în sensul că ineficacitatea apare ca o noţiune mai largă, incluzând atât invaliditatea ca aspect conceptual sancţionator al actului juridic, dar completând-o cu aspectul practic (aplicat) al lipsirii de efecte juridice, pe care acel act le-ar putea produce, în condiţii normale.
Noţiunea de invaliditate nu este tehnică şi este incompletă. Noţiunea de invaliditate şi interfaţa sa de act nul trebuie să coexiste alături de un remediu concret al acelui act jurdic, astfel încât să admită posibilitatea că numai o acţiune contrarie (pronunţarea nulităţii de către instanţă, ca urmare a învestirii acesteia cu o acţiune în nulitate sau în anulabilitate) poate priva de eficacitate respectivul act, ipoteză în care conceptul negativ de „invaliditate” nu ar mai fi clar.
Conceptul de ineficacitate a actului juridic include intrinsec noţiunea de invaliditate, dar rezolvă logic orice ipoteză şi orice elemente concrete ale speţei de nulitate a actului juridic, include şi ideea de nulitate-sancţiune şi pe aceea de nulitate-consecinţă (efect). Astfel, nulitatea, ca sancţiune nu va lipsi de efecte doar contractul care contravine unei norme imperative (nulitate expresă, textuală), ci poate surveni oriunde lasă să se înţeleagă legiuitorul (nulitatea virtuală).
O problemă controversată de câteva secole în dreptul european o constituie teoria „actului inexistent”. Deşi în cuprinsul tezei de doctorat (a se vedea monografia „NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL” publicata la Editura Hamangiu 2009 – http://www.hamangiu.ro/carti/colectii/monografii/nulitatea-actului-juridic-civil1.htm) am detaliat aspectele pentru care nu primim această accepţiune, trebuie să-i recunoaştem inexistenţei un rol aparte în teoria generală a nulităţii actului juridic.
Inexistenţa ar trebui privită ca un element intrinsec al noţiunii de nulitate.Vorbind despre efectul desfiinţării retroactive a actului juridic în cazul pronunţării nulităţii, vorbim implicit despre faptul că acel act va fi considerat ca şi cum nu ar fi existat niciodată, ca şi cum părţile nu l-ar fi încheiat niciodată. Or, din acest punct de vedere, inexistenţa are o altă valenţă decât cea de la care au plecat calsicii adepţi ai teoriei actului inexistent.
În opinia mea, inexistenţa nu constituie imaginea generală a nulităţii, ci este doar un atribut al acestei sancţiuni complexe, mai exact o non-calitate a actului juridic lovit de nulitate. Dar asta nu e tot. Nu e suficient să constatăm că un anumit act juridic, prin incidenţa nulităţii, apare ca şi inexistent, ci trebuie să urmărim şi dacă efectele acestuia se mai produc, în tot sau în parte, astfel cum au fost înţelese de părţi la momentul încheierii actului, ori nu se mai produc deloc.
Nulitatea ca sancţiune, nu poate fi privită strict in abstracto, ci trebuie interpretată în funcţie de situaţiile concrete în care se produce, situaţii care diferă de la caz la caz. Astfel, pronunţarea nulităţii poate surveni atunci când actul este deja executat în tot sau în parte, situaţie în care trebuie văzut cum va opera restituirea prestaţiilor, măsura în care acest lucru mai e posibil, ipoteza în care ne-am afla în sfera excepţiilor de la restitutio in integrum. Discutând despre o asemenea analiză în domeniul efectelor, mai putem privi nulitatea ca simplă inexistenţă a actului juridic sau vorbim, de facto, despre măsura ineficacităţii acestuia, ca efect direct al pronunţării nulităţii?
Aceasta este perspectiva care, în opinia mea, justifică teza că nulitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil, o sancţiune de drept civil complexă, conţinând în structura sa atât valenţa inexistenţei, cât şi a invalidităţii, faţete conceptuale care se re-interpretează prin raportare la consecinţe (efecte).

**
O problemă de interes şi de noutate în doctrina dreptului civil material român, dar şi în cel european, o constituie aşa-zisele nulităţi noi, „speciale”, respectiv: nulităţile de protecţie şi nulităţile de interdicţie, instituite de legislaţia comunitară europeană.
Aflate la mare distanţă de acele forme tradiţionale de nulitate – care s-au definit structurale, pentru că sunt interne contractului -, „cauzele” nulităţilor noi ţin exclusiv de circumstanţe sau elemente exterioare contractului şi care sunt totuşi destinate să reacţioneze la tratamentul acestuia. Reperul central în funcţie de care se nasc aceste nulităţi speciale îl constituie protecţia interesului contractantului individual, căreia i se consacră o acţiune specială.
În acest context nulitatea dobândeşte conţinuturi ce iau în considerare „dezechilibrul semnificativ” pe care-l suferă contractantul individual, prin absenţa „negocierii individuale” ori în situaţia „de dependenţă economică” în care se află societatea individuală subcontrac¬tantă şi că, pe planul modului de a operare a nulităţii, ineficacitatea operează numai „în avan¬tajul” contractantului protejat.
În ultima vreme, literatura străină, aflată în faţa unei adevărate şi proprii „inflaţii” de forme de nulitate răspândite în legi speciale şi normative comunitare, şi-a pus şi problema raportului dintre aceste noi (forme de) nulităţi şi nulităţile din coduri sau nulităţile doctrinare clasice .
Prima reacţie ar putea fi aceea de a se reorganiza pe linia de apărare a modelului de nulitate din cod şi de a opune o procedură de inadmisibilitate la extinderea unor astfel de forme noi, definite „excepţionale” şi în mod sigur fructul apariţiei şi aprecierii de interese, concrete şi ocazionale, pentru a nu le spune efemere. Dar în considerentele care urmează vom vedea că un astfel de răspuns e nesatisfăcător. Apreciem că sarcina juristului nu e niciodată aceea de a respinge „noul” în stăruitoarea apărare a vechiului, ci să depisteze liniile de „lungă durată” ale unui fenomen, în vederea identificării unor noi forme structural-organizatorice ale existentului. Acest lucru ar trebui să se întâmple şi în situaţia nulităţilor noi.
În primul rând, într-o astfel de materie, interpretul e solicitat să traseze o aşa zisă recunoaştere de domeniu în legătură cu fenomenele de asociat sub eticheta „nulităţilor speciale” . Calificativul special a fost utilizast de doctrina de specialitate, avându-se, probabil, în vedere sursa acestor nulităţi, de observat în legile „speciale” extra-cod. Deja e vorba de o primă ordine de evaluare, eventual discutabilă dacă se doreşte a se critica „centralitatea” codului. Deja se spune altceva când se distinge în calificativul „speciale” caracte¬rul efectelor, tocmai „speciale”, la care sunt corelate noile forme de nulitate. Primul e un criteriu topografic, al doilea, substanţial, care se referă la tratamentul concret de care este capabil contractul nul . Încearcă să-i pună în legătură şi pe primul şi pe al doilea, tocmai acel criteriu care se referă la o tipologie specială a unor raporturi, şi tocmai pentru a justifica tratamentul diferit care derivă de aici .
Dar tematica „nulităţilor speciale” nu e astfel doar pe terenul efectelor, definite tocmai „speciale”, deci, diferite de cele obişnuite. Ea e ca atare şi pe terenul nulităţii-speţă. Într-adevăr aceasta e la ani lumină distanţă de acele forme tradiţionale de nulitate, care s-au definit „structurale”, pentru că sunt interne contractului.
„Cauzele” şi/sau factorii – dacă aici se pot defini astfel – de nulitate ţin aici de cir¬cumstanţe sau elemente care sunt, toate, „exterioare” contractului şi care sunt totuşi destinate să reacţioneze la tratamentul acestuia. Precursoare, de exemplu, sub acest aspect, este legislaţia de origine comunitară (a se vedea, de exemplu, legislaţia italiană antitrust, Legea nr. 287/1990) care, dacă interzice convenţii sau acorduri între societăţi, leagă această interdicţie de efectul (extern) restrictiv al concurenţei pe piaţă (art. 2).
În alt cadru (cel al clauzelor vexatorii, a se vedea art. 1469 bis C. civ.it.), dacă se înţelege să se protejeze consumatorul, se face acest lucru cu condiţia să lipsească o tratativă individuală între contractanţi (asupra clauzei în obiect) şi acest lucru să constituie semnul unei situaţii de abuz.
În alt sector, cel al subcontractării, nulitatea e dictată cu referire la „abuz de dependenţă economică”. Speţa abuzului e definită în acelaşi articol ca situaţie de excesiv dezechilibru al drepturilor şi obligaţiilor. Şi în sfârşit, protecţia consumatorului poate fi subordonată şi circumstanţei ca, contractul să fie stipulat „la distanţă”.
Este evident că, în aceste cazuri, se ajunge la situaţii sau circumstanţe toate „exterioare” contractului individual deoarece ţin de situaţii mai de ansamblu în care se află părţile. Se priveşte deci „în jurul” contractului. Contractul e doar vârful aisbergului. Deci cauzele sau factorii nulităţii „de protecţie” nu se lasă închişi într-o speţă determinată. Ei sunt negarea speţei.
Iată deci că termenul „speciale”, cu referire la aceste forme de nulitate sfârşeşte prin a merge dincolo de efectul individual „special” (fie acesta de identificat în forma specială de legitimare relativă sau în caracterul parţial în mod necesar al nulităţii sau în efectul substitutiv al altor clauze), pentru a ajunge la conţinuturi care se pun în contrast chiar şi cu forma nulităţii-speţă, pentru că sunt menite să se concretizeze în judecăţi înalt discreţionare asupra circumstanţelor „exterioare” contractului.
În acest punct, interpretul ar putea să se descurajeze în prezenţa unei normări a nulităţii care pare că a rupt orice raport cu nulitatea de cod . Descurajarea ar putea să determine să se ia act de această realitate şi să i se opună o procedură de neadmisibilitate.
Cu toate acestea, nu au lipsit criterii de lectură mai omogene şi mai apropiate de tematica nulităţii, şi acestea se pot justifica în raport de coerenţa faptului dat pe care-l aleg. Desigur, este vorba de a accepta şi/sau de a lua act de „diversitatea” unghiului de vedere, pentru a se detaşa din această „diversitate” şi a încerca să reconstruiască o formă juridică coerentă.
Unghiul de vedere de la care mulţi au pornit este, s-a văzut, cel al „protecţiei” interesului contractantului individual, definit ca meritând o acţiune specială. Pentru că la interesul general al unei contractări importante şi eficiente şi care coincide cu valorile sistemului, a legislaţiei, la care în mod tradiţional e ancorată nulitatea din coduri, şi care determină, pe lângă lovirea cu nulitate a contractelor sau acordurilor lipsite de substratul material necesar, chiar contracte contrare unor norme imperative, la ordinea publică şi la bunele moravuri, s-a ajuns şi suprapunând interesul contractantului individual (fie acesta consumatorul sau clientul unei bănci sau al unei societăţi de asigurare), pentru protecţia căruia nu ar mai fi fost suficientă tradiţionala formă de nulitate în neutralitatea şi caracterul ei abstract (tocmai pentru că e neutră faţă de interesele individuale ale contractanţilor).
Pe un astfel de teren şi cu aceste premise intervine aşa-zisa nulitate „de protecţie”.
Acestea, prin definiţie, „protejează” contractantul individual (consumator şi/sau client). Se pun, ca să spunem aşa, în serviciul lui, în sensul că, atât pe planul condiţiilor de utilizare precum şi pe acela al modului de a opera, se folosesc pentru a furniza „protecţie” interesului individual . Atunci nu va trebui să ne mire foarte mult dacă nulitatea care capătă conţinuturi ce iau în considerare „dezechilibrul semnificativ” pe care-l suferă contractantul individual, prin absenţa „negocierii individuale” ori în situaţia „de dependenţă economică” în care se află societatea individuală subcontractantă şi că, pe planul modului de a operare a nulităţii, ineficacitatea operează numai „în avantajul” contractantului protejat.
De asemenea, nu va trebui să ne mirăm dacă o condiţie de formă a contractului, raportată în mod tradiţional la ambii contractanţi, este în schimb raportată numai la unul dintre aceştia (clientul băncii) şi că nulitatea, astfel ameninţată, poate fi susţinută numai de contractantul protejat şi că prescrierea, a cărei nerespectare induce nulitate, este derogabilă numai în sensul cel mai favorabil pentru contractantul protejat.
Dar, în general, va trebui să se recunoască faptul că forma nulităţii „parţiale” este aici cvasi „impusă”, fără quid medium al voinţei părţilor. Şi acesta e un mod de a proteja interesul părţii pentru a recupera contractul in parte qua.
În faţa acestor noi provocări teoretice, apreciez că, în analiza acestor categorii de nulităţi, nu trebuie abandonat statutul tradiţional al nulităţii numai din motivul creării unui nou mod de a re-defini nulitatea, potrivit logicii speciale a speţei, în care interesul contractantului este leit-motivul acesteia. Consider că, având în vedere interesul protejat, singura problemă cu adevărat importantă care trebuie să ne preocupe este ca şi tratamentul sancţionator care derivă din această specie de nulitate să fie coerent cu acest interes.
Din punct de vedere sistemic, cred că nulităţile „de protecţie”, constituie o formă de nulitate alternativă la forma de nulitate-sancţiune şi la forma de nulitate-soluţie (în favoarea unuia dintre contractanţi).
Ca o particularitate, în ipoteza formei de nulitate-soluţie, ca mijloc de protecţie a interesului special al unuia dintre contractanţi, legitimarea procesuală activă în acţiunea de nulitate, trebuie să aparţină exclusiv contractantului beneficiar al normei de protecţie violate. De aici deducem că, acest timp de nulitate are caracter relativ.
În plus, având în vedere că nulitatea-soluţie e destinată să se conformeze strict interesului protejat, când e lovită de nulitate numai o clauză sau o parte a contractului, acesta nu va fi desfiinţat integral, decât dacă, din interpretarea acestuia, ar rezulta că acea clauză sau acea parte a contractului lovită de nulitate era esenţială pentru părţile contractante, în lipsa căreia acestea nu l-ar mai fi încheiat.
***
Normativa privind concurenţa dintre societăţi este cea care determină în primul rând apariţia unei forme de nulitate care se distanţează sensibil de aşa-zisele nulităţi „structurale”, apropiindu-se în schimb de aşa-zisele nulităţi din valoare negativă sau de acele forme de nulitate pe care unii le-au denumit „politice” . Dar chiar şi faţă de nulităţile de valoare negativă aceste forme de nulitate tind să păstreze distanţele ratione materiae.
Trebuie să observăm aici cum regulile concurenţiale s-au extins treptat de la tradiţionala formă în cod, care le limitează cadrul de aplicare la „acte şi comportamente” (materiale), sancţionate în diverse feluri [de la tehnicile reale cu caracter inhibitoriu şi de restituire, la cele de reparaţie], la legislaţia comunitară (Tratatul de la Roma – Maastricht art. 81-86) şi ulterior la legislaţiile naţionale antitrust, care, în schimb, extind cadrul lor la „acorduri şi convenţii” şi anume la acte şi/sau semne care prevestesc comportamente în fapt. Interpretul nu poate sesiza nivelul cel mai înalt al unei forme de protecţie care sfârşeşte prin a nu mai cuprinde doar nivelul aşa-zis comportamental şi executoriu cu referire la acţiunea întreprin¬zătorilor individuali, ci nivelul programatic şi concertat care priveşte comportamentul societăţilor sau a asociaţiilor ori grupurilor acestora.
Şi astfel protecţia jocului concurenţei, în sensul de a ţine cont nu numai de interesul corporativ al concurenţilor, ci şi de interesul mai general de piaţă şi de (reflex al) cel al consumatorilor, este încredinţată tehnicii interdicţiei, în sensul că acordurile sau deciziile, de natură să prejudicieze comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau ca efect să împiedice, să restrângă sau să inducă în eroare concurenţa, sunt făcute obiectul unei interdicţii explicite deoarece „sunt incompatibile cu piaţa comună” (art. 81 Tratatul de la Maastricht). Interdicţia e întărită ulterior de efectul de nulitate al acordului sau deciziei (art. 81 nr.2). Sensibile la nulitate sunt tocmai acestea din urmă, în special datorită conţinutului lor programatic, şi nu atât „practica convenită” care corespunde unei forme de coordonare între societăţi .
În legislaţia comunitară, interdicţia, enunţată în mod expres, este cea care e dotată cu efect de nulitate în cazul în care este nerespectată norma prohibitivă ce o conţine. Nulitatea este deci efectul « intern » al interdicţiei.
Raportul (ratio) interdicţiei stă în protecţia (jocului) concurenţei, pusă în pericol de acorduri restrictive.
E mai mult decât evident cum, în contextul normativei comunitare (dar poate că şi în legislaţiile naţionale antitrust), nulitatea reprezintă o categorie destul de insolită, deoarece normele comunitare îndeplinesc funcţia, în primul rând, de sursă de obligaţii pentru statele membre (art. 10 din Tratat).
Pe legiuitorul comunitar nu-l interesează, cel puţin direct, ca actele şi comportamentele să fie invalidate pentru că sunt în contradicţie cu legislaţia, ci ca acestea să nu se producă în fapt. În acest sens ajută mai mult, şi sunt utile, soluţii de tip aflictiv sau punitiv decât cele de tip declarativ şi emfatic, aşa cum poate fi soluţia nulităţii (a se vedea art. 228 din Tratat). Însă, care este, totuşi, diferenţa? Şi soluţia nulităţii se află printre resursele legislaţiei comunitare, în mod special acolo unde aceasta se confruntă cu enunţuri juridice (ca acordurile şi convenţiile), sensibile prin natură să fie „declarate” ineficace şi/sau invalidate (de exemplu, ineficacitatea clauzelor vexatorii, art. 1469 bis. C. civ.it.).
Rămâne deci că aici «nulitatea de drept deplin», declamată oficial de norma comunitară, trece de la «consecinţa» cu origine în dreptul civil la efectul (de drept) comunitar şi acesta din urmă rămâne «arbitrul» ei. Cu aceasta se vor putea obţine şi câteva răspunsuri la modul de a opera al acestei forme de nulitate atât de singulară.
Deci dacă, iniţial, va apărea emfatic şi excesiv ca nulitatea să se sprijine aici pe o interdicţie – ea putând să facă nerealizabil faptul ca interdicţia să fie nerespectată -, se va putea observa a contrario că totuşi interdicţia – şi aria sa de incidenţă – este cea care delimitează graniţa nulităţii. Ceea ce decurge din faptul că aici nulitatea e cea care serveşte interdicţia şi nu invers.
Se explică atunci de ce nulitatea nu poate privi decât elementele individuale ale acordului, lovite de interdicţie şi nu întregul, cu excepţia cazului când elementele lovite nu pot fi separate de acesta . În schimb, nu depinde de dreptul comunitar disciplina repercusiunilor pe care le va putea avea nulitatea asupra tuturor celorlalte elemente ale acordului. Aceste repercusiuni trebuie stabilite de instanţa naţională conform dreptului respectivei ţări. Între aceste repercusiuni se află fără îndoială despăgubirea daunei precum şi obligaţia de a contracta.
Dar legislaţia comunitară nu a înţeles să se îndepărteze şi de alte caracteristici ale nulităţii de drept comun.
Astfel trebuie să dăm ca exemplu efectul doar declarativ care prin definiţie o caracterizează. Acest lucru are grijă să-l stabilească art. 1 din regulamentul de aplicare a art. 81 şi 22 din Tratat (Regulamentul CEE nr. 62/17 din 6 februarie 1982). Într-adevăr au putut să apară îndoieli dacă nulitatea acordului avea sau nu nevoie de o pronunţare a Comisiei, aşa cum s-a reţinut de unele instanţe din ţările membre . Dar s-a căzut de acord să se excludă acest lucru din Regulament, dispunându-se că nu e necesar, în acest scop, de nicio „hotărâre preventivă”.
Nu trebuie reţinută în opoziţie cu această ordine posibilitatea recunoscută de acelaşi Tratat ca, de la efectul nulităţii să fie scutite acorduri şi decizii în cazul în care acestea contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuirii produselor ori la promovarea progresului tehnic sau economic (în acest sens pct. 3 al art. 81 din Tratat). Tocmai pentru că, în acest caz, protecţia jocului concurenţial are formă de interdicţie, e posibilă definirea acestuia chiar şi cu ajutorul scutirilor. Peste acestea e suverană autoritatea comunitară .
În schimb, acolo unde legiuitorul comunitar, ratione materiae, a înţeles să salvgardeze în primul rând evaluarea discreţionară a Autorităţii comunitare (în persoana Comisiei), cum are loc în cazul procedurii de control privind operaţiunile de concentrare economică, tehnica a fost diferită.
Autoritatea comunitară este cea care defineşte compatibile şi/sau incompatibile cu piaţa comună operaţiunea individuală de concentrare şi, numai după emiterea hotărârii Autorităţii, concentrarea respectivă poate avea efect (a se vedea Regulamentul CEE nr. 89/4064). În această secvenţă apar inaplicabile tradiţionalele categorii de drept civil ale nulităţii şi ale ineficacităţii deoarece, exceptând cazul de trimitere la autorităţile competente din statele membre (art. 9 reg.), întregul parcurs este aici presărat de decizii cu caracter administrativ al autorităţii (a se vedea şi puterea de a dezmembra sau separa societăţi concentrate, conf. art. 8, pct. 4 reg.) împotriva cărora va putea exista doar recursul la Curtea de Justiţie (art. 230 din Tratat, art. 16 reg. nr. 89/4064) .
Ce concluzii pot fi trase dintr-o asemenea ordine? Că nulitatea derivând din astfel de interdicţii e forma de nulitate al cărei cadru de aplicare e marcat de interdicţia propriu-zisă; dar că interpretarea acestui cadru nu e de competenţa autorităţii administrative (cu excepţia scutirilor pe care aceasta le dispune), ci de competenţa jurisdicţională (atât în for comunitar cât şi naţional), cu efecte deci declarative, ceea ce este şi semnul strictei legalităţi ce caracterizează nulitatea. Disciplina repercusiunilor, a consecinţelor, rămâne cea a nulităţii de drept comun. Oricum, e suficient să reţinem că, în cadrul discuţiei generale despre nulităţi, suntem îndreptăţiţi să discutăm şi această formă (nouă) de nulitate.
În acest mod, «nulitatea de drept deplin», declamată oficial de norma comunitară, trece de la «consecinţa» cu origine în dreptul civil, la efectul (de drept) comunitar şi doar acesta din urmă rămâne «arbitrul» ei.
Practic, consider că funcţia preventivă are prioritate aici, nulitatea putând determina ca interdicţia să fie respectată, pentru a evita aplicarea tratamentului sancţionator, de unde deducem că nulitatea e cea care serveşte interdicţia şi nu invers. În acest context, ne putem explica de ce nulitatea nu poate privi decât elementele individuale ale acordului, lovite de interdicţie şi nu întregul, cu excepţia cazului când elementele nule nu pot fi separate de acesta. Cu toate acestea, disciplina repercusiunilor pe care le va putea avea nulitatea asupra tuturor celorlalte elemente ale acordului (despăgubirea, repararea daunei, precum şi obligaţia de a contracta) nu depinde de dreptul comunitar, ci urmează a fi stabilite de instanţa naţională, potrivit dreptului intern..
În concluzie, dacă în sistemele de drept interne ale statelor, prin nulitate se înţelege ineficacitatea radicală a actului, în dreptul comunitar, aceasta e vădit negată de numeroasele dispoziţii care „salvează” actul prin reguli substitutive (în materie de dobândă, preţuri şi condiţii, în materie bancară şi de creditare) şi/sau prin principiul că nulitatea este întotdeauna parţială (în materie de contracte referitoare la servicii de investiţii, de exemplu).
Dacă prin nulitate se înţelege forma de legitimare extinsă la oricine ar putea avea un interes din aceasta, ea e negată de numeroasele dispoziţii care atribuie această legitimare numai subiectului care urmează a fi protejat (aşa-zisele nulităţi de protecţie).
Deducemm astfel că, fundamentul „nulităţii europeane”, faţă de cea din coduri, nu mai e oferit de un eveniment al speţei, care a luat fiinţă în mod neregulamentar, pentru că e defectuos şi incomplet, ci de o ordine de interese care, în oarecare mod şi formă, trebuie recuperat, astfel încât să permită soluţii neuniforme şi dotate cu elasticitate.
Din perspectiva naturii juridice opinez că, mai cu seamă, această nouă categorie de nulităţi prezintă interes sub aspectul efectelor produse sau, mai bine zis, care nu se mai produc sau sunt înlocuite cu alttele (sancţiuni cu rol de despăgubire), astfel că şi acestea întăresc ideea că nulitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic.

DE LA BRUXELLES I LA REGULAMENTUL CE NR. 805/2004.CIRCULAŢIA TITLURILOR EXECUTORII ÎN SPAŢIUL JUDICIAR EUROPEAN.

marți, ianuarie 19th, 2010

ASPECTE DE DREPT PROCEDURAL COMPARAT ÎN MATERIA BREVETELOR EUROPENE DE INVENTIE

marți, ianuarie 19th, 2010

Lector univ.dr.Gabriela Răducan
Av. Ana Maria Mihai

Abstract:
The present study aims to underline the dynamic, versatile character of the patent procedure, with reference to both the European Patent Convention and the national law in Romania, France, Germany and Great Britain. These four national law systems have been deliberately chosen in order to illustrate how an essentially unitary procedure can be influenced by either the legal system in which it is applicable (romanic law or common law) or by the statal organisation (unitary or federal state). A particular attention was paid to the European Patent Convention that establishes a procedure that is operational at a european level, with obvious benefits for the patent granting procedure in terms of celerity and efficiency.

Key words: patent, opposition procedure, appeal, revocation, infringement.

1. Consideraţii introductive

Convenţia din 5 octombrie 1973 privind eliberarea brevetelor europene („Convenţia”) a stabilit un cadru uniform de acordare a brevetelor de invenţie, fără a neglija însă particularităţile naţionale în această materie. Cu respectarea normelor stabilite în Convenţie, statele membre ale Organizaţiei Europene de Brevete beneficiază, aşadar, de emiterea brevetului european de invenţie de către organizaţie (art. 4, alin.(3) din Convenţie), ceea ce înseamnă recunoaşterea invenţiei brevetate într-un stat membru pe teritoriul tuturor celorlalte.
Deşi, în ansamblul lor, prerogativele oferite Organizaţiei Europene de Brevete constituie un important instrument de comunicare între procedura europeană autonomă şi sistemele legislative naţionale, acestea nu împietează în niciun fel asupra dreptului naţional al brevetelor. Statele semnatare ale Convenţiei îşi păstrează, aşadar, dreptul de a emite brevete în condiţiile normelor legale naţionale. În egală măsură, soluţionarea litigiilor apărute cu privire la brevetele emise la nivel naţional rămâne de competenţa organelor specifice din fiecare stat.
În cele ce urmează, ne vom îndrepta atenţia atât asupra procedurilor stabilite în cuprinsul Convenţiei şi aplicabile în ceea ce priveşte brevetul european, cât şi asupra câtorva dintre procedurile naţionale cele mai relevante, aplicabile în ceea ce priveşte brevetele acordate la nivel naţional, urmând ca analiza comparativă a acestora să evidenţieze diversitatea cadrului legislativ european în care se desfăşoară operaţiunile referitoare la brevetele de invenţie.

2. Proceduri stabilite prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene

Aşa cum precizam anterior, Convenţia din 1973 instituie procedura de acordare a brevetului european, aplicabilă statelor parte la convenţie. Mai exact, art. 90-134 detaliază regulile care trebuie respectate până la acordarea brevetului de invenţie, procedura de opoziţie şi procedura de apel, pe care le vom analiza în cele ce urmează. Rolul principal în cadrul procedurii de acordare a brevetului european aparţine Oficiului European de Brevete.
Astfel, primul pas pentru a obţine un brevet european este acordarea unei date de depozit cererii formulate. Verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea acesteia este de competenţa Oficiului European de Brevete. Imposibilitatea acordării unei date de depozit, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de Regulamentul de aplicare a Convenţiei, are drept consecinţă excluderea cererii de la calificarea drept „cerere de brevet european”. Însă, în situaţia în care cererea respectă condiţiile pentru acordarea datei de depozit, Oficiul European de Brevete dispune această măsură, urmând ca, în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Convenţiei, să întocmească şi să publice un raport de cercetare documentară europeană referitor la cererea formulată.
Tot Oficiului European de Brevete îi revine atribuţia de a publica cererea de brevet european după expirarea unei perioade de 18 luni de la data depozitului sau, dacă a fost revendicată prioritatea, de la data priorităţii. Publicarea poate avea loc chiar înaintea expirării acestei date, la cererea solicitantului. Perioada de 18 luni la care se referă Convenţia nu împiedică însă publicarea cererii de brevet referitor la care s-a luat hătărârea eliberării anterior acestei date.
Acordarea brevetului european este decisă de Divizia de examinare a Oficiului European de Brevete. În cazul acordării brevetului european, se face menţiune despre aceasta în Buletinul european de brevete, prin publicarea hotărârii de acordare, urmată de publicarea menţiunii de eliberare a brevetului european şi a fasciculului de brevet european.
În termen de nouă luni de la publicarea de eliberare a brevetului european, persoanele interesate au posibilitatea de a formula opoziţie la brevet, care urmează a fi examinată de Divizia de opoziţie a Oficiului. Motivele de opoziţie sunt limitativ precizate în Convenţie:
a) obiectul brevetului european nu este brevetabil în înţelesul art. 52-57 din Convenţie;
b) brevetul european nu descrie invenţia suficient de clar si complet pentru ca un specialist în domeniu să o poată executa;
c) obiectul brevetului european depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost ea depusă, sau dacă brevetul a fost eliberat pe baza unei cereri de brevet european divizionare sau a unei noi cereri depuse în conformitate cu art. 61 din Convenţie şi care depaseste conţinutul cererii iniţiale, aşa cum a fost ea depusă. Dacă apreciază că există cel puţin unul dintre aceste motive, Divizia de opoziţie are atribuţia revocării brevetului. În caz contrar, ca şi în situaţia în care titularul amendează cererea de brevet astfel încât să fie suprimat motivul de opoziţie, cererea de opoziţie se respinge.
Un aspect care trebuie punctat şi care îşi găseşte inspiraţia în multe dintre legislaţiile naţionale constă în aceea că, pentru a formula o cerere de opoziţie, titularul acesteia nu trebuie să justifice un interes personal şi direct. Orice persoană este îndreptăţită să formuleze o asemenea cerere, prin instituirea procedurii de opoziţie, legiuitorul urmărind, aşadar, protejarea unui interes public, astfel cum rezultă atât din ansamblul reglementărilor specifice, cât şi din jurisprudenţă (Hotărârea Marii Camere de Apel nr.3/97, publicată în Jurnalul Oficial nr. 245 din 1999). Motivele personale care stau la baza formulării unei cereri de opoziţie sunt, aşadar, irelevante în aprecierea caracterului întemeiat sau nu al acesteia.
Pe de altă parte, introducerea a mai mult de o cerere de opoziţie de către aceeaşi persoană a fost apreciată în jurisprudenţă drept lipsită de interes legitim, având în vedere faptul că această persoană dobândeşte calitatea de parte la procedura brevetării din momentul introducerii primei cereri (Hotărârea Diviziei de examinare nr. 9/2000, publicată în Jurnalul Oficial nr.275/2002).
Hotărârile luate de Secţia de depozit, Diviziile de examinare, Diviziile de opoziţie şi Divizia juridică (toate funcţionând în cadrul Oficiului European de Brevete ca drept „instanţe” cu o competenţă redusă, însă, la materii strict determinate – mai exact ca organe cu caracter jurisdicţional) pot face obiectul unei cereri de apel, care se depune la Oficiul European de Brevete în termen de două luni de la data comunicării hotărârii atacate. Convenţia acordă, însă, un termen mai lung pentru motivarea apelului, respectiv, patru luni de la data comunicării hotărârii.
Procedura de soluţionare comportă, însă, o serie de particularităţi, relevate prin compararea cu instituţiile aparent similare din dreptul procesual comun. Astfel, dacă entitatea a cărei hotărâre a fost atacată consideră apelul ca fiind admisibil şi fondat, ea trebuie să rectifice hotărârea emisă. În cazul în care în termen de trei luni de la primirea motivelor de apel nu s-a luat nicio decizie asupra apelului, acesta va trebui înaintat Camerei de apel, fără a se face comentarii asupra fondului.
După examinarea în fond, Camera de apel va hotărî asupra apelului, având fie posibilitatea de a delibera în cauză, fie posibilitatea de a trimite acţiunea spre rejudecare instanţei care a luat decizia atacată. În cazul trimiterii spre rejudecare, motivele şi dispozitivul hotărârii Camerei de apel sunt obligatorii pentru instanţa care a luat decizia atacată cu apel, cu condiţia ca faptele cauzei să fie aceleaşi. Dacă hotărârea atacată prin apel a fost luată de Secţia de depozit, atunci motivele şi dispozitivul hotărârii Camerei de apel sunt obligatorii şi pentru Divizia de examinare.
Rolul îndeplinit de procedura de apel este acela de a se verifica corectitudinea şi legalitatea hotărârilor luate de diviziile care au atribuţii în materia acordării brevetului european. Apelul are un caracter separat şi independent de procedurile desfăşurate în primă instanţă. În acest sens, în Hotărârea Diviziei de examinare nr. 501/92 (publicată în Jurnalul Oficial nr.261 din 1996), s-a reţinut că toate cererile formulate de una dintre părţi în cursul procedurii în primă instanţă nu sunt valabile şi în faţa instanţei de apel, fiind aşadar necesară reluarea acestora dacă partea care le-a formulat intenţionează să uzeze de efectele lor.
Apelul formulat în condiţiile stabilite de Convenţie are efect suspensiv, astfel cum rezultă şi din cele reţinute în Hotărârea Marii Camere de Apel nr. 28/94 (publicată în Jurnalul Oficial nr.742 din 1995) în care s-a stabilit că hotărârea atacată cu apel nu-şi va produce efecele juridice până la soluţionarea acestuia. Astfel, în situaţia din speţa citată, în cazul atacării cu apel a unei hotărâri prin care se refuză suspendarea publicării menţiunii acordării unu brevet, publicarea va trebui amânată până la soluţionarea apelului. Marea Cameră insistă însă asupra ideii că efectul suspensiv nu echivalează cu desfiinţarea hotărârii atacate, soarta acesteia depinzând de rezultatul cererii de apel. Observăm din nou că legiuitorul european s-a inspirat din sistemele de drept ale statelor membre, mai exact, din sistemul de drept romanic, apelul formulat în condiţiile stabilite de Convenţie având caracteristici similare apelului din legislaţiile naţionale ale mai multor state – părţi. De asemenea, efectul devolutiv este o altă consecinţă a formulării cererii de apel, calea de atac reantrenând reanalizarea fondului.
Totodată, trebuie subliniat că este interzis cumulul de decizii, în respectarea principiului imparţialităţii, astfel că, entitatea căreia îi aparţine competenţa de a statua în primă instanţă pierde dreptul de a se pronunţa asupra aspectelor ulterioare legate de cauză (Hotărârea Diviziei legale nr.29/94, publicată în Jurnalul Oficial nr.147din 1998).
Un rol deosebit de important în cadrul procedurii europene de acordare a brevetului îl are Marea Cameră de Apel. Aceasta va fi sesizată atunci când se pune o problemă de drept de importanţă fundamentală, fie din oficiu, fie la cererea unei părţi, fie la solicitarea preşedintelui Oficiului European de Brevete dacă, în această ultimă situaţie, două camere de apel au luat hotărâri diferite în acea problemă. Această procedură asigură aplicarea uniformă a legii şi poate avea ca obiect numai probleme de drept strict determinate, iar nu şi speţe în întregime (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Diviziei tehnice nr.184/91). Problemele de drept deduse judecăţii în faţa Marii Camere de Apel trebuie să aibă relevanţă concretă în cauză, deci o strânsă legătură cu aceasta. Un interes strict teoretic în clarificarea unei probleme de drept nu constituie o justificare pentru formularea unei asemenea sesizări.Pe durata deliberării Marii Camere de Apel asupra problemei de drept cu care a fost sesizată, procedura de acordare a brevetului va fi suspendată.
De asemenea, nu sunt admisibile cererile care au ca obiect probleme de natură exclusiv tehnică. Dacă o problemă de drept apare în faţa uneia dintre diviziile Oficiului European de Brevete, dar această divizie apreciază că are suficiente mijloace pentru a o soluţiona, nu este necesară sesizarea Marii Camere de Apel (Hotărârea Diviziei juridice nr.5/81).
Convenţia prevede şi posibilitatea revocării brevetului european, cu efect numai într-un stat contractant, pentru unul dintre următoarele motive: obiectul brevetului european nu este brevetabil, conform art. 52-57 din Convenţie; brevetul european nu dezvaluie invenţia de o manieră suficient de clară şi completă pentru a fi realizată de un specialist în domeniu; obiectul brevetului european se extinde dincolo de conţinutul cererii, aşa cum a fost ea înregistrată, sau, dacă dacă brevetul a fost eliberat pentru o cerere de brevet european divizionară sau pentru o cerere nouă înregistrată conform art. 61 din Convenţie, dincolo de conţinutul cererii anterioare, aşa cum a fost depusă; protecţia conferită de brevetul european a fost extinsă; titularul brevetului european nu este îndreptăţit, conform art. 60, paragraful (1) din Convenţie.

3. Incidente procedurale în materia brevetelor de invenţie în dreptul român.

Cadrul legislativ în care se desfăşoară procedura brevetării în sistemul de drept român este stabilit de următoarele acte normative: Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, modificată şi completată prin Legea nr.203/2002, republicată ; Hotărârea de Guvern nr. 499/2002 de aprobare a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie; Legea nr. 381/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora; Legea nr. 611/2002 privind aderarea României la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, precum şi la actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000.
În sistemul de drept român, cererile formulate în materia brevetelor de invenţie trebuie să respecte prevederile Legii nr. 64/1991. Organul cu rol central în cursul acestei proceduri este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). Art. 28 din Legea nr. 64/1991 stabileşte că „OSIM hotărăşte prin Comisia de examinare de specialitate, pe baza raportului de examinare a cererii de brevet de inventie, acordarea brevetului de inventie sau respingerea cererii de brevet”. Orice hotărâre luată de Comisia de examinare poate fi contestată la OSIM în termen de 3 luni de la comunicare (art.51 alin.1). Articolele precitate stabilesc, aşadar, regulile cu respectarea cărora se poate contesta hotărârea privind admiterea sau respingerea cererii de acordare a brevetului de invenţie. În cazul retragerii constestaţiei, procedura va continua.
Legea permite, de asemenea, formularea unei cereri de revocare a brevetului de invenţie. Astfel, orice persoană are dreptul să formuleze, în scris şi motivat, la OSIM, o cerere de revocare a brevetului de invenţie, în termen de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării acestuia, dacă:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12 si 13 din lege;
b) obiectul brevetului nu descrie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încat o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă.
Dacă motivele de revocare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi revocat parţial, în mod corespunzător (art.52). Contestatia sau, după caz, cererea de revocare, se soluţionează, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia la OSIM, de către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul OSIM.
În fine, în dreptul român există posibilitatea anulării brevetului de invenţie acordat de OSIM, ca şi a anulării unui brevet european cu efecte în România, în condiţiile în care se constată că:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12 si 13 din lege;
b) obiectul brevetului nu descrie invenţia suficient de clar si complet, astfel încat o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, astfel cum a fost depusă;
d) protecţia conferită de brevet a fost extinsă;
e) titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.
Ori de câte ori o astfel de situaţie se materializează, persoana interesată depune o cerere de anulare care va fi judecată de către Tribunalul Bucureşti. Cererea de anulare se poate face dupa împlinirea termenului prevazut la art. 52, în care poate fi formulată o cerere de revocare, cu excepţia situaţiilor în care protecţia conferită de brevet a fost extinsă ori titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului, pe toată durata de valabilitate a brevetului.
Hotărârile Tribunalului Bucuresti pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. La rândul lor, hotărârile Curţii de Apel Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea de anulare definitivă şi irevocabilă se înregistrează la OSIM de către persoana interesată. Menţiunea hotărârii de anulare se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la înregistrarea hotărârii la OSIM.
Revocarea ori anularea unui brevet presupune, însă, posibilitatea acordată titularului de a formula observaţii privind măsura dispusă şi de a aduce, într-un termen rezonabil, modificările sau rectificările admise de lege. Cu această ocazie, va fi întrunită o Comisie de reexaminare a cărei hotărâre motivată, se va comunica părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi va putea fi atacată cu apel la Tribunalul Bucuresti în termen de 30 de zile de la comunicare.
Hotărârile Tribunalului Bucureşti vor putea fi atacate, la rândul lor, cu recurs, la Curtea de Apel Bucureşti. Dispozitivul hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, luată de comisia de reexaminare, precum şi dispozitivul hotărârii definitive si irevocabile pronunţate de instanţa judecătorească se înscriu în registrele naţionale şi se publică în Bulentinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată. OSIM înscrie în registrele naţionale modificările intervenite ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi le publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată.
În ceea ce priveşte litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contractele de cesiune si licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (6), art. 36 şi art. 42 din Lege, dispoziţiile art. 63 stabilesc că acestea sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.
Tot în condiţiile dreptului comun, titularul de brevet, precum şi licenţiatul autorizat să utilizeze drepturile decurgând din brevetul de invenţie, pot solicita instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri asigurătorii, atunci când exista un risc de încălcare a drepturilor decurgând dintr-un brevet şi dacă această încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă, ca şi ordonarea după acordarea liberului de vamă a unor măsuri privind încetarea faptelor de încalcare a drepturilor decurgând din brevet, săvârşite de o terţă persoană cu ocazia introducerii în circuitul comercial a unor mărfuri importate, care implica o atingere a acestor drepturi.

4. Particularităţile procedurii de brevetare în dreptul francez.

Normele legale care stabilesc regulile de desfăşurare a procedurii de brevetare în sistemul de drept francez sunt : Legea nr. 597/1992 privind codul proprietăţii intelectuale, cu modificările ulterioare; Decretul nr. 385/1995 privind regulamentul de aplicare a codului proprietăţii intelectuale.
În Franţa, implementarea normelor privind brevetul de invenţie este în sarcina Institutului Naţional de Proprietate Industrială. Sistemul francez nu permite, spre deosebire de cel român şi de cel aplicabil la nivel european, analizate anterior, formularea unei opoziţii la înregistrarea brevetului, nici înainte, nici după acordarea acestuia. Singura posibilitate de intervenţie a terţilor constă în dreptul de a formula observaţii scrise referitoare la caracterul brevetabil sau nu al invenţiei. Aceste observaţii urmează a fi comunicate titularului cererii de acordare a brevetului care are la dispoziţie trei luni de la comunicare pentru a formula un răspuns la aceste observaţii ori a-şi adapta cererea.
Este permisă, însă, atacarea oricărei hotărâri privind acordarea, refuzul acordării, prelungirea titlurilor de proprietate industrială. Acţiunile care contestă hotărârile luate de Directorul General al Institutului Naţional de Proprietate Industrială sunt de competenţa cuţilor de apel cu atribuţii în materie de proprietate intelectuală, respectiv, a celor din Aix-en-Provence, Bordeaux, Colmar, Douai, Lyon, Paris şi Toulouse. Calea de atac trebuie formulată de persoana interesată în termen de o lună de la comunicarea hotărârii, pentru persoanele cu domiciliul în Franţa, şi în termen de două luni pentru persoanele cu domiciliul în străinătate. Acţiunea are, la fel ca în celelalte proceduri analizate mai sus, un efect suspensiv. Împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel se poate formula recurs în faţa Curţii de Casaţie.
Legea franceză stabileşte o procedură de repunere în termen pentru persoana care solicită un brevet şi care nu a respectat termenele stabilite de lege în acest sens. Această persoană va trebui să formuleze o cerere adresată Directorului General al Institutului Naţional de Proprietate Industrială într-o perioadă de două luni de la apariţia motivului care a generat imposibilitatea respectării termenului. În aceeaşi perioadă de timp va trebui să fie îndeplinit actul neefectuat în termen. Formularea cererii de repunere în termen este posibilă în cel mult un an de la expirarea sa. Hotărârea luată în această materie poate fi atacată la Curtea de Apel.
Validitatea unui brevet emis în condiţiile legii franceze poate fi contestată prin introducerea unei acţiuni în faţa instanţelor de drept comun, ulterior momentului acordării brevetului. Au calitate procesuală activă în această materie atât persoanele care apreciază că un brevet nu a fost acordat în condiţii legitime, cât şi procurorul, care poate acţiona din oficiu. Revocarea brevetului poate fi parţială sau totală şi are efect retroactiv.
O dispoziţie legală interesantă, care se regăseşte şi în legislaţiile altor state europene, este aceea care permite unei persoane care face dovada că lucrează la o invenţie şi care are temerea că ar putea încălca un brevet deja acordat să solicite emiterea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească dacă există într-adevăr o astfel de încălcare. Deşi obiectivul urmărit prin instituirea unei asemenea prevederi este acela de a evita apariţia neînţelegerilor, declaraţia instanţei nu exclude un litigiu ulterior pentru încălcarea sau nulitatea brevetului.

5. Elemente de drept german în procedura de brevetare.

În conformitate cu dispoziţiile legale de drept german (Legea din 21 iunie 1976 privind Convenţia Europeană asupra unificării unor aspecte de drept substanţial privind brevetarea invenţiilor din 27 noiembrie 1963, Tratatul de cooperare în materia brevetelor din 19 iunie 1970 şi Convenţia privind acordarea brevetului euroepean din 5 octombrie 1973, modificată prin Legea din 12 martie 2004 privind revizuirea Legii desenelor industriale; Legea consolidată a brevetelor, publicată la 16 decembrie 1980 şi modificată prin Legea din 21 iunie 2006 care modifică Regulamentul privind procedura de opoziţie la acordarea brevetului şi Legea privind costurile în materie de brevete ), orice persoană poate formula o cerere de opoziţie la acordarea brevetului în termen de trei luni de la data publicării acordării acestuia. Este, aşadar, vorba despre o opoziţie ulterioară acordării brevetului. Motivele pentru care poate fi formulată o astfel de cerere sunt limitativ prevăzute de lege şi vor fi expuse în detaliu în cuprinsul cererii.
Rolul central în procedura acordării brevetelor îi aparţine Oficiului German pentru Brevete şi Mărci. Asupra cererilor de opoziţie la care ne-am referit mai sus se pronunţă Departamentul Brevete, format din trei membri cu pregătire tehnică şi un membru cu pregătire juridică, pentru situaţiile care pun probleme deosebite de drept.
Hotărârea de soluţionare a cererii de acordare a brevetului poate fi atacată cu apel în termen de o lună de la comunicare. Cererea de apel se depune la Oficiului German pentru Brevete şi Mărci, iar motivarea apelului nu este o condiţie obligatorie. În cazul admiterii apelului, autoritatea emitentă îşi va rectifica hotărârea. În caz contrar, cererea de apel va fi trimisă instanţei federale competente în termen de o lună. Tribunalul Federal pentru Brevete este o instanţă independentă şi autonomă, destinată soluţionăării apelurilor formulate împotriva hotărârilor emise de Secţia Examinare sau Departamentul Brevete din cadrul Oficiului German pentru Brevete şi Mărci. De asemenea, tribunalul se pronunţă asupra acţiunilor în declararea nulităţii unui brevet. Hotărârile luate de Tribunalul Federal pentru Brevete pot fi atacate, la rândul lor, la Curtea Supremă Federală în termen de o lună, cu condiţia ca această modalitate de atac să fie expres menţionată în hotărârea emisă de tribunal.
Ca şi în cazul dreptului francez, este permisă repunerea în termen a părţii care, din motive neimputabile, nu a respectat un termen legal. Hotărârea luată asupra repunerii în termen nu este susceptibilă de nicio cale de atac.
Acţiunea pentru anularea unui brevet poate fi introdusă de orice persoană, însă numai pentru cazurile expres prevăzute de lege. Acţiunea este imprescriptibilă. Competenţa de primă instanţă în această materie aparţine Tribunalului Federal pentru Brevete, iar hotărârile acestuia sunt atacabile în faţa Curţii Supreme Federale în termen de o lună de la comunicare, atât pentru chestiuni de drept, cât şi pentru chestiuni de fapt.

6. Procedura de brevetare în Marea Britanie.

Beneficiind de o îndelungată tradiţie şi, implicit, de o bogată jurisprudenţă în materia proprietăţii intelectuale, Marea Britanie nu se dezminte nici în ceea ce priveşte domeniul brevetelor de invenţie, legislaţia specifică (Actul privind brevetele de invenţie din 1977; Regulamentul de brevetare din 1995, modificat şi completat; Regulamentul privind taxele în materia brevetelor din 1998, cu modificările ulterioare) stabilind o procedură complexă, menită să răspundă celor mai diverse situaţii ivite în practică.
Entitatea care instrumentează această procedură este Biroul de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit care, pe lângă atribuţia de acordare de brevete, îndeplineşte şi rolul unei instanţe inclusiv în ceea ce priveşte cererile de opoziţie formulate în legătură cu brevetele. Opoziţia nu este posibilă decât ulterior acordării unui brevet. Înaintea acestui moment, terţii pot înainta, însă, observaţii privind caracterul brevetabil al unei invenţii. Formularea acestor observaţii nu conferă, însă, terţilor interesaţi calitatea de parte la procedura de acordare a brevetului, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în sistemul european continental.
Cât priveşte contestarea validităţii unui brevet acordat în condiţiile legii britanice, aceasta poate avea loc fie în faţa Biroului de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit, în temeiul prerogativelor sale de instanţă judecătorească, fie în faţa instanţei de drept comun competentă. Cererea de revocare a brevetului poate fi formulată de orice persoană, inclusiv, din oficiu, de către reprezentantul Biroului de Proprietate Intelectuală („Comptroller”), în cazul în care invenţiei brevetate îi lipseşte caracterul de noutate, ca urmare a existenţei unui brevet anterior, având acelaşi obiect. Acesta din urmă are atribuţii şi în ceea ce priveşte cererile referitoare la încălcarea brevetelor. Având însă puteri limitate în comparaţie cu instanţele de drept comun, el îşi poate declina competenţa în favoarea acestora.
Hotărârile luate de Biroul de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit pot fi atacate în faţa instanţei de drept comun în termen de 28 de zile de la emitere.

7. Concluzii

Scopul prezentului articol este acela de a ilustra particularităţile procedurii privind brevetele de invenţie în cadrul mai multor siteme diferite de drept.
O dată cu adoptarea Convenţiei din 5 octombrie 1973 privind eliberarea brevetelor europene, a avut loc instituirea unei proceduri unitare, de care beneficiază toate statele europene care au ales să fie parte la această Convenţie. Procedura europeană rămâne însă una facultativă pentru solicitantul de brevet, care are la dispoziţie şi normele naţionale specifice.
Din analiza comparativă a sistemelor de drept puse în discuţie se desprind două idei esenţiale. Prima este aceea că sistemul european instituit de Convenţie a fost elaborat de o asemenea manieră încât să fie în echilibru cu normele naţionale, asigurând astfel receptivitatea destinatarilor Convenţiei.
Cea de-a doua constă în observaţia că, în ciuda nuanţelor generate – aşa cum am arătat – nu numai de viziunea legiuitorului, ci şi de contextul creat de sistemul juridic si forma de organizare statală a fiecărei ţări, există o serie de principii general valabile pentru procedura de acordare a brevetelor, dintre care amintim, cu titlu de exemplu: accesul persoanelor interesate la căile de atac în fiecare moment procesual important, enumerarea limitativă a cazurilor de anulare a unui brevet de invenţie, instituirea unor entităţi /organisme independente, care să se ocupe de cererile formulate în legătură cu brevetele de invenţie şi posibilitatea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate de acestea.

***
NOTA – Prezentul articol sau fragmente din continutul acestora nu pot fi reproduse fara acordul expres al autorilor sau fara citarea sursei.
Articolul a fost publicat in Revista Romana de Dreptul Proprietatii Intelectuale nr.4 din 2009

NULITATEA ACTULUI JURIDIC / CONTRACTULUI ÎNTR-UN VIITOR COD CIVIL ROMÂN

luni, mai 18th, 2009

Dacă tot e la modă discuţia despre codurile noi, m-am gândit că ar fi o idee bună să vă prezint acum, o fărâmă din teza mea de doctorat (Nulitatea actului juridic civil în dreptul intern şi în dreptul comparat european, coordonator: Prof. univ. Dr. GABRIEL BOROI), idee în care mi-am imaginat un posibil Capitol „Z” dedicat nulităţiii actelor juridice, cuprinzând un număr de 33 de articole, de inspiraţie europeană, încadrate în cinci secţiuni, după cum urmează:

CAPITOLUL „Z”
DESPRE NULITATEA ACTELOR JURIDICE CIVILE

I. Dispoziţii generale

Art. XX1 Noţiune
(1) Actul juridic va fi lovit de nulitate atunci când nu sunt respectate condiţiile legale prevăzute pentru încheierea să valabilă .
(2) Exceptând cazurile prevăzute de lege, actul juridic se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii, deşi nu este expres prevăzută, trebuie aplicată pentru a fi satisfăcut scopul dispoziţiei legale încălcate (nulitate virtuală).

Art. XX2 Nulitatea parţială
(1) Nulitatea unei clauze sau a unor clauze dintr-un contract se sancţionează, de principiu, cu nulitatea parţială a contractului, iar nu a întregului contract.
(2) Nulitatea fiecărei clauze în parte nu va atrage nulitatea contractului, atunci când clauzele nule sunt înlocuite de drept de norme imperative.
(3) Nulitatea unei clauze sau a unor clauze dintr-un contract va atrage nulitatea întregului contract, dacă, din interpretarea acestuia, ar rezulta că acea clauză sau acea parte a contractului lovită de nulitate era esenţială pentru părţile contractante, astfel încât acestea nu l-ar fi încheiat fără acea parte a conţinutului său, care e lovită de nulitate.

Art. XX3 Nulitatea în contractul multilateral
În contractele cu mai mult de două părţi, în care obligaţiile asumate de fiecare parte au ca scop obţinerea unui rezultat comun, nulitatea care loveşte obligaţia unei singure părţi va atrage nulitatea întregului contract numai în situaţia în care participarea acesteia va fi considerată esenţială, în caz contrar operând doar nulitatea parţială.

Art. XX4 Nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Prezumţia de anulabilitate.
(1) Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
(2) Nulitatea absolută este sancţiunea care intervine pentru invalidarea actului juridic care încalcă un interes general, o normă de ordine publică, la momentul încheierii sale.
(3) Nulitatea relativă este sancţiunea care intervine pentru invalidarea actului juridic care încalcă un interes particular, o normă de ordine privată, la momentul încheierii sale.
(4) În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată sau nu rezultă în mod neîndoielnic din dispoziţia legii, se prezumă că actul juridic poate fi sancţionat cu nulitatea relativă.

Art. XX5 Mijloacele de invocare a nulităţii. Legitimarea acţiunii în nulitate
(1) Nulitatea (absolută sau relativă) poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie substanţială în cadrul unui proces în justiţie.
(2) Nulitatea absolută operează de drept. Acţiunea sau excepţia de nulitate (absolută) a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege şi, inclusiv de către instanţă, din oficiu, pe cale de acţiune sau de excepţie. Când nulitatea este evidentă, instanţa este obligată să o invoce din oficiu, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, care guvernează procesul civil.
(3) Acţiunea sau excepţia de anulare (nulitate relativă) a actului juridic poate fi invocată doar de persoana ocrotită de norma legală încălcată sau ale căror interese legale au fost nesocotite, de reprezentantul legal al acesteia, de instituţiile de stat abilitate, de procuror în condiţiile art. 45 C.proc.civ, dar şi de succesorii sau creditorii chirografari ai acesteia, în condiţiile speciale ale legii.
(4) Co-contractantul poate invoca nulitatea relativă numai dacă dovedeşte că nu a cunoscut cauza de nulitate, iar menţinerea contractului i-ar cauza un prejudiciu serios.
(5 ) Instanţa judecătorească nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă.
(6) Exercitarea unei acţiuni în nulitate nu împiedică exercitarea unei alte acţiuni în nulitate în privinţa aceluiaşi act juridic, dacă obiectul şi/sau cauza sunt diferite. Câte cauze de nulitate sunt, tot atâtea acţiuni în nulitate sunt permise.

Art. XX6 Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate
Acţiunea pentru declararea nulităţii absolute nu e supusă prescripţiei extinctive, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Art. XX7 Prescriptibilitatea acţiunii în nulitate relativă
(1) Acţiunea în anulare este prescriptibilă într-un termen special de prescripţie de 5 (cinci) ani, care curge de la data încheierii contractului, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Când anulabilitatea depinde de un viciu de consimţământ sau de incapacitatea legală, termenul curge de la data la care a încetat violenţa, a fost descoperită eroarea sau dolul, a încetat starea de interdicţie sau de incapacitate ori minorul a ajuns la majorat.
(3) Partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a acestuia, chiar atunci când dreptul la acţiune în anulare s-ar fi stins prin prescripţie.
(4) Dreptul la exercitarea actiunii în anulare pentru leziune se prescrie în termen de trei ani de la data încheierii contractului.

II. Cauzele de nulitate absolută

Art. X8 Nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii, nesocotirea bunelor moravuri şi a demnităţii umane.
(1) Actul juridic care este contrar unor norme imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri este nul absolut.
(2) Actul juridic care este contrar demnităţii şi respectului datorat persoanei umane este nul absolut.

Art. X9 Nerespectarea unor condiţii esenţiale de validitate a actului juridic
Actul juridic este lovit de nulitate absolută atunci când lipseşte consimţământul uneia dintre părţi, când obiectul sau cauza sunt ilicite, contrare ordinii publice ori bunelor moravuri. De asemenea, lipsa cauzei atrage nulitatea actului.

Art. X10 Nerespectarea formei ad validitatem
(1) Actul juridic este nul atunci când, la încheierea sa, nu este respectată forma prevăzută de lege ad validitatem (ad solemnitatem).
(2) Dacă părţile au convenit să adopte o formă determinată, considerată esenţială prin voinţa lor comună, pentru viitoarea încheiere a unui contract, se prezumă că forma s-a dorit pentru validitatea acestuia, iar nerespectarea formei convenţionale va fi sancţionată cu nulitatea actului.
(3) Mandatul este nul dacă nu e acordat prin formele prevăzute pentru actul juridic pe care mandatarul trebuie să-l încheie.

Art. X11 Nerespectarea unor norme privind capacitatea civilă a persoanelor
(1) Lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, încălcarea principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice, precum şi nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, prevăzute pentru ocrotirea unui interes general, atrag nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.

Art. X12 Fraudarea legii
(1) În cazul în care contractul constituie mijlocul de eludare a aplicării unei norme imperative, acesta este nul pentru fraudarea legii.
(2) Contractul va putea fi declarat nul şi atunci când părţile s-au înţeles să-l încheie exclusiv pentru un motiv ilicit, comun amândurora.

Art. X13 Alte cauze
Cauzele enunţate în prezenta secţiune nu sunt prevăzute limitativ, actul juridic putând fi, de asemenea, nul în celelalte cazuri prevăzute de lege sau deduse, în condiţiile nulităţii virtuale.

III. Cauzele de nulitate relativă

Art. X14 Incapacitatea părţilor
(1) Actul juridic este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu.
(2) Actul juridic este, de asemenea, anulabil, atunci când este încheiat de o persoană incapabilă de a înţelege sau de a voi (lipsită de discernământ). Dacă este vorba despre o persoană lipsită temporar de discernământ, actul juridic va fi anulabil numai dacă se dovedeşte că lipsa discernământului era survenită la momentul încheierii sale.

Art. X15 Frauda comisă de minor
(1) Simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă în sensul că este capabil a contracta nu înlătură anulabilitatea actului juridic astfel încheiat.
(1) Dacă minorul a ascuns prin viclenie vârsta sa minoră, la cererea părţii inocente, induse în eroare de minor, instanţa poate considera valid contractul, dacă apreciază că aceasta ar fi o sancţiune adecvată.

Art. X16 Viciile de consimţământ
Contractantul, al cărui consimţământ a fost dat prin eroare, smuls prin violenţă sau indus prin dol, poate cere anularea actului juridic.

Art. X17 Importanţa şi felurile erorii
(1) Eroarea constituie cauză de invalidare a actului juridic atunci când este esenţială (distructivă de voinţă) sau cel puţin gravă.
(2) Eroarea esenţială (distructivă de voinţă) este aceea care cade asupra naturii juridice sau asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic care se încheie. Eroarea esenţială atrage sancţiunea nulităţii absolute.
(3) Eroarea este gravă şi constituie viciu de consimţământ:
a) când cade asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia care, potrivit aprecierii comune sau cu privire la circumstanţe, este apreciată ca fiind determinantă pentru consimţământ;
b) când cade asupra identităţii sau asupra calităţilor persoanei celuilalt contractant, cu condiţia ca una dintre aceste erori să fi determinat consimţământul;
c) când, fiind vorba de o eroare de drept, constând în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme de drept, cu ocazia încheierii actului juridic, dacă această eroare a constituit motivul unic sau principal al contractului.

Art. X18 Eroarea de calcul
Eroarea de calcul nu atrage anularea actului juridic, ci doar rectificarea acestuia sau reducerea valorică a prestaţiei, după caz.

Art. X19 Menţinerea contractului rectificat
Partea în eroare nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic dacă, înainte ca acesta să-i provoace o pagubă, cealaltă parte se oferă să-l execute corespunzător cu conţinutul şi modalităţile actului pe care acea parte înţelegea să-l încheie.

Art. X20 Violenţa
(1) Violenţa constituie cauză de anulare a contractului, chiar dacă este exercitată de un terţ.
(2) Violenţa trebuie să fie de aşa natură încât să impresioneze o persoană, determinându-i o temere de a se expune pe ea sau bunurile sale unui rău injust şi considerabil, iar pentru a evita aceste consecinţe acceptă semnarea actului juridic. În această materie, se va ţine cont de vârsta, sexul şi condiţia persoanelor.
(3) Simpla temere reverenţioasă nu constituie o cauză de anulare a actului juridic.
(4) Violenţa constituie cauză de anulare a contractului, chiar dacă răul cu care se ameninţă priveşte persoana sau bunurile soţului contractantului, ale unui ascendent ori descendent al său.
(5) Violenţa poate surveni şi în legătură cu persoana sau bunurile altor rude sau persoane apropiate ale contractantului, de care-l leagă o puternică afecţiune. În privinţa acestor din urmă categorii de persoane, aprecierea violenţei va fi examinată cu prudenţă de către instanţă, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

Art. X21 Ameninţarea cu exercitarea unui drept
Ameninţarea cu exercitarea unui drept este legitimă şi nu poate fi cauză de anulare a actului juridic, însă, atunci când vizează obţinerea unor avantaje necuvenite, poate fi sancţionată ca abuz de drept, persoana ameninţată fiind îndreptăţită la despăgubiri materiale şi morale.

Art. X22 Dolul
(1) Dolul constituie cauză de anulare a contractului atunci când vicleniile folosite de unul dintre contractanţi sunt de aşa natură încât, fără acestea, cealaltă parte nu ar fi contractat.
(2) Când manoperele dolosive au fost exercitate de un terţ sau de către reprezentantul co-contractantului, actul juridic este anulabil numai dacă acestea erau cunoscute de contractantul căruia i-a profitat încheierea actului.

Art. X23 Dolul incident

Atunci când manoperele dolosive nu au fost de natură să determine consimţământul, contractul nu este anulabil chiar dacă, în lipsa acestor viclenii, actul ar fi fost încheiat în alte condiţii. După caz, contractantul inocent ar putea cere cel mult o reducere a contravalorii prestaţiei sau poate solicita anagajarea răspunderii celui care a contractat cu rea credinţă, pentru eventuale daune.

IV. Efectele nulităţii

Art. X24 Desfiinţarea retroactivă a contractului
(1) Contractul lovit de nulitate este desfiinţat cu efect retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată.
(2) În caz de desfiinţare, fiecare dintre părţi este obligată să restituie co-contractantului prestaţiile pe care le-a primit de la acesta, în scopul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului invalidat.

Art. X25 Dreptul de opţiune
În caz de dol sau de violenţă, cel al cărui consimţământ este viciat poate opta pentru anularea actului juridic sau pentru acţiunea în repararea prejudiciului cauzat de co-contractantul său. Aceste acţiuni pot fi cumulate.

Art. X26 Menţinerea contractului
În caz de leziune, instanţa poate dispune menţinerea actului juridic a cărui anulare se cere, dacă pârâtul oferă reducerea creanţei sale sau oferă, după caz, o prestaţie suplimentară echitabilă.

Art. X27 Cunoaşterea cauzelor de invaliditate
Partea care, cunoscând sau trebuind să cunoască existenţa unei cauze de anulare sau de nulitate a contractului nu a informat cealaltă parte în acest sens, este obligată să despăgubească co-contractantul inocent pentru prejudiciul pe care aceasta l-a resimţit pentru că s-a încrezut, fără vina sa, în validitatea actului juridic încheiat.

Art. X28 Efectele anulării faţă de terţi
Anularea care nu depinde de incapacitatea legală nu prejudiciază drepturile dobândite cu titlu oneros de către terţii de bună credinţă, cu excepţia efectelor transcrierii cererii de anulare.

Art. X29 Anulabilitatea în contractul multilateral
În actele juridice multilaterale anulabilitatea care priveşte obligaţia unei singure părţi nu implică anularea contractului, exceptând cazul când prestaţia acesteia trebuie considerată esenţială, potrivit circumstanţelor.

V. Validarea contractului lovit de nulitate

Art. X28 Cauze de validare
(1) Actul juridic care cuprinde o cauză de nulitate relativă este validat atunci când nulitatea este acoperită.
(2) Actul juridic anulabil poate fi validat prin confirmarea expresă sau tacită, sau prin alte moduri anume prevăzute de lege, de către partea persoana îndreptăţită să invoce nulitatea relativă.

Art. X30 Confirmarea actului
Confirmarea unui act juridic anulabil rezultă din voinţa neîndoielnică, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea.

Art. X31 Condiţiile confirmării
1) Actul juridic anulabil poate fi confirmat dacă condiţiile sale de validitate sunt întrunite în chiar momentul confirmării.
(2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate iar, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia.
(3) Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea actului juridic făcut fără încuviinţarea să ori a autorităţii tutelare, sau poate confirma actul, dacă încuviinţarea să era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică şi autorităţii tutelare în cazul în care încuviinţarea acesteia lipseşte la încheierea actului.
(5) Actele juridice anulabile pentru leziune nu pot fi confirmate.

Art. X32 Efectele confirmării
(1) Efectele confirmării se produc din momentul încheierii contractului.
(2) Confirmarea actului juridic atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, cu excepţia drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună credinţă.
(3) Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului, sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi.

Art. X33 Conversiunea contractului nul
(1) În cazul în care actul juridic este lovit de o cauză de nulitate, instanţa poate aplica în raporturile dintre părţi efectele pe care legea le recunoaşte unui alt contract, însă numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă cerute pentru acest din urmă contract.
(2) Când părţile actului au exclus expres aplicarea conversiunii prin conţinutul actului lovit de nulitate sau când excluderea conversiunii rezultă, neechivoc, din scopul urmărit de părţi la data încheierii actului, atunci conversiunea actului nul nu va opera.

***
Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M

Nota – acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei – si a autorului Dr.Gabriela Raducan.

Titlul executoriu european instituit de Regulamentul CE nr.805/2004 privind creanţele necontestate

miercuri, mai 13th, 2009

Noţiuni generale.

Prin Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 s-a creat cadrul normativ al recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti între statele membre, în spaţiul comunitar. Ca urmare a acestei convenţii s-a iniţiat instituirea unui sistem de principii şi reguli, în scopul aplicării uniforme a unor norme procedurale în Uniunea Europeană. Prin Regulamentul nr.44/2001 al Consiliului (cunoscut şi sub denumirea „Bruxelles I”) s-au simplificat condiţiile recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor în spaţiul comunitar european.
În 1999, la Tampera a avut loc reuniunea Consiliului European. Consiliul şi Comisia şi-au propus să elaboreze o serie de norme legale cu privire la acele instituţii de procedură civilă, care să servească şi să simplifice cooperarea judiciară europeană.
La 30 noiembrie 2000, s-a aprobat Programul comun de măsuri al Comisiei şi al Consiliului privind recunoaşterea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Cu această ocazie se propune eliminarea exequator-ului pentru creanţele necontestate şi înlocuirea acestei proceduri cu un titlu executoriu european. Abia în anul 2002, Comisia a adoptat propunerea de regulement al Consiliului CE cu privire lqa titlul executoriu european ce urmează a fi utilizat în cazul creanţelor necontestate.
La 21 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Regulamentul CE nr.805/2004 al Parlamentului Europei şi al Consiliului din 21.04.2004. În contextul aderării României la Uniunea Europeană, acest act normativ devine aplicabil în mod direct şi în România astfel încât, apreciem că pentru ipotezele reglementate prin conţinutul său (domeniul de aplicare este, în realitate, mai larg decât denumirea sa, mai exact se aplică şi creanţelor contestate, nu doar celor necontestate) urmează a fi aplicat cu prioritate în concursul cu Legea nr.105/1992 privind reglementarea unor raporturi de drept internaţional privat, dacă raporturile în discuţie şi elementul de extraneitate se creează între statele membre.
De cealaltă parte, dacă raporturile juridice se creează între un stat membru (de plidă, România) şi un stat extra-comunitar, atunci se vor aplica regulile dreptului internaţional privat .
În conformitate cu art.1 din Regulamentul CE nr.805/2004, acest act normativ instituie crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, în scopul „de a asigura libera circulaţie a deciziilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în toate statele membre, fără a fi necesară recurgerea la proceduri intermediare în statul membru de executare, prealabile recunoaşterii şi executării”.
Regulamentul nu impune statelor membre adaptarea legislaţiei naţionale la normele de procedură prevăzute de acesta – existând, deci, un drept de opţiune al părţii interesate (de regulă, creditorul) – dar, în ipoteza în care aceste norme sunt respectate, atunci procedura de executare devine mai rapidă şi, nu în ultimul rând, mai eficientă, întrucât se elimină exequator-ul.
Pe de altă parte, această nouă procedură oferă mai multe avantaje decât procedura exequator-ului simplificat, reglementată de Regulamentul („Bruxelles I”) Consiliului CE nr.44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială, modificat prin Regulamentul Comisiei CE nr.1496/2002.De aceea spuneam că cererea de certificare ca titlu executoriu european întemeiată pe Regulamentul CE nr.805/2004 în privinţa creanţelor necontestate nu este obligatorie pentru creditor, acesta putând opta pentru procedura exequator-ului instituită de Regulamentul „Bruxelles I”.

Domeniul de aplicare al Regulamentului CE nr.805/2004:

Regulamentul este aplicabil atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, neavând relevanţă natura jurisdicţiei, dar excluzând potrivit art. 2 pct. 1 „ chestiunile de domeniul fiscal, vamal sau administrativ, nici răspunderea statului pentru acte sau omisiuni comise în exercitarea autorităţii publice („acta jure imperii”)” .
De asemenea, art. 2 pct. 2, Regulamentul nu se aplică cu privire la:
(a) starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimuri matrimoniale, testamente şi succesiuni;
(b) falimente, concordate sau altor proceduri similare;
(c) securitatea socială;
(d) arbitraj.

Condiţiile creanţei necontestate

Prin noţiunea de creanţă art.4 alin.2 din Regulament defineşte „dreptul la o sumă de bani determinată care a devenit exigibilă sau a cărei dată scadentă a fost indicată în hotărâre, în tranzacţia judiciară sau în actul autentic”.
Potrivit dispoziţiilor art.5-7 ale Preambulului Regulamentului sfera „creanţelor necontestate” ar trebui să includă toate ipotezele în care un creditor – în lipsa oricărei contestaţii din partea debitorului cu privind natura şi valoarea unei creanţe pecuniare – a obţinut fie o hotărâre judecătorească contra debitorului, fie un act executoriu care necesită o acceptare expresă a debitorului, chiar dacă acesta este o tranzacţie judiciară sau un act autentic.
Potrivit Regulamentului, o creanţă se consideră necontestată:
– atunci când debitorul a recunoscut-o expres, fie acceptând-o, fie semnând o tranzacţie care a fost aprobată de o instanţă judecătorească sau încheiată în faţa unei instanţe judecătoreşti în cadrul lunei proceduri judiciare;
– atunci când debitorul debitorul nu i s-a opus niciodată, potrivit normelor de procedură ale statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare;
– atunci când debitorul, deşi iniţial a contestat creanţa în cadrul procedurii judiciare, ulterior nu s-a mai prezentat sau nu a fost reprezentat în cadrul unei şedinţe de judecată privind această creanţă, a.î. această atitudine să poată fi asimilată drept recunoaştere tacită a creanţei sau a faptelor invocate de creditor în temeiul legislaţiei statului membru de origine;
– atunci când debitorul a recunoscut creanţa în mod expres, într-un act autentic.
Din interpretarea acestor dispoziţii, putem reţine preocuparea legiuitorului Regulamentului de a asigura respectarea principiului fundamental al dreptului la apărare, debitorul trebuind a fi încunoştiinţat cu suficient timp înainte de acţiunea promovată de creditor, pentru a se putea apăra, deoarece art.13 din Preambulul Regulamentului dispune că, ţinând cont de diferenţele dintre statele membre în privinţa normelor de procedură civilă, în special de acelea care reglementează notificarea şi comunicarea actelor, trebuie dată o definiţie exactă şi detaliată a acestor standarde minime, deoarece “un mod de notificare sau de comunicare bazat pe o ficţiune juridică în ceea ce priveşte respectarea acestor standarde minime nu poate fi considerat suficient în scopul certificării unei hotărâri judecătoreşti ca titlu executoriu european.”
Prin hotărâre judecătorească în sensul Regulamenttului se înţelege «orice hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească dintr-un stat membru, oricare ar fi denumirea care i se dă, precum „decizie”, „sentinţă”, „ordonanţă” sau „hotărâre de executare”, precum şi stabilirea de către grefier a sumei reprezentând cheltuielile de judecată» , iar prin act autentic art.4 pct.3 desemnează:
1) fie un act întocmit / înregistrat în mod formal drept act autentic şi a cărui autenticitate priveşte semnătura şi conţinutul actului autentic ori “a fost stabilită de către o autoritate publică sau orice autoritate împuternicită în acest sens de către statul membru de origine”,
2) fie “o convenţie în materie de obligaţii de întreţinere încheiată cu autorităţile administrative sau autentificată de acestea”.
O dispoziţie foarte importantă, cu caracter de noutate pentru dreptul nostru intern, este cuprinsă în art.5 din Regulament, prin care se elimină procedura de exequator, în mod expres: ”o hotărâre judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu european în statul membru de origine este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale “. Însă, aşa cum arătam mai sus, cererea de certificare ca titlu executoriu european întemeiată pe Regulamentul CE nr.805/2004 în privinţa creanţelor necontestate nu este obligatorie pentru creditor, acesta putând opta pentru procedura exequator-ului instituită de Regulamentul „Bruxelles I”.

Condiţiile de certificare şi eliberare a titlului executoriu european. Rectificarea sau retragerea titlului executoriu european. Efecte.

Pentru ca o hotărâre judecătorească privind o creanţă necontestată pronunţată într-un stat membru să fie certificată drept titlu executoriu european dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 hotărârea să fie executorie în statul membru de origine (chiar dacă în statul unde urmează a se pune în executare, potrivit dreptului intern al acestuia, nu ar avea caracter executoriu – a se vedea art.1, art. 5, art. 20 § 1 alin.2 şi art. 21 § 2 din Reg.CE 805/2004);
 hotărârea să nu fie incompatibilă cu normele de competenţă prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 capitolul II secţiunile 3 şi 6;
 procedura judiciară din statul membru de origine să fi îndeplinit condiţiile prevăzute de capitolului III privind o creanţă necontestată în sensul articolului 3 alineatul (1) literele (b) sau (c);
 hotărârea să fie fost pronunţată în statul membru în care îşi are domiciliul debitorul, în sensul articolului 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ori de câte ori este vorba despre o creanţă necontestată în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) sau (c) din Regulament, creanţă care se raportează la un contract încheiat de o persoană – consumatorul, pentru o utilizare care se poate considera ca fiind străină de activitatea sa profesională şi în care debitorul este consumatorul.
Potrivit art.7, dacă hotărârea judecătorească executorie dispune asupra cheltuielilor de judecată, inclusiv asupra dobânzilor, această dispoziţie se certifică, de asemenea, ca titlu executoriu european în privinţa cheltuielillor.
Cu titlu excepţional, în ipoteza în care, în cursul procedurii în justiţie, debitorul s-a opus în mod special obligaţiei sale de a-şi asuma cheltuielile respective, potrivit legislaţiei statului membru de origine, cheltuielile de judecată şi/sau dobânzile aplicate acestora nu se vor certifica drept titlu executoriu european.
Pentru situaţia în care instanţa învestită legal cu certificarea constată că numai anumite părţi din hotărâre sunt conforme cu cerinţele Regulamentului, va dispune doar eliberarea un certificat de titlu executoriu european parţial pentru aceste părţi (art.8).
Certificatul de titlu executoriu european se eliberează utilizând formularul tip prevăzut în anexa I a Regulamentului, dar se va completa în limba hotărârii judecătoreşti (competenţa aparţinând instanţei din statul emitent al hotărârii/titlului executoriu).
Este posibilă şi rectificarea sau retragerea certificatului de titlu executoriu european, de către instanţa judecătorească competentă, pe baza cererii ce i-a fost adresată şi care va fi soluţionată în temeiul legislaţiei statului membru de origine. Astfel, certificatul de titlu executoriu european este:
 rectificat, în ipoteza în care, ca urmare a unei erori materiale, s-a produs o neconcordanţă între hotărâre şi certificat;
 retras, în situaţia în care este evident că certificatul a fost eliberat în mod neîntemeiat, având în vedere cerinţele prevăzute de prezentul regulament.
Trebuie subliniat că eliberarea unui certificat de titlu executoriu european nu este supusă niciunei căi de atac.
În ce priveşte efectele certificatului de titlu executoriu european, art. 11 din Regulament, dispune în mod imperativ că acesta “nu produce efecte decât în limitele forţei executorii a hotărârii”.

Norme procedurale. Standarde minime aplicabile procedurilor privind creanţele necontestate

În primul rând, art.12 alin.1 dispune că nicio hotărâre privind o creanţă necontestată nu ar putea fi certificată drept titlu executoriu european decât în situaţia în care procedura judiciară din statul membru de origine a respectat întocmai condiţiile de procedură menţionate de capitolul III din Regulament, iar în alineatul secund se fixează o extrapolare, dispunându-se că „aceleaşi condiţii se aplică şi eliberării certificatului de titlu executoriu european sau certificatului de înlocuire în sensul articolului 6 alineatul (3), unei hotărâri pronunţate ca urmare a unei acţiuni intentate împotriva altei hotărâri în cazul în care, la momentul pronunţării hotărârii în calea de atac, erau îndeplinite condiţiile menţionate la articolul 3 alineatul (1) litera (b) sau (c).”
În privinţa formalităţilor procedurale privind citarea şi comunicarea ce trebuie îndeplinite art.13 distinge următoarele patru modalităţi de notificare sau comunicare a cererii de sesizare a instanţei sau a altui act de procedură echivalent:
1) prin notificare ori comunicare personală, pe data primirii, debitorul semnând o confirmare de primire;
2) prin notificare ori comunicare personală folosind un document semnat de persoana competentă care a efectuat notificarea sau comunicarea, această persoană trebuind să facă menţiune atât despre faptul că debitorul a primit actul sau că a refuzat să-l primească fără vreun motiv legitim, cât şi despre data la care actul a fost notificat sau comunicat;
3) prin notificare sau comunicare pe cale poştală, pe data primirii debitorul semnând o confirmare de primire;
4) prin notificare sau comunicare pe cale electronică, cum ar fi faxul ori poşta electronică, pe data primirii debitorul semnând şi trimiţând o confirmare de primire.
De asemenea, art.13 alin. (2) prevede că orice citaţie în vederea prezentării poate fi notificată sau comunicată debitorului atât prin cele patru modalităţi descrise mai sus, dar “şi verbal în cursul unei şedinţe anterioare privind aceeaşi creanţă şi consemnată în procesul verbal al respectivei şedinţe.”
Totodată, art.14 din Regulament dispune că actul de sesizare a instanţei sau orice act echivalent, precum şi orice citaţie în vederea prezentării se poate notifica sau comunica debitorului, prin una din următoarele modalităţi:
– prin notificare sau comunicare personală, la adresa personală a debitorului, către persoanele care locuiesc la aceeaşi adresă cu acesta sau angajate la această adresă;
– dacă debitorul este o persoană juridică ori un lucrător care desfăşoară o activitate independentă, notificarea sau comunicarea personală, se va face la sediile comerciale ale debitorului, către persoanele angajate de către debitor;
– depunerea actului în cutia poştală a debitorului;
– depunerea actului la oficiul poştal ori la o autoritate publică competentă, urmată de comunicarea scrisă a acestei depuneri în cutia poştală a debitorului, dar, în aceste ipoteze, trebuie ca acea comunicare scrisă să menţioneze clar natura judiciară a actului sau faptul că valorează notificare sau comunicare şi că are drept efect curgerea termenelor;
– pe cale poştală, fără dovada prevăzută în art.14 alin. (3), când debitorul are o adresă în statul membru de origine;
– prin mijloace electronice, care permit o confirmare de primire automată, cu condiţia ca debitorul să fi acceptat în prealabil, în mod expres, această modalitate de notificare sau comunicare.
În conformitate cu art.14 alin.(2), dacă adresa debitorului nu este cunoscută cu certitudine, modalităţile de notificare sau comunicare indicate mai sus, nu se admit.
Dovada notificării sau comunicării unui act în conformitate cu art.14 alineatul (1) literele (a)-(d) se atestă potrivit dispoziţiilor art.14 alin (3) din Regulament :
– fie printr-un act semnat de persoana competentă, care a efectuat notificarea sau comunicarea şi care va trebui să menţioneze următoarele elemente: modul de notificare sau de comunicare utilizat, data notificării sau comunicării, iar în cazul în care actul a fost notificat sau comunicat unei alte persoane decât debitorul, numele acestei persoane şi legătura sa cu debitorul;
– fie printr-o confirmare de primire care provine de la persoana care a primit notificarea sau comunicarea, pentru aplicarea art.14 alin. (1) literele (a) şi (b).
Notificarea sau comunicarea conformă cu articolul 13 sau cu articolul 14 poate fi făcută, de asemenea, unui reprezentant al debitorului (art.15).
Regulamentul instituie obligaţia ca debitorul să fie informat exact cu privire la creanţă, motiv pentru care, dispune ca actul de sesizare a instanţei sau actul echivalent trebuie să cuprindă obligatoriu un minim de informaţii: numele şi adresele părţilor, valoarea creanţei, în ipoteza în care se percep şi dobânzi, se va indica rata dobânzii şi perioada pentru care se percep acestea, cu excepţia cazului în care dobânzile legale se adaugă automat principalului în temeiul legislaţiei statului membru de origine, menţiuni privind cauza cererii.
Tot Regulamentul prevede în mod expres prin art.17, elementele pe care trebuie să le cuprindă actul de sesizare a instanţei, actul echivalent, sau orice citaţie în vederea prezentării sau din documentele care le însoţesc:
– care sunt cerinţele procedurale necesare contestării creanţei, termenele prevăzute pentru contestarea creanţei în scris ori, după caz, data şedinţei, numele şi adresa instituţiei căreia trebuie adresat răspunsul sau în faţa căreia trebuie să se prezinte debitorul, dar şi necesitatea de a fi reprezentat de un avocat atunci când asistenţa juridică este obligatorie;
– care sunt consecinţele lipsei de obiecţii sau chiar ale neprezentării, posibilitatea pronunţării unei hotărâri sau a unei proceduri de executare a hotărârii contra debitorului şi obligaţia sa privind cheltuielile de judecată.
În art.18 se prevăd şi modurile de remediere a nerespectării standardelor minime:
(1) Dacă procedura urmată în statul membru de origine nu a respectat cerinţele prevăzute la articolele 13-17, se remediază nerespectarea acestor cerinţe, iar o hotărâre poate fi certificată drept titlu executoriu european în ipoteza în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
– s-a notificat/comunicat debitorului hotărârea, potrivit dispoziţiilor art. 13 sau art.14;
– debitorul a avut posibilitatea concretă de a contesta hotărârea printr-o acţiune care prevede o revizuire completă, iar acesta a fost informat corespunzător prin conţinutul hotărârii sau în documentul însoţitor al acesteia referitor la cerinţele procedurale privind calea de atac, inclusiv numele şi adresa instituţiei la care trebuie introdusă calea de atac şi, după caz, termenele exercitării căii de atac, dar debitorul nu a exercitat nicio cale de atac/acţiune împotriva hotărârii, potrivit cu normele de procedură relevante.
(2) Dacă procedura urmată în statul membru de origine nu a respectat cerinţele prevăzute la art. 13 sau art.14, încălcarea acestor prevederi se remediază în ipoteza în care se dovedeşte, prin atitudinea debitorului în cursul procedurii judiciare, că acesta a primit personal actul care trebuia notificat sau comunicat, în timp util pentru a-şi putea pregăti apărarea.
Regulamentul prevede o serie de standarde minime pentru revizuire şi pentru cazuri excepţionale, prin dispoziţiile art.19:
(1) o hotărâre judecătorească poate fi certificată drept titlu executoriu european doar în situaţia în care debitorul are dreptul, în temeiul legislaţiei statului membru de origine, de a solicita o revizuire a hotărârii în cauză, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a. actul de sesizare a instanţei, alt act echivalent sau, după caz, citaţia în vederea prezentării a fost notificată sau comunicată prin una din modalităţile prevăzute la articolul 14;
b. notificarea sau comunicarea nu au ajuns în timp util pentru a-i permite debitorului să-şi pregătească apărarea, fără vreo culpă din partea acestuia ori debitorul a fost împiedicat să conteste creanţa din motive de forţă majoră sau ca urmare a unor circumstanţe extraordinare, fără vreo culpă din partea acestuia, dar “cu condiţia ca acesta să acţioneze rapid în ambele cazuri”.
(2) O dispoziţie extrem de importantă o regăsim în art.19 alin.(2) în care se dispune că art.19 din Regulament “nu aduce atingere posibilităţii pe care o au statele membre de a permite o revizuire a hotărârii judecătoreşti în condiţii mai favorabile decât cele prevăzute la art.19 alin. (1).”
Uzitând şi de argumentul topografiei textului, acest alineat secund instituie expres posibilitatea derogării de la condiţiile prevăzute de primul alineat, care ar urma să se aplice fie în ipoteza în care într-un anumit stat memebru ce a fost sesizat cu certificarea titlului executoriu european nu există o cale de atac de reformare, ori, deşi aceasta există, titularul exercitării unei asemenea căi de atac consideră mai avantajoasă întemeierea acesteia pe dispoziţiile Regulamentului şi optează pentru aplicarea art.19 alin. (1).”
Însă, în toate cazurile, nu trebuie să se aducă atingere prevederilor art. 21 § 2 din Reg.CE 805/2004, în sensul că dreptul la revizuire este recunoscut doar în statul emitent al titlului executoriu, nu şi înstatul în care urmează a fi pus în executare în mod efectiv.

Procedura de executare

Procedura de executare propriu-zisă:
Hotărârile judecătoreşti certificate drept titluri executorii europene se execută în aceleaşi condiţii ca şi o hotărâre pronunţată în statul membru de executare deoarece, fără a contraveni dispoziţiilor prezentului capitol, procedurile de executare vor fi cele reglementate de legislaţia statului membru de executare. Pentru a demara procedura, creditorul trebuie să înainteze autorităţilor însărcinate cu executarea din statul membru de executare:
– o copie a hotărârii, ce îndeplineşte condiţiile necesare stabilirii autenticităţii;
– o copie a certificatului de titlu executoriu european, ce îndeplineşte condiţiile necesare stabilirii autenticităţii, precum şi, după caz, o transcriere/traducere a certificatului de titlu executoriu european în limba oficială a statului membru de executare. Dacă respectivul stat membru are mai multe limbi oficiale, transcrierea/traducerea se va face în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale procedurii judiciare a locului în care se solicită executarea, potrivit legislaţiei acestui stat membru, sau într-o altă limbă pe care statul membru de executare va declara că o poate accepta. De asemenea, oricare stat membru poate indica limba (limbile) oficială (oficiale) a(le) instituţiilor Comunităţii Europene, altele decât a(le) sa (sale), în care acesta acceptă ca certificatul să fie completat. Traducerea va fi certificată pentru conformitate de o persoană autorizată în acest sens în unul din statele membre.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin.(3) “nicio cauţiune, nicio garanţie, oricare ar fi denumirea, nu poate fi impusă, din cauza calităţii de resortisant al unui stat terţ sau din lipsa domiciliului sau reşedinţei în statul membru de executare, părţii care solicită executarea într-un stat membru a unei hotărâri certificate ca titlu executoriu european în alt stat membru”.
Refuzul executării. Executarea poate fi refuzată, la cererea debitorului, de către instanţa competentă din statul membru de executare în ipoteza în care hotărârea certificată drept executoriu europeană ar fi incompatibilă cu o hotărâre pronunţată anterior în orice stat membru sau într-o ţară terţă ori de câte ori sunt îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii:
1. hotărârea anterioară s-a pronunţat între aceleaşi părţi într-un litigiu având aceeaşi cauză;
2. hotărârea anterioară s-a pronunţat în statul membru de executare ori a întrunit condiţiile necesare recunoaşterii sale în statul membru de executare;
3. ireconciabilitatea hotărârilor nu a fost şi nu ar fi putut fi invocată în cursul procedurii judiciare în statul membru de origine.
Oricum, potrivit normei imperative instituite de art.21 alin. (2), hotărârea judecătorească ori certificarea acesteia ca titlu executoriu european nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru de executare.
Suspendarea sau limitarea executării. Ori de câte ori debitorul solicită, instanţa judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de executare, după caz, are posibilitatea fie să limiteze procedura de executare numai la instituirea de măsuri asiguratorii, fie să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii pe care tot aceasta o va stabili.
De asemenea, în situaţii excepţionale, instanţa judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de executare poate chiar să suspende procedura de executare.Însă, pentru a se recurge la una dintre cele trei posibilităţi descrise mai sus, trebuie îndeplinite una dintre următoarele condiţii:
― debitorul a promovat o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti certificate ca titlu executoriu european, inclusiv o cerere de revizuire în sensul articolului 19;
― debitorul a solicitat rectificarea sau retragerea unui certificat de titlu executoriu european în conformitate cu articolul 10.

Tranzacţiile judiciare şi actele autentice

Tranzacţiile judiciare. Pe lângă hotărârile judecătoreşti propriu-zise, la care ne-am referit mai sus, mai pot face obiectul certificării şi tranzacţiile judiciare privind o creanţă în sensul articolului 4 alineatul (2), aprobată de către o instanţă judecătorească sau încheiată în faţa unei instanţe în cursul unei proceduri judiciare şi executorii în statul membru în care a fost aprobată sau încheiată.
O asemenea tranzacţie judiciară poate fi certificată ca titlu executoriu european utilizând formularul tip prevăzut în anexa II, în urma formulării unei cereri adresate instanţei prin care a fost aprobată sau în faţa căreia a fost încheiată. După certificare, o asemenea tranzacţie se execută în celelalte state membre fără a mai fi necesară încuviinţarea executării şi fără să fie posibilă opoziţia la forţa sa executorie.
Actele autentice. Tot astfel, pot forma obiectul certificării ca titlu executoriu european şi un act autentic privind o creanţă în sensul articolului 4 alineatul (2), executoriu într-un stat membru.Certificarea se face pe bază de cerere adresată autorităţii desemnate de statul membru de origine, utilizându-se formularul tip prevăzut în anexa III. La fel ca şi în cazul tranzacţiilor judiciare, actul autentic certificat drept titlu executoriu european în statul membru de origine se va executa în celelalte state membre fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără să fie posibilă opoziţia la forţa sa executorie.

Norme tranzitorii.

O normă tranzitorie importantă privind aplicarea normelor în timp, este cuprinsă în art. 26 potrivit căruia Regulamentul se aplică numai hotărârilor judecătoreşti pronunţate, tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate şi actelor autentice întocmite sau înregistrate ulterior intrării în vigoare a prezentului regulament, deci numai ex nunc (Regulamentul a intrat în vigoare la 21 ianuarie 2005).
O altă dispoziţie importantă rezidă din art. 27, potrivit căruia Regulamentul privind titlul executoriu european nu este obligatoriu în măsura în care creditorul interesat optează pentru procedura exequator-ului prevăzută de Regulamentul CE nr.44/2001, întrucât noul regulament “nu aduce atingere posibilităţii de a solicita recunoaşterea şi executarea, în conformitate cu Regulamentul CE nr.44/2001, a unei hotărâri judecătoreşti, a unei tranzacţii judiciare sau a unui act autentic privind o creanţă necontestată”.

Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M

Nota – acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei – www.grlaw.ro si a autorului Dr.Gabriela Raducan.
De asemenea, regasiti acest text la sau in Dreptul executarii silite.Titlul executoriu european, autor Gabriela Raducan, editura Hamangiu

Relativ la alte date despre autor> sau la

Circulaţia hotărârilor (titlurilor executorii) în spaţiul judiciar european. Aspecte generale

marți, mai 12th, 2009

În ordinea legislativă actuală, prin efectul stipulaţiilor convenţiilor internaţionale şi a aderării României la Uniunea Europeană, există mai multe regulamente privind circulaţia titlurilor executorii externe în spaţiul european, fie acestea de natură judiciară sau extrajudiciară.
Legea română recunoaşte eficacitatea titlurilor executorii judiciare care pot fi puse în executare în Româânia după ce este urmată îndeaproape procedura de recunoaştere a acestora şi se constată îndeplinirea tutoror condiţiilor legale.
Există numeroase convenţii şi acorduri internaţionale, dar printre cele mai importante este Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, referitoare la competenţa jurisdicţională şi recunoaşterea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Chiar dacă, scopul acestei convenţii a fost acela de a facilita recunoaşterea şi executare hotărârilor judecătoreşti şi „circulaţia” acestora în spaţiul comunitar, s-a constat că procedura era destul de greoaie şi complicată, întârziind prea mult executarea silită a titlurilor executorii.
Din dorinţa de a simplifica şi mai mult procedura de recunoaştere, a fost elaborat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului, din 22 decembrie 2000, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială , aplicabil de la 1 martie 2002, regulament menit să simplifice condiţiile de recunoaştere reciprocă şi de executare a hotărârilor între statele member ale Uniunii Europene, deşi aceste reguli au determinat apariţia mai multor chestiuni prejudiciale în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
De altfel, ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană şi-a propus, printre obiectivele prioritare, să stabilească progresiv un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie, adoptând măsuri importante în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, dispoziţii care sunt necesare bunei funcţionări a pieţei interne.
Potrivit art. 65 pct. „c” din tratat, aceste măsuri trebuie să prevadă şi eliminarea obstacolelor în calea bunei desfăşurări a procedurilor civile, răspunzând şi cerinţei compatibilizării regulilor de procedură aplicabile în statele membre.
La 3 decembrie 1998, Consiliul adoptă un plan de acţiune al Consiliului şi al Comisiei privind normele optime de punere în practică a dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam privind instituirea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie (planul de acţiune de la Viena).
Tot astfel, în cursul întrunirii de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, Consiliul European a aprobat principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti ca „piatră de temelie pentru crearea unui adevărat spaţiu judiciar”, iar la data de 30 noiembrie 2000, Consiliul adoptă un program privind măsurile de punere în practică a principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor în materie civilă şi comercială . Acest program prevede într-o primă fază eliminarea procedurii de exequatur şi crearea unui titlu executoriu european, pentru creanţele necontestate.
În spritul aceleiaşi preocupări declarate la Tampere, s-a emis şi Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială
Totodată, Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 stabilea, la rândul său, normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti faţă de copiii comuni, pronunţate cu ocazia acţiunilor matrimoniale, iar conţinutul acestui regulament a fost preluat în mare parte din Convenţia din 28 mai 1998 având acelaşi obiect .
Apoi, un sistem simplificat de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti este prevăzut şi de Regulamentul C.E. nr.2201 din 27 noiembrie 2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
Astfel, la data de 3 iulie 2000, Franţa a prezentat o iniţiativă în vederea adoptării unui regulament al Consiliului privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti privind dreptul de vizită a copiilor . În vederea garantării egalităţii tuturor copiilor, a apărut Regulamentul C.E. nr.2201 din 27 noiembrie 2003, având scopul de a reglementa toate hotărârile judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti, inclusiv măsurile de protecţie a copilului, independent de orice legătură cu o procedură matrimonială. Întrucât aplicarea normelor în materia răspunderii părinteşti survine adesea în cadrul acţiunilor matrimoniale, s-a apreciat că este mai indicat să existe un singur instrument în materie de divorţ şi în materie de răspundere părintească. Totodată, s-a stabilit că domeniul de aplicare al noului regulament reglementează materiile civile, oricare ar fi natura instanţei. Astfel, în Preambulul regumalemtului se prtecizează expres:
“ pct. (8) În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale şi nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorţ, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.
pct. (9) În ceea ce priveşte bunurile copilului, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai măsurilor de protecţie a copilului, anume: (i) desemnării şi atribuţiilor unei persoane sau ale unui organism însărcinat să administreze bunurile copilului, să îl reprezinte şi să îl asiste şi (ii) măsurilor privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului. În acest context şi cu titlu de exemplu, prezentul regulament ar trebui să se aplice cazurilor în care părinţii sunt în litigiu în legătură cu administrarea bunurilor copilului. Măsurile privind bunurile copilului care nu privesc protecţia copilului ar trebui să fie reglementate în continuare de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială .
pct. (10) Prezentul regulament nu se aplică acelor materii care privesc securitatea socială, măsurilor de drept public cu caracter general în materie de educaţie şi de sănătate, nici hotărârilor privind dreptul de azil şi imigrarea. În plus, prezentul regulament nu se aplică nici stabilirii filiaţiei, care este o problemă separată de atribuirea răspunderii părinteşti, şi nici altor probleme legate de starea persoanelor. Acesta nu se aplică nici măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârşite de către copii.
pct. (11) Obligaţiile de întreţinere se exclud din domeniul de aplicare a prezentului regulament, deoarece sunt deja reglementate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001. În general, instanţele competente în temeiul prezentului regulament vor avea competenţa de a hotărî în materie de obligaţii de întreţinere prin aplicarea articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. (…)“
În ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se stipulează că ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse la minimul necesar. Tot astfel, actele autentice şi acordurile între părţi care sunt executorii într-un stat membru ar trebui asimilate „hotărârilor judecătoreşti” în scopul aplicării normelor de recunoaştere şi de executare.
În concluziile sale, la punctul 34, Consiliul European de la Tampere a estimat în că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile care ţin de dreptul familiei ar trebui „recunoscute automat în întreaga Uniune fără procedură intermediară sau motive de refuz al executării”, astfel încât hotărârile privind dreptul de vizită şi cele privind înapoierea copilului, care au fost certificate în statul membru de origine în conformitate cu dispoziţiile din noul regulament, ar trebui să fie recunoscute şi să fie executorii în toate celelalte state membre, fără a mai fi necesară vreo altă procedură. Procedura de executare a acestor hotărâri judecătoreşti rămâne cea reglementată de dreptul intern al fiecărui stat membru.
Preambulul regulamentului face trimitere şi la Reţeaua Judiciară Europeană în materie civilă şi comercială creată prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului din 28 mai 2001 de creare a unei Reţele Judiciare Europene în materie civilă şi comercială .
Prin Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 s-au fixat reguli de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii .
Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European si al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate a recunoscut pentru prima dată, eficacitatea imediată a hotărârilor executorii în interiorul teritoriului Comunităţii Europene (cu excepţia Danemarcii), a titlurilor executorii relative la “creanţele necontestate”, de care ne-am ocupat pe larg la secţiunea privind titlul executoriu european.
Ulterior, s-au emis Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată.precum şi Regulamentul (CE) nr. 861 din 11 iulie 2007 privind cererile cu valoare redusă în materie civilă şi comercială
Anterior acestor regulamente, la data de 20 decembrie 2002, Comisia a adoptat o Carte Verde cu privire la o procedură europeană de somaţie de plată şi privind măsuri de simplificare şi accelerare a litigiilor cu privire la cererile cu valoare redusă, avându-se în vedere faptul că, recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există nici un litigiu în desfăşurare are o importanţă primordială pentru operatorii economici din Uniunea Europeană, întrucât întârzierile la plată constituie una din principalele cauze de insolvenţă, care ameninţă continuitatea activităţii întreprinderilor, în special a întreprinderilor mici şi mijlocii, provoacând şi pierderea a numeroase locuri de muncă.
Este adevărat că toate statele membre încearcă să abordeze problema procedurilor colective de recuperare de creanţe necontestate, prin intermediul unei proceduri simplificate de somaţie de plată, dar s-a observat că atât conţinutul legislaţiei naţionale cât şi eficacitatea procedurilor interne variază considerabil, de la un stat la altul.
De asemenea, procedurile existente în prezent sunt adesea fie inadmisibile, fie nepractice în litigiile transfrontaliere. Barierele în calea accesului la o justiţie eficientă care rezultă din această situaţie în litigiile transfrontaliere, precum şi denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne din cauza dezechilibrelor în funcţionarea instrumentelor procedurale puse la dispoziţia creditorilor în diferite state membre, fac necesară o legislaţiie comunitară care să garanteze condiţii identice creditorilor şi debitorilor pe tot cuprinsul Uniunii Europene.
Scopul emiterii acestor regulamente este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată (România avea o astfel de procedură privind somaţia de plată – O.G.nr.5/2001 –n.n.), de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor member, prin stabilirea unor standarde minime prin respectarea cărora nu mai este necesară nicio procedură intermediară în statul membru de executare înaintea recunoaşterii şi executării, respectiv de a dota toate statele membre cu o procedură mai simplă şi (de dorit) mai rapidă pentru soluţionarea litigiilor privind cererile cu valoare redusă (de maxim 2000 de Euro – n.n.).
Într-adevăr, înainte de intervenţia legiuitorului comunitar, doar legislaţia naţională a anumitor sisteme juridice europene (printre care nu figurează România –n.n.) prevedea proceduri ad hoc şi rapide pentru litigiile privind cererile cu valoare redusă.
Existenţa, în interiorul spaţiului judiciar comun, a unor instrumente judiciare la dispoziţia creditorilor cu grade de eficienţă substanţial diferite a fost considerată de legiuitorul comunitar drept o cauză de dezechilibru capabilă să determine o distorsiune ”a concurenţei în piaţa internă” . De aici necesitatea unei intervenţii comunitare. Astfel, Regulamentul CE nr. 861/2007 a devenit aplicabil începând cu data de 1 ianuarie 2009 la litigiile care îndeplinesc, cumulat, cele trei condiţii indicate mai jos:
A) Trebuie să fie vorba de litigii existente în ”materie civilă şi comercială”, potrivit noţiunii delimitate de activitatea interpretativă a Curţii de justiţie referitor la Convenţia de la Bruxelles şi la Regulamentul CE nr. 44/2001, cu excepţia conformării la prevederea de la art. 2, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007, potrivit căreia sunt în orice caz excluse din cadrul de aplicare a procedurii europene în comentariu, litigiile privind:
1) starea sau capacitatea juridică a persoanelor fizice;
2) regimul patrimonial al soţilor, testamentele şi succesiunile şi obligaţiile de întreţinere;
3) falimentele, procedurile referitoare la lichidarea de societăţi sau alte persoane juridice insolvabile, acordurile judiciare, concordatele şi procedurile înrudite cu acestea;
4) asigurări sociale;
5) arbitrajul.
Până la acest punct există o coincidenţă cu materiile excluse din cadrul de operativitate al reg. CE nr. 44/2001. Totuşi, prevederea de la art. 2, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007 merge mai departe, excluzând din cadrul de aplicare a procedurii pentru litigiile privind cererile cu valoare redusă, tipologii de litigiu care sunt, în schimb, cuprinse în ”materia civilă şi comercială”, în caz de aplicare a Regulamentului CE nr. 44/2001.Este vorba despre:
6) dreptul muncii;
7) închirierea de imobile (inclusiv locaţiunea), cu excluderea litigiilor încadrate în această materie dar având ca obiect exclusiv constatarea şi obligarea la plata unor sume de bani care au ”titlu” în acest raport juridic;
8) drepturi de despăgubire derivând din violarea vieţii private şi a drepturilor personalităţii, inclusiv calomnia.
În fine, rămân excluse din cadrul de aplicare a Regulamentului CE nr. 861/2007: materia fiscală, cea vamală şi administrativă precum şi răspunderea statului pentru acte şi omisiuni în exercitarea puterilor publice.
B) Litigiul existent în ”materie civilă şi comercială”, trebuie de asemenea să fie de o valoare nu mai mare de 2000 € (fără dobânzi, taxe şi cheltuieli) la data la care organul jurisdicţional primeşte cererea .
Lecturarea anexei I la Regulamentul CE nr. 861/2007 ne permite să fim şi mai punctuali, permiţându-ne, într-adevăr, să afirmăm că acest regulament se ocupă doar de tutela jurisdicţională a litigiilor a căror valoare nu depăşeşte 2000 € referitoare la ”pretenţiile creditorilor” de plată a unei sume de bani, la predarea [livrarea] unei cantităţi determinate de lucruri [mărfuri] fungibile sau la predarea unui lucru determinat (dar nu poate fi vorba de predarea unui imobil : arg. conf. art. 2, lit. g) Regulamentul CE nr. 861/2007).
C) În fine, trebuie să fie vorba de un litigiu ”transfrontalier”, prin acesta înţelegându-se litigiul în care cel puţin una dintre cele două părţi – ori reclamantul ori pârâtul (sau unul dintre pârâţi ) -, să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află organul judiciar sesizat (art. 3 din Regulamentul CE nr. 861/2007).
În ceea ce priveşte noţiunea de ”domiciliu”, aceasta trebuie stabilită pe baza prevederilor Regulamentul CE nr. 44 din 2001 (arg. conf. art. 3, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007).
Tot în vederea simplificării procedurilor judiciare care interesează statele member, s-a emis şi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”).
În fine, de mare actualitate, s-a emis Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoasterea si executarea hotărârilor si cooperarea în materiede obligaţii de întreţinere.
În cadrul Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga, Comunitatea si statele membre ale acesteia au participat la negocieri în urma cărora s-a ajuns, la 23 noiembrie 2007, la adoptarea Convenţiei de la Haga privind obtinerea pensiei de întreţinere în străinătate pentru copii si alţi membri ai familiei (denumită în continuare „Convenţia de la Haga din 2007”) si a Protocolului privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere (denumit în continuare „Protocolul de la Haga din 2007”), lucrările acesteia servind drept sursă de inspiraţie şi Regulamentului (CE) nr. 4/2009.

Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M.

Nota – acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei – www.grlaw.ro si a autorului Dr.Gabriela Raducan.
De asemenea, regasiti acest text la sau in Dreptul executarii silite.Titlul executoriu european, autor Gabriela Raducan, editura Hamangiu
Relativ la alte date despre autor>
sau la