Archive for the ‘Uncategorized’ Category

CONFERINTA NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ LA ÎNCEPUT DE DRUM

joi, martie 7th, 2013

Afis CONFERINTA NCPC
5-6 aprilie 2013>

Aula Magna a Universității Titu Maiorescu
Calea Văcărești, nr. 189, sector 4, București

Profesorul GABRIEL BOROI,

împreună cu reputați practicieni ai dreptului, vă propun o conferință interactivă, în care se vor analiza o serie de instituții procesual-civile care capătă conotații noi, ca urmare a intrării în vigoare a NCPC. Manifestarea este dedicată în special practicienilor, urmărind însă și formarea unor piloni conceptuali de bază la acest moment de cotitură al legislației procesuale din România.

Și-au anunțat participarea la lucrările Conferinței:

Prof. univ. dr. Mona Maria PIVNICERU, Ministrul Justiţiei din România

Prof. univ. dr. Brânduşa ŞTEFĂNESCU, Vicepreședinte al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.

Dr. Gheorghe FLOREA, Preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România

Judecător dr. Octavia SPINEANU-MATEI, Director al Institutului Naţional al Magistraturii

Conf. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, avocat

Lector univ. dr. Traian-Cornel BRICIU, Facultatea de Drept a Universității din București, Director executiv la Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, avocat

Judecător Laura RADU, Vicepreședinte al Tribunalului București, formator al Institutului Național al Magistraturii

Lector univ. dr. Claudiu DINU, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu

Judecător dr. Liviu ZIDARU, formator la Institutul Naţional al Magistraturii

Judecător Veronica DĂNĂILĂ, Curtea de Apel București, formator la Institutul Naţional al Magistraturii

Judecător Dumitru Marcel GAVRIȘ, Curtea de Apel București

Bogdan DUMITRACHE, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, executor judecătoresc

Temele conferinței*:
Despre necesitatea unui nou Cod de procedură civilă
• Aplicarea în timp a Codului de procedură civilă; dispoziţii de drept tranzitoriu şi de punere în aplicare a Codului de procedura civilă
* Aspecte privind acțiunea civilă, participanții și competența potrivit NCPC
• Aspecte practice privind verificarea, regularizarea cererii şi fixarea primului termen de judecată
• Circuitul dosarului, măsuri şi soluţii administrative sub impactul Noului Cod de Procedură civilă
• Reprezentarea convențională prin avocat conform noului Cod de procedură civilă
• Nulitatea actelor de procedură în Noul Cod de procedură civilă
• Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă. Privire specială asupra autorității de lucru judecat și corelația cu alte instituții procesuale
* Dispoziții generale privind căile de atac
• Apelul în Noul Cod de procedură civilă
• Întrebarea preliminară în Noul Cod de procedură civilă
• Arbitrajul. Acțiunea în anulare potrivit Noului Cod de procedură civilă
• Aspecte de noutate în materia procedurilor civile speciale
• Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă
• Noutăți în materia executării silite
• Forme ale răspunderii reglementate în dispozițiile generale privind executarea silită

*În afara acestor teme, invităm participanții la conferință să pună în discuție orice alte teme de interes. Așteptăm propunerile dvs., până pe 31 martie 2013, pe adresa: ncpc@utm.ro.

În cadrul Conferinței va avea loc
LANSAREA CĂRŢII
Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole

Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Gabriela Răducan, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius Păncescu, Marius Eftimie

Organizatori:
Universitatea Titu Maiorescu
în colaborare cu Editura Hamangiu și Volonciu Legal Training

Conferință în curs de acreditare INPPA.

Detalii și înscrieri: Telefon: 0730 606 472; 0723 546 567; 0730 606 464  Fax: 021 316 16 46 
Web: www.utm.ro; www.hamangiu.ro; www.e-vlt.ro

SUBLINIERI CU PRIVIRE LA INVOCAREA NULITĂȚII ABSOLUTE A ACTULUI JURIDIC CIVIL PE CALE DE EXCEPȚIE SUBTANȚIALA

miercuri, martie 6th, 2013

Nulitatea actului juridic se poate obţine nu numai pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie (mijloc de apărare de fond). EXCEPŢIA DE NULITATE ABSOLUTĂ, ca mijloc de apărare de drept substanţial (excepție substanțială /de drept material), poate fi invocată de oricare parte care justifică interes, de procuror, dar trebuie invocată şi de instanţă din oficiu.

• Distincţia dintre excepţia de drept procesual şi această excepţie de drept substanţial:

Atunci când se invocă o excepţie substanţială, chiar când este vorba de cea a nulităţii şi chiar dacă este invocată din oficiu de către instanţă, din punct de vedere tehnic, aceasta nu va proceda ca la soluţionarea excepţiilor procesuale. Astfel, instanţa va fi obligată să pună excepția de nulitate în discuţia părţilor în timpul litigiului pendinte, nu pentru a rămâne în pronunţare asupra acesteia imediat după dezbaterile contradictorii asupra acesteia, ci doar pentru a nu se încălca contradictorialitatea procesului civil (şi, implicit, dreptul la apărare), în sensul de a nu apărea pentru prima dată direct în hotărârea judecătorească acea premisă referitoare la ineficacitatea actului din cauza nerespectării condiţiilor cerute pentru valabilitatea sa.
Punerea în discuţie a excepţiei de nulitate a actului juridic, fie din oficiu, fie ca urmare a invocării sale în întâmpinare de către pârât, va fi urmată de administrarea de probe atât pe fondul cauzei, cât şi în sprijinul sau în combaterea nulităţii, după caz, întrucât, întotdeauna, instanţa urmează să pronunţe o soluţie de temeinicie sau netemeinicie pe fondul cauzei (aptă a intra în putere de lucru judecat, în măsura în care este menţinută de instanţele de control), iar nu o soluţie de anulare sau de inadmisibilitate a cererii (cum se întâmplă în cazul excepţiilor procesuale de fond).

Invocarea nulităţii actului juridic pe cale de excepţie, chiar atunci când instanţa este obligată să o invoce ex officio potrivit art. 1.247 alin. (3) NCC, nu dă dreptul instanţei să pronunţe/declare/constate nulitatea respectivului act nici în considerentele hotărârii, nici în dispozitiv, dacă în litigiul soluţionat prin respectiva hotărâre nu a existat o cerere expresă în acest sens, întrucât s-ar produce atât o încălcare a principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 și art.22 NCPC, în sensul de extra petita, rezumându-se doar să respingă cererea care se întemeia pe acel act juridic, ca fiind lipsită de temei legal (ca neîntemeiată), întrucât pretenţia dedusă judecăţii are la bază un act care nu poate produce efectele juridice specifice, deoarece nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

• Deci: cine se prevalează de excepţie o poate face în limitele în care aceasta e valabilă din punct de vedere procesual ca apărare de fond (excepţie substanţială), iar nu ca cerere reconvenţională. Această situaţie reflectă, totodată, faptul că nu va exista putere de lucru judecat în privinţa nulităţii contractului, ci pur şi simplu va fi respinsă cererea de executare a reclamantului, pentru că excepţia e capabilă să paralizeze efectele acesteia în acelaşi mod în care o probă liberatoare (cazul fortuit, imposibilitatea prestaţiei etc.) împiedică admiterea cererii. Consecinţa logică a acestei abordări demonstrează că, pe baza simplei excepţii de nulitate, nu va putea urma nici condamnarea la restituiri (restitutio in integrum).

• Ipoteza avută în vedere de art. 1.247 alin. (3) NCC presupune existenţa unui act juridic (de regulă, a unui contract) neexecutat integral şi presupune, de asemenea, ca atât acţiunea principală, cât şi excepţia îndreptată ca mijloc de apărare împotriva acesteia, să se bazeze pe acelaşi contract. Ipoteza tipică este a celui care cere executarea contractului, iar pârâtul invocă nulitatea actului pentru a-i paraliza acţiunea.

Principiul constatării din oficiu a nulităţii este o altă consecinţă a postulatului nulitate – interes general. Este o reflexie a regulii care privează de efecte contractul nul să se manifeste pe teren judiciar. Însă judecata de nulitate permite în forme limitate constatarea ex officio din partea instanţei.
Opţiunea legiuitorului privind obligativitatea instanţei de a invoca ex officio nulitatea absolută a unui act juridic, potrivit art. 1.247 alin.(3) NCC nu trebuie confundată cu necesitatea sau posibilitatea instanţei de a se autosesiza cu o acţiune în nulitate, substituindu-se pârâtului care, deşi are interes, nu formulează cerere reconvenţională (nefiind, de altfel, obligat; mai mult, e suficient să invoce nulitatea pe cale de excepţie), după cum nu trebuie înţeleasă că instanţa ar putea să pronunţe nulitatea respectivului act în hotărârea judecătorească, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.
Deci, dreptul instanţei de a invoca nulitatea este limitat. În respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu va putea să intervină iura proprio, să se autosesizeze, în ideea de a şi pronunţa nulitatea acelui act, pentru că una este a nu permite actului nul să îşi producă efectele prin respingerea unei acţiuni pe fond şi alta este să se dispună direct nulitatea ex officio a actului.

Practic, în orice judecată având ca obiect aplicarea şi/sau neaplicarea unui contract, judecătorul cauzei va trebui să aprecieze întotdeauna dacă acel contract este valid sau nu pentru sistemul juridic, această operaţiune intrând în puterile naturale pe care instanţa le exercită incidental atunci când examinează speţa.

Din altă perspectivă, textul trebuie înţeles şi în sensul în care judecătorul nu poate ex officio să invoce nulitatea şi atunci când reclamantul a acţionat el însuşi pentru a obţine nulitatea contractului (deoarece invocarea din oficiu a nulităţii nu ajunge până acolo încât să priveze părţile de puterea proprie autonomă de a cere desfiinţarea contractului), deoarece atunci ar fi îndreptăţită să constate/ declare nulitatea (desigur, în măsura în care cererea în nulitate se dovedeşte întemeiată) în mod direct, prin dispozitiv, adică nu ar face altceva decât să rezolve cererea cu care a fost învestită.
În acest context, deducem că interesul urmărit de legiuitor atunci când a instituit norma imperativă a art. 1.247 alin. (3) NCC, privind obligativitatea invocării din oficiu a nulităţii absolute de către instanţă a fost acela de a împiedica realizarea (îndeplinirea, executarea) unui contract lovit de nulitate absolută, pe cale judiciară.
Mai exact, instanţa va trebui să aprecieze dacă există condiţiile acţiunii pentru a obţine executarea contractului, nu doar sub aspectul admisibilităţii acesteia (al verificării condiţiilor de exercitarea a acţiunii civile), dar şi al condiţiilor de temeinicie specifice fiecărei speţe în parte, iar dacă actul în baza căruia se pretinde executarea unor obligaţii e lovit de nulitate absolută, instanţa nu îl poate reţine drept bază legală în admiterea acţiunii şi va respinge acţiunea ca neîntemeiată, neputând să declare nul, din oficiu, contractul.

UNELE CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA DISPOZIȚIILE ART 829 DIN NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ

miercuri, martie 6th, 2013

Art. 829 NCPC:
”Evacuarea debitorului. În cazul în care debitorul sau terţul dobânditor ocupă el însuşi imobilul urmărit, la cererea creditorului sau a executorului, instanţa de executare va putea, după împrejurări, să ordone evacuarea sa din imobil, în tot sau în parte, fie de îndată, fie într-un anumit termen.„

Acest text este cu totul inedit, necunoscut sub nicio formă vechii reglementări, în plus pare şi atipic, deoarece prevede evacuarea unui proprietar din propriul bun imobil, anterior adjudecării. De altfel, norma legală circumstanţiază expres atât persoana care are calitatea procesuală activă într-o asemenea cerere de evacuare (în persoana creditorului urmăritor), precum şi persoana care are calitatea procesuală pasivă (debitorul urmărit sau, după caz, terţul dobânditor al bunului). Norma este de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât subliniem că ea nu va putea fi aplicată prin analogie altor situaţii.

Dintr-un alt punct de vedere, credem că este vorba despre o măsură vremelnică, cu caracter provizoriu, care ar putea fi luată doar ca măsură excepţională. Textul este criticabil, în opinia noastră, sub mai multe aspecte. Pe de o parte, este dificil de acceptat o asemenea soluţie din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, o asemenea ingerinţă fiind neproporţională şi nerezonabilă în raport cu scopul pentru care s-ar putea dispune, astfel că nu ne-ar surprinde ca în viitor să fie învestită Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a acestui text legal.

Trebuie, oricum, găsit un criteriu de proporţionalitate între ceea ce urmăreşte creditorul şi ceea ce apără debitorul său, astfel încât trebuie să admitem că o astfel de măsură, chiar excepţională, dacă ar fi să se dispună, ar trebui să se întâmple doar dacă este vorba de ceva foarte grav, foarte important care să o justifice, or, nu credem că evacuarea se poate dispune decât pentru o limită de timp, prefigurată în hotărârea judecătorească în mod expres.

Pe de altă parte, textul este criticabil şi pentru faptul că, pentru o măsură atât de gravă, legiuitorul ar fi trebuit să indice în ce condiţii se poate recurge la aceasta. Nici măcar sintagma generică „motive temeinice” nu o întâlnim în conţinutul normei, ci o vagă precizare, în sensul că instanţa va putea decide „după împrejurări”. Practic, este lăsat totul la latitudinea instanţei, care nu are la îndemână niciun criteriu obiectiv de apreciere, ceea ce nu ni se pare în regulă, având în vedere severitatea măsurii.
Într-un asemenea context legislativ, nu ne putem imagina decât o serie de situaţii cu adevărat excepţionale în care s-ar putea lua o asemenea măsură. De pildă, atunci când există date certe că debitorul nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale sau că este piroman etc., existând un pericol de a-şi distruge, de a-şi incendia propriul imobil, făcând astfel imposibilă recuperarea creanţei prin urmărire silită imobiliară, în condiţiile în care nu există nici alte posibilităţi de îndestulare.
Dacă, însă, concepem că evacuarea în condiţiile art. 829 C.proc.civ. este, de fapt, doar o măsură temporară, provizorie, atunci ne putem imagina că s-ar putea recurge la ea în cazul în care executorul trebuie să deschidă cartea funciară a imobilului în condiţiile art. 828 alin. (2) C.proc.civ., iar debitorul urmărit nu permite accesul expertului cadastral care trebuie să facă măsurătorile necesare la imobil. Într-o astfel de ipoteză, instanţa de executare ar putea încuviinţa, într-o procedură contradictorie, evacuarea debitorului din imobil pe o perioadă scurtă de timp, necesară efectuării expertizei de specialitate. Un argument ar fi şi acela că, din punct de vedere topografic, art. 829 C.proc.civ. este imediat subsecvent dispoziţiilor art. 828 alin. (2) C.proc.civ..
Competenţa de soluţionare a cererii în evacuare întemeiate pe art. 829 aparţine instanţei de executare, aceeaşi care a încuviinţat şi cererea de urmărire silită imobiliară. Deși textul nu face nicio referire expresă, deducem că hotărârea care se pronunţă asupra cererii în evacuare este executorie și este supusă apelului, în termenul special de 10 de zile, prevăzut de conform art. 650 alin. (3) C.proc.civ., care curge de la comunicarea hotărârii.

Având în vedere că dispoziţiile art. 829 C.proc.civ. stabilesc că evacuarea se va dispune „după împrejurări” şi „de îndată” sau „într-un anumit termen”, textul trebuie corelat şi cu prevederile art. 895 C.proc.civ., care statuează asupra faptului că nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nu au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată.
Totuşi, precizăm că această situaţie de excepţie nu este incidentă în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care au fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică.

Speram ca, totusi, sa nu se abuzeze de această normă cu caracter excepțional.

Câteva aspecte privind soluționarea cazurilor de incompatibilitate potrivit NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. Abținerea și recuzarea

miercuri, martie 6th, 2013

Lato sensu, incompatibilitatea desemnează situația în care judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau asistentl judiciar este oprit să îndeplinească, simultan, și alte funcții sau servicii. Stricto sensu, incompatibilitatea desemnează situația în care unui judecător, procuror, magistrat-asistent, asistent-judiciar sau grefier îi este interzis de lege să ia parte la soluţionarea unei pricini.
Precizăm că, în reglementarea anterioară incompatibilitatea constituia un incident procedural ce viza exclusiv judecătorii, însă, actualmente, atât Legea nr.304/2004, cât și art. 53 C.proc.civ. prevăd că dispozițiile relative la incompatibilitate se aplică și procurorilor, magistraților-asistenți, asistenților judiciari și grefierilor, în mod corespunzător.
Un alt aspect de noutate față de reglementarea anterioară rezidă în faptul că noile dispoziții procedurale nu mai disting între cazurile de incompatibilitate și cazurile de recuzare/abținere, ci reglementează integral toate situațiile relative la constituirea instanței sub denumirea de motive (cazuri) de incompatibilitate, iar mijlocul procesual de invocare este, după caz, fie excepția de incompatibilitate (ca excepție de procedură, absolută, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 41 C.proc.civ., așa cum rezultă și din art. 45 C.proc.civ.), fie excepția de recuzare (ca excepție de procedură, relativă, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 42 C.proc.civ.) ori excepția de abținere (ca excepție de procedură, absolută, dilatorie, în cazurile prevăzute de art. 42 C.proc.civ.), aceasta din urmă putând fi invocată doar de persoana aflată în situația de incompatibilitate, ca act de dispoziție personal al acesteia.
Distincția între motivele de incompatibilitate absolută și cele de de incompatibilitate relativă rezultă din chiar denumirea marginală dată de legiuitor la art. 45 C. proc. civ., respectiv „Invocarea incompatibilității absolute”, dar și din conținutul acestui text unde se face referire la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 C. proc. civ., așa încât, doar cazurile enumerate de acest articol vizează motive de incompatibilitate de ordine publică (absolute), celelate motive prevăzute de art.42 C.proc.civ., caracter relativ în cazurile enumerate de art. 41 C. proc. civ. În concluzie, normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt norme de ordine publică, fiind de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât nu pot fi extinse prin analogie și la alte situații. De aceea, nerespectarea dispozițiilor art. 41 C.proc.civ. este sancționată cu nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, astfel pronunțate, fiind vorba despre o nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări.

 Motivele de incompatibilitate absolută sunt:
 judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire;
 judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină după trimiterea cauzei spre rejudecare nici după trimiterea spre rejudecare;
 nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.

Motivele de incompatibilitate relativă sunt:
 când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil;
 când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
 când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste persoane;
 când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre părţi;
 dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;
 dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;
 dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
 dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;
 dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv;
 dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe;
 dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt membru al completului de judecată;
 dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;
 atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
Notă: cu caracter de noutate în actuala reglementare, art. 42 alin. (2) C.proc.civ. stipulează expres că ”dispoziţiile privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor”.
Motivele de incompatibilitate fiind enumerate expres de lege, o primă precizare care se impune este aceea că, de principiu, existența altor situații în care s-ar putea presupune că judecătorul nu este impațial, altele decât cele prevăzute de art. 42 alin.(1) pct.1-12 C. proc. civ., cererea de recuzare sau de abţinere va fi respinsă ca inadmisibilă, de chiar completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea jdecătorului recuzat, în temeiul dispozițiilor art.47 alin.(2) C.proc.civ.
Cu toate acestea, art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ. lasă deschisă posibilitatea recuzării judecătorului și ”atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”, situație în care apreciem că nu mai sunt aplicabiile dispozițiile art. 47 alin.(2) și (4) C.proc.civ., cererea de recuzare urmând a fi soluționată de un alt complet de judecată, care urmează să aprecieze obiectiv asupra situației invocate de partea care a formulat cererea și dacă aceasta poate fi încadrată în acest motiv de incompatibilitate relativă, stabilind temeinicia îndoieilor prinvind imprțialitatea celui recuzat.
Din alt punct de vedere, instituirea expresă de către legiuitor a acestei norme de la art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ., pe de o parte, armonizează norma cu cea a art.6 paragraf 1 din C.E.D.O. în materie de imparțialitate, iar, pe de altă parte, reprezintă o dovadă a faptului că noua reglementare nu mai enumeră limitativ cazurile de incompatibilitate. De altfel, realitatea este aceea că legiuitorul nu putea prevedea expres toate situațiile posibile, generatoare de îndoieli privind obiectivitatea, iar, din perespectiva art.6 paragarf 1 din C.E.D.O. nici nu pteau fi excluse indirect, printr-un caracter limitativ al motivelor de incompatibilitate relativă. Aceasta nu înseamnă, desigur, că s-ar putea abuza de norma art. 42 alin.(1) pct.13 C.proc.civ. și că partea ar putea invoca orice situație întemeindu-și cererea de recuzare pe acest text legal. De altfel, cerința legală este aceea ca, din cererea de recuzare să reiasă ”elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli”, indiferent de natura acestor elemente. De pildă, s-ar putea invoca o relație de tipul ”naș de botez/cununie”, ”fin de botez/cununie”, ”cumetrie”, ”cuscri„ etc., dar nu numai relații de acest tip. În anumite circumstanțe s-ar putea presupune că și duhovnicul celui recuzat este o persoană care să determine lipsa de obiectivitate a judecătorului ec.
În fine, mai precizăm că, partea interesată se poate întemeia atât pe normele de la art.41-42 C.proc.civ., a fortiori poate invoca și normele convenționale europene relative la imparțialitate.

Invocarea existenței unui motiv de incompatibilitate

Abținerea şi recuzarea sunt reglementate pentru a proteja partea în acele cazuri, indicate de lege, în care se poate presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv.
Prin abținere se înțelege aceea situație în care un judecător, ştiind că se află într-unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art.41-42 C.proc.civ., solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini. Potrivit art. 43 alin.(2) C. proc. civ., judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este dator să se abțină de la judecarea pricinii.
Obligației judecătorului de a se abține îi corespunde dreptul părții de a-l recuza pe acesta, fie atunci când legea prevede incompatibilitatea absolută, fie când are motive să se îndoiască de imparțialitatea judecătorului.
Prin recuzare se înțelege situația în care una dintre părți cere, în cazurile determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluționarea unei anumite pricini.
Cazurile de abținere şi cele de recuzare sunt identice. De asemenea, procedura de soluționare a celor două incidente procedurale este comună, distincția privind deopotrivă, regimul juridic și procedura de soluționare a incompatibilității, după cum se invocă motive de incompatibilitate absolută sau relativă, aspecte asupra cărora vom reveni.
Cele două instituții procesuale de deosebesc însă prin faptul că, în timp ce recuzarea este propusă de părți, abținerea provine chiar de la cel aflat în vreunul din cazurile prevăzute de lege, fiind numită de unii autori şi autorecuzare. De asemenea, caracterul normelor care reglementează cele două instituții este de natură diferită. Abținerea este reglementată de norme imperative, în vreme ce recu¬zarea este reglementată fie de norme de ordine privată, fie de norme de ordine publică, pentru cele dintâi partea interesată având facultatea de a-l recuza pe judecător sau de a accepta să fie judecată de către acesta, exprimându-şi astfel încrederea în imparțialitatea sa, în timp ce, în cazul motivelor de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 C.proc.civ., orice parte sau chiar procurorul, atunci când participă la judecată, au interesul să o invoce.
Nerespectarea obligației de abținere nu afectează valabilitatea hotărârii, ci atrage eventualele sancțiuni disciplinare pentru cel în cauză. De altfel, dacă s-ar admite că intervine nulitatea hotărârii în situația în care judecătorul nu s-a abținut, deşi trebuia să o facă, atunci s-ar ajunge la eludarea indirectă a dispozițiilor legale potrivit cărora, sub sancțiunea decăderii, partea trebuie să propună recuzarea într-un anumit termen, potrivit art.44 C.proc.civ.
Pentru ca abținerea şi recuzarea să nu fie deturnate de la scopul pentru care au fost reglementate, legea a stabilit în mod amănunțit procedura de soluționare a acestor incidente procedurale, astfel încât abținerea să nu reprezinte un mijloc comod pentru judecător de a se sustrage de la rezolvarea unor cauze mai grele, iar recuzarea să nu constituie un mijloc prin care o parte de rea-credință să obțină îndepărtarea din instanța de judecată a unui judecător apreciat ca drept sau ca sever ori ale cărui opinii asupra unor probleme de drept incidente în speță sunt cunoscute. În plus, legiuitorul a ținut cont şi de reputația judecătorului, precum şi de prestigiul justiției, dispunând ca această procedură să nu fie publică şi nici contradictorie.
Datorită unificării motivelor de incompatibilitate cu cele de recuzare /abținere (astfel cum erau prevăzute de fosta reglementare), în noua reglementare vom reține că situația în care se află judecătorul va fi incompatibilitatea, iar mijloacele procesuale de invocare vor fi excepția de recuzare și excepția de abținere.
Mai înainte de a ne referi la mijloacele procedurale de invocare a incompa¬tibilității, este necesar să precizăm că nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute de art.41 C.proc.civ. referitoare la incompatibilitatea absolută atrage nulitatea absolută a hotărârii, fiind vorba de norme juridice de ordine publică, așa cum rezută și din art.45 C.proc.civ. Pe cale de consecință, dacă judecata este în curs de desfăşurare, mijlocul procesual de invocare a incompatibilității este excepția de recuzare întemeiată pe art.41 C.proc.civ., care este o excepție de procedură, absolută şi dilatorie. Ea poate fi invocată de orice parte intere¬sată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a judecății, chiar direct în apel sau în recurs, potrivit art.45 C.proc.civ.
Dacă partea interesată pretinde un motiv de incompatibilitate relativă, atunci mijlocul procesual de invocare îl constituie este excepția de recuzare întemeiată pe art.42 C.proc.civ., care este o excepție de procedură, relativă şi dilatorie. Ea poate fi invocată numai de partea care reclamă lipsa de obiectivitate a judecătorului sau, după caz a grefierului /magistratului-asistent /procurorului /asistentului judiciar (potrivit art.54 C.proc.civ.) și numai într-un anumit termen, potrivit art.44 C.proc.civ.
Astfel, cererea de recuzare se se propune înainte de începerea oricăror dezbateri (ceea ce înseamnă că recuzarea trebuie propusă mai înainte de discutarea altor excepții procesuale sau a admisibilității unor mijloace de probă), iar, dacă motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute [art.44 alin.(2) C.proc.civ.], iar nu atunci când acestea au apărut, dar nu știm dacă erau cunoscute de partea interesată (pentru că, altfel, nu s-ar mai realiza dreptul părții la un tribunal imparțial). Textul de lege se referă la ivirea motivelor de recuzare după începerea dezbaterilor, iar nu la cunoaşterea acestor motive după momentul menționat. Se apreciază însă că partea poate să formuleze cererea de recuzare, de îndată ce a descoperit motivul de recuzare, chiar dacă acesta există la începutul procesului, dar nu era cunoscut de către partea respectivă. Din alt punct de vedere, momentul la care partea interesată a cunoscut existența motivului de recuzare este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței competente să rezolve cererea de recuzare.
Nerespectarea termenului în care trebuie propusă recuzarea întemeiată e dispozițiile art. 42 C.proc.civ. atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a l recuza pe cel în cauză . Astfel, recuzarea unui judecător de la prima instanţă pentru prima dată în fața instanței de apel sau recurs este tardivă, cu excepția cazului în care excepția de recuzare nu privește un motiv de incompatibilitate absolută. Cererea de recuzare făcută după expirarea termenului prevăzut de art. 44 C. proc. civ. nu va putea fi însă respinsă ca tardivă de către instanța alcătuită cu judecătorul recuzat, ci tardivitatea va trebui constatată cu respectarea dispozițiilor înscrise în art. 50 C. proc. civ.
Astfel, incompatibilitatea absolută poate fi invocată pe calea excepției de recuzare în fața primei instanțe, oricând până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, iar după pronunțarea hotărârii, va fi invocată prin intermediul motivelor de apel sau recurs.
O problemă specială se poate pune în cazul în care partea invocă excepția de recuzare direct prin intermediul concluziilor scrise, după închiderea dezbaterilor. Soluția diferă după natura motivului de incompatibilitate invocat. Astfel:
– dacă se invocă un motiv de incompatibilitate relativă prevăzut de art.42 C.proc.civ., cererea de recuzare va fi sancționată cu neluarea acesteia în seamă, conform art. 388 alin.(3) C. proc. civ., potrivit căruia ”după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în considerare”;
– dacă se invocă un motiv de incompatibilitate absolută prevăzut de art.41 C.proc.civ., apreciem că excepția de recuzare trebuie soluționată mai înainte de pronunțarea hotărârii, pentru a evita eventualitatea nulitate a acesteia. Această soluție se sprijină și pe dispozițiile art.45 C.proc.civ. care dispune că ”în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii”. În acest sens, recomandabil ar fi ca instanța să repună cauza pe rol (art.400 C.proc.civ.), citând părțile (care nu mai au termen în cunoștință) și, fie că va declara că se abține, fie pentru a da curs cererii de recuzare, va dispune înaintarea dosarului la completul competent să soluționeze cererea de recuzare, după caz fiind aplicabile și dispozițiile art.49 C.proc.civ.
Reaminitim că judecătorul care are cunoștință despre existența unui caz de incompatibilitate absolută sau relativă care îl privește trebuie să formuleze o declarație de abținere (care, nevizând soluționarea cauzei, nu va face obiectul niciunei dezbateri contradictorii). Precizăm că judecătorul are obligația, iar nu facultatea, să se abțină în ipoteza existenței cazurilor de incompatibilitate, indiferent că acestea sunt absolute sau relative (normele care reglementează abținerea având caracter imperativ, de ordine publică), nerespectarea acestei obligații constituind abatere disciplinară.
Cu caracter de noutate, art. 43 alin.(1)C.proc.civ. prevede că anterior primului termen de judecată, grefierul de şedinţă va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate absolută şi, în cazul în care ar putea exista un astfel de motiv, va întocmi un referat corespunzător. Subliniem faptul că verificările privind incompatibilitatea absolută (mai exact a cazurilor prevăzute de art.41 C.proc.civ.) se fac de către grefierul de ședință, iar nu de către grefierul registrator ori arhivar, la primirea cererii sau, după caz, a dosarului.
În ceea ce privește condițiile de formă necesare pentru cererea de recuzare, respectiv pentru declarația de abținere, reținem următoarele:
a) cererea de recuzare se poate formula, potrivit art. 46 alin.(1) C.proc.civ. verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, de către oricare parte din proces (reclamant, pârât, terț intervenient), indicându-se cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 sau 42 C. proc. civ., solicitând soluţionarea cauzei de către un alt judecător. În principiu, orice parte din proces poate să îl recuze pe cel în cauză, însă se admite că pentru ipoteza în care judecătorul şi-a exprimat, în favoarea unei părți, părerea cu privire la pricina ce se judecă, recuzarea poate fi cerută numai de partea adversă.
Dacă recuzarea s-a invocat verbal, în timpul ședinței de judecată, partea va indica din proprie inițiativă sau la solicitarea preşedintelui completului de judecată, motivele de incompatibilitate şi mijloacele de probă în dovedirea temeiniciei cererii de recuzare, toate aceste fiind obligatoriu consemnate în încheierea de şedinţă (partea nu are, însă, obligația de a indica și temeiul de drept al cererii de recuzare). Preşedintele completului de judecată îi va pune în vedere părţii să achite taxele judiciare de timbru aferente, sub sancţiunea anulării cererii de recuzare, ca netimbrată. Ulterior formulării cererii, partea va depune dovada achitării taxelor judiciare de timbru, prin serviciul registratură al instanţei, până la termenul stabilit pentru aceasta, indicând și dosarul în care s-a formulat cererea de recuzare. Precizăm că, deși legea nu prevede o astfel de obligație, de cele multe ori, partea reformulează cererea de recuzare și în scris, anexează taxa de timbru și timbrul judiciar la aceasta și o depune la registratura instanței.
Dacă recuzarea s-a invocat printr-o cerere scrisă, aceasta se depune la dosarul cauzei fie în şedinţă publică (caz în care președintele completului de judecată trebuie să o semneze de primire, cu indicarea datei la care a fost depusă la dosar), fie prin registratura instanței. La cerere se va anexa dovada achitării taxelor judiciare de timbru ori aceasta va fi depusă ulterior, prin registratură, până la termenul de soluţionare a cererii, sub sancțiunea anulării acesteia ca netimbrată.
Cererea de recuzare formulată în scris trebuie să respecte dispozițiile art. 148 alin.(1) C. proc. civ., valabile pentru orice cerere adresată instanței, iar în privința conținutului, va face referire la motivul/motivele de incompatibilitate invocat/e și la mijloacele de probă de care partea înțelege să se folosească.
Totodată, date fiind prevederile art.148 alin.(2) C.proc.civ., cererea de recuzare adresată, personal sau prin reprezentant, instanţei se poate formula şi prin înscris în formă electronică, în condiţiile legii.
 declarația de abținere se face în scris și se anexează la dosar de către judecător, înaintea ședinței de judecată, sau se formulează verbal în ședință, consemnându-se în încheiere atât declarația, cât și motivele de incompatibilitate care au determinat-o. Abținerea se propune de judecător îndată ce cunoaşte existența motivului de recuzare, prin înştiințarea preşedintelui instanței. Se admite că în cazul în care însuşi preşedintele instanței se abține, atunci acesta îl va încunoştința pe locțiitorul său. Propunerea de abținere trebuie făcută mai înainte ca partea interesată să formuleze o cerere de recuzare, dar dacă totuşi cererea de recuzare a fost făcută mai întâi, art. 48 alin. (1) C. proc. civ. permite judecătorului să declare că se abține, caz în care instanța competentă se va pro¬nunța asupra abținerii.
Observație: menționăm că judecătorul trebuie să se abțină de la soluționarea cauzei îndată ce a cunoscut existența motivului de incompatibilitate, iar nu după ce a dat curs mai multor măsuri procesuale în cauză, după ce a respins sau a încuviințat și a administrat probe și a rezolvat excepții, a soluționat anumite probleme litigioase prealabile etc. Este adevărat că, în ipoteza încuviințării abținerii sau recuzării, potrivit art.51 alin.(6) teza a II-a C.proc.civ., încheierea va arăta și în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează a fi păstrate. Cu toate acestea, probele rămân, de principiu, căștigate judecății, deși, având în vedere și principul nemijlocirii, administrarea probelor ar fi putut fi condusă potrivit anumitor interese, care s-ar reflecta automat și în soluția finală.

Procedura de soluționare în cazul existenței unui motiv de incompatibilitate

Excepția de recuzare /abținere se rezolvă înainte de a se intra în cercetarea fondului pretenției, iar dacă excepția este invocată în cursul judecării fondului, ea va fi rezolvată cu prioritate față de fondul pretenției. Nefiind posibil ca probele necesare soluționării excepției să fie comune cu probele necesare soluționării pretenției pe fond și dat fiind caracterul dilatoriu al acesteia, rezultă că nu este posibilă unirea excepției de abținere/recuzare cu fondul.

Inadmisibilitatea cererii de recuzare

Potrivit dispozițiilor art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ., cererea de recuzare este inadmisibilă, dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și 42 C. proc. civ., precum și atunci când sunt recuzați alți judecători decât cei care fac parte din completul de judecată căruia ppricina i-a fost repartizată (a se vedea și art. 46 C.proc.civ.) ori atunci când cererea e recuzare este îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate ca și cel invocat anterior printr-o cerere de recuzare deja soluționată. De asemenea, va fi inadmisibilă cererea de recuzare a tuturor judecătorilor unei instanțe sau ai unei secții a acesteia ori a instanțelor ierarhic superioare formulate la instanța care soluționează litigiul.
Se observă că aceste texte legale au fost instituite de legiuitor tocmai pentru a preveni abuzul de drept procesual prin exercițiul dreptului la recuzare, motiv pentru care, asemenea cereri vor fi soluționate direct de către instanţa în faţa căreia a fost formulată, în compunerea căreia intră și judecătorul recuzat, prin respingerea ca inadmisibilă. De altfel, potrivit art.187 alin.(1) pct.1 lit c) C.proc.civ. formularea cu rea-credință a unei cereri de recuzare, poate atrage aplicarea unei amenzi judiciare de la 100 lei la 1.000 lei. Însă, instanța poate recurge și la această sancțiune doar dacă există elemente temeinice care dovedesc reaua-credință (ca element subiectiv) a părții care formulează cererea de recuzare, altfel este suficientă respingerea cererii ca inadmisibilă.
Ca procedură efectivă de soluționare, cererea de recuzare care se încadrează în prevederile art. art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ. se va respinge ca inadmisibilă prin încheiere interlocutorie, în chiar ședința de judecată în care se invocă (indiferent că este vorba despre ședință publică sau cameră de consiliu), după ce, în prealabil, instanța a pus în discuția contradictorie a părților admisibilitatea cererii.
Se mai impune o observație, anume aceea că, spre deosebire de fosta reglementare, judecătorul recuzat trebuie să identifice motivul de incompatibilitate invocat de către parte pentru a vedea dacă se poate pronunța el însuși în caz de inadmisibilitate sau, dimpotrivă, să înainteze cererea completului competent să soluționeze cererea de recuzare.
Pronunțarea făcându-se printr-o încheiere interlocutorie, partea nemulțumită de soluția de respingere a cererii sale ca inadmisibilă, pe considerentul că, în realitate instanța ar fi fost în eroare când a încadrat cererea sa în prevederile art. art. 47 alin.(2 și (3) C.proc.civ, o poate ataca simultan cu hotărârea care se va pronunța pe fondul cauzei, pe calea apelului sau, după caz, a recursului.

Soluționarea cererii de recuzare / abținere care nu este inadmisibilă

La fel ca și în reglementarea precedentă, soluționarea cererii de recuzare /abținere [exceptând situațiile prevăzute de art.47 alin.(2) și (3) C.proc.civ.] se face de către un alt complet de judecată, în alcătuirea căruia nu poate să intre cel care a declarat că se abține sau cel recuzat, după caz. Interdicția expresă a participării judecătorul recuzat sau care declară că se abține de la soluționarea incidentelor menționate anterior constituie o garanție a imparțialității cu care acestea vor fi rezolvate.
Notă: Diferența față de vechea legislație procesuală este sub aspectul cazurilor de la art. 24 C.proc.civ. anterior, asupra cărora se pronuna chiar judecătorul despre care se afirma că ar fi incompatibil, or, potrivit noii reglementări, acest cazuri se încadrează în cele de incompatibilitate absolută prevăzute de art.41 C.proc.civ., iar, legea nu mai stabilește un regim diferit de soluționare, astfel că și acestea vor fi soluționate de un alt complet.
Făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale şi ținând cont de faptul că abținerea şi recuzarea sunt incidente procedurale, art. 50 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte competența de a se pronunța asupra abținerii şi recuzării în favoarea instanței sesizate cu pricina în care au fost ridicate aceste incidente, în alcătuirea căreia nu poate să intre judecătorul care s-a abținut ori a fost recuzat. S-a decis că participarea judecătorului recuzat la soluționarea cererii de recuzare atrage nulitatea hotărârii de fond. Considerăm totuşi că această soluție trebuie nuanțată, în sensul că vizează numai situația în care cererea de recuzare a fost respinsă, deoarece, dacă a fost admisă, nici partea care a cerut recuzarea şi nici partea adversă nu ar avea interesul să se plângă de alcătuirea instanței care a rezolvat incidentul procedural, iar desființarea hotărârii de fond, doar pe acest temei, nu ar duce decât la tergiversarea judecății. Mai mult, art. 53 alin. (2) C. proc. civ. declară încheierea prin care s-a încuviințat recuzarea nesusceptibilă de a forma obiectul vreunei căi de atac, fără a distinge după cum s-au săvârşit ori nu neregularități procedurale la judecarea cererii de recuzare.
Cererile de recuzare vor trebui făcute separat pentru fiecare judecător în parte, după cum rezultă din dispozițiile înscrise în art. 47 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi judecate separat, fără participarea celui în cauză. De altfel, în jurisprudența mai veche se decidea că judecătorul chemat să rezolve o cerere de recuzare se va pronunța asupra acesteia, chiar dacă, la rândul lui, este şi el recuzat.
Cu titlu de excepție, art. 50 alin. (2) C. proc. civ. se ocupă de cazul în care, datorită recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, situație în care, recuzarea se judecă de instanța ierarhic superioară.
Menționăm că procedura de soluționare a cererii de recuzare ori a declarației de abținere, după caz, are caracter urgent, fapt care obligă completul învestit cu rezolvarea acestor incidente procedurale să hotărască cât mai repede posibil cererea, de regulă, în aceeași zi sau la o dată foarte apropiată celei la care i s-a transmis dosarul.
Judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține va dispune de îndată înaintarea dosarului către completul care, potrivit legii, este desemnat să soluționeze abținerea sau recuzarea, acesta din urmă punând viză de primire pe cererea de recuzare sau pe declarația de abținere ori, după caz, pe încheierea de ședință în care au fost consemnate declarațiile verbale vizând abținerea sau recuzarea și fixând termenul de judecată a acestora. Dacă e vorba de un complet colegial din compunerea căruia a fost recuzat sau s-a abținut un singur judecător, președintele acestuia va pune în discuția părților dispoziția de soluționare a incidentului procedural de către completul format din ceilalți membri ai completului în care a fost inclus și judecătorul aflat pe lista privind planificarea de permanență.
Potrivit art. 48 alin.(1) și (2) C.proc.civ., judecătorul recuzat poate declara că se abține caz în care, declarația de abținere se va soluționa cu prioritate. Cu caracter de noutate ca și consacrare legislativă, norma art.48 alin.(3) C.proc.civ. prevede că cererea de recuzare se va respinge ca lipsită de obiect dacă s-a admis declarația de abținere, indiferent de motivul acesteia, deci, chiar dacă motivul de incompatibilitate invocat în cererea de recuzare ar fi altul decât cel petru care s-a făcut și s-a admis abținerea.
În ceea ce privește procedura de soluționare propriu-zisă a cererii de abținere/recuzare, art.51 C.proc.civ. prevede expres că aceasta se desfășoară în camera de consiliu, „fără prezența părților”, deci fără citarea părților și fără a permite acestora să pună concluzii asupra cererii, fiind vorba despre o procedură necontencioasă, fără legătură cu problema litigioasă de fond.
Însă, spre deosebire de reglementarea anterioară, ascultarea judecătorului ce a declarat că se abține ori care a fost recuzat, devine facultativă, la aprecierea completului învestit cu soluționarea incidentului procedural, mai mult, acest complet are și facultatea de a asculta părților litigante, atunci când apreciază că ascultarea ar fi utilă soluționării cererii.
Precizare: ascultarea la care se referă art.51 alin.(1) teza I C.proc.civ. nu se confundă cu administrarea probei cu interogatoriu, dar, ca natură juridică poate fi similară cu ascultarea minorului în cazul desfacerii căsătoriei. Ascultarea presupune exprimarea opiniei judecătorului, eventual și a părților (a nu se confunda cu concluziile acestora), în privința abținerii /recuzării în fața completului învestit cu soluționarea acestor incidente, opinie care se va consemna în scris de către grefier în practicaua încheierii.
Exceptând interogatoriul [exclus expres chiar de dispozițiile art.51 alin.(3) C.proc.civ.], orice alt mijloc de probă este, de pincipiu, admisibil. De regulă, se pot administra înscrisuri, începuturi de probă scrisă completate cu de¬claraţii de martori ori, în lipsa unor asemenea mijloace de probă, chiar prin declaraţii de martori. Deși textul legal nu interzice expres, apreciem că ar fi exaustiv să se administreze proba cu expertiză, pentru dovedirea motivelor de incompatibilitate, deși nu putem exclude de plano un astfel de mijloc de probă.
Instanța se pronunță prin încheiere interlocutorie asupra declarației de abținere sau cererii de recuzare, întocmind și minuta corespunzătoare, care introdusă în sistemul informatic ECRIS și va fi înscrisă în condica camerei de consiliu, pronunțarea sa făcându-se în ședință publică, potrivit stipulației exprese a art.47 alin.(5) C.proc.civ.
Soluții:
* dacă se admite cererea de abținere sau de recuzare, judecătorul recuzat ori care s a abţinut se va retrage de la soluționarea cauzei, fiind înlocuit de un alt judecător; în cazul în care recuzarea sau abținerea a privit judecătorul unic sau întregul complet colegial, cauza se repartizează aleatoriu, iar dacă incidentul a privit doar o parte a completului colegial, noua compunere a completului desemnat să soluționeze cauza îi vizează pe ceilalți membri ai completului inițial și pe judecătorul aflat în lista de planificare a permanenței.
Potrivit art. 50 alin. (6) teza a II-a C. proc. civ, încheierea prin care abținerea sau recuzarea a fost admisă va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul în cauză urmează să fie păstrate, însă, subliniem că, atunci când în încheierea de încuviinţare a recuzării sau a abținerii nu se face vreo menţiune despre actele îndeplinite de judecătorul în cauză, atunci acestea trebuie refăcute în totalitate, neputând fi menținute.
• dacă se respinge cererea de abținere sau de recuzare, judecata va fi reluată cu participarea judecătorului care a fost recuzat ori, după caz, care s a abţinut.
• dacă instanța ierarhic superioară, învestită cu soluționarea incidentului procedural potrivit art. 50 alin.(2) C.proc.civ., admite cererea de abținere sau de recuzare, va dispune prin încheiere și trimiterea cauzei la o altă instanță de același grad cu cea în fața căreia s-a ivit incidentul respectiv, din circumscripția sa teritorială,
• dacă instanța ierarhic superioară, învestită cu soluționarea incidentului procedural potrivit art. 50 alin.(2) C.proc.civ., respinge cererea de abținere sau de recuzare, va dispune prin încheiere, returnarea dosarului la instanţa inferioară, judecata fiind reluată de completul inițial, din care face parte judecătorul recuzat.
Căile de atac:
a) Nu sunt supuse niciunei căi de atac:
 încheierea prin care s a admis cererea de recuzare;
 încheierea prin care recuzarea s-a respins ca rămasă fără obiect, potrivit art. 48 alin.(3) C. proc. civ.(pentru ipoteza în care s-a admis cererea de abținere a judecătorului recuzat),
 încheierea prin care s a soluționat abţinerea (indiferent că ar fi vorba despre o soluţie de admi¬tere sau respingere).
b) Este supusă căilor de atac încheierea prin care s a respins cererea de recuzare. Aceasta poate fi atacată de părți odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.
Astfel, dacă hotărârea instanței de fond este supusă apelului, partea interesată va invoca prin intermediul motivelor de apel și nelegalitatea compunerii și/sau constituirii instanței prin existența motivului de incompatibilitate, artând că excepția de recuzare a fost în mod eronat respinsă. În ipoteza în care instanţa de apel constată că soluția dată asupra recuzării este greșită, iar prima instanță a judecat în fond, va admite apelul, va anula în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată și va reține procesul spre rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 480 alin.(6) C. proc. civ., refăcând toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, va reface și dovezile administrate la prima instanţă.
(!) Cu caracter de noutate absolută, art.53 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ. prevede că și în ipoteza în care hotărârea pronunțată asupra fondului cererii deduse judecății este definitivă, ”încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri”, permițând practic exercitarea unui ”recurs la recurs”, ceea ce, în reglementarea anterioară era inadmisibil, fără distincții. Astfel, chiar și încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare a unui judecător ce participă la judecarea unui recurs va putea fi atacată separat cu recurs, la instanța superioară, în termen de 5 zile de la data comunicării acestei hotărâri.
Pe de altă parte, remarcăm obligativitatea comunicării hotărârii definitive (din apel sau din recurs, după caz), deşi, în prezent, hotărârile din recurs nu se comunică decât la cerere.
Observație: căile de atac prevăzute de art.53 C.proc.civ. sunt aplicabile indiferent dacă instanța care a soluționat incidentul procedural este cea în fața căreia s-a ivit acesta sau instanța ierarhic superioară, învestită potrivit art. 52 C. proc. civ. nefăcând nicio distincție în acest sens.

Incompatibilitatea altor participanţi

Întrucât dispozițiile art. 41-53 C.proc.civ. constituie dreptul comun în materie de incompatibilitate, art. 54 C.proc.civ. prevede în mod expres că motivele de incompatibilitate, invocarea acesteia prin intermediul excepției /cererii de abținere și/sau de recuzare, condițiile de invocare și soluționarea acestora, se aplică în mod corespunzător şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor, însă, credem că textul nu este limitativ, ci ar fi aplicabil șși altor categorii de participanți.
Însă, este evident că motivul de incompatibilitate prevăzut de art.42 alin.(1) pct.1 vizând antepronunțarea este aplicabil eclusiv categoriilor de participanți, numai în măsura în care participă, chiar cu vot consultativ, la pronunțarea soluției în cauză.
Precizare: soluționarea cererilor de abținere sau de recuzare vizând procurorii, magistraţii-asistenţi, asistenţii judiciari şi grefierii se rezolvă după regulile aplicabile judecătorilor, de către completul învestit cu soluționarea cauzei în fața căruia s-a ivit incidentul respectiv.

CÂTEVA ASPECTE PRIVIND COMPETENŢA INSTANŢEI ÎN MATERIA ÎNCUVIINŢĂRII EXECUTĂRII SILITE POTRIVIT NOULUI COD DE PROCEDURA CIVILA

miercuri, martie 6th, 2013

Textul art. 373 alin. (2) CPC anterior stabilea competenţa în materia încuviințării executării silite în favoarea instanţei în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.
Or, având în vedere că executarea silită se poate desfăşura în mai multe modalităţi şi forme, instanţa unde ”urma a se face executarea” putea fi oriunde pe teritoriul României (de pildă, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite, în raza sediilor terţilor popriţi etc).
Această soluţie a fost apreciată ca nefiind practică, aşa încât legiuitorul Noului Cod şi-a propus să elimine această multiplicare a instanţelor de executare posibile, introducând un criteriu uşor verificabil, în funcţie de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând cazul când legea prevede altfel. Acest nou criteriu de stabilire a competenţei instanţei de executare de către art. 650 alin. (1) NCPC conţine un element extrinsec raportului juridic de executare silită dintre creditor şi debitor menit să stabilizeze, pe cât posibil într-un singur loc, procedura executării.
La acest text ar trebui corelat și textul art. 665 alin 4 teza II-a NCPC potrivit căruia ’’încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării’’ astfel încât, din coroborarea acestor două norme deducem soluţia legislativă nouă, potrivit căreia încuviinţarea executării silite este una naţională sau, care are caracter naţional.
Totodată, pentru a stabili instanţa competentă potrivit criteriului stabilit de art. 650 alin.(1) NCPC e necesar să stabilim care executor judecătoresc este competent să efectueze executarea, iar răspunsul îl oferă articolul următor 651 NCPC, care stabileşte o competenţă funcţională a oricărui executor din raza curţii de apel, existând practic 3 ipoteze principale în art.651 alin. (1) lit a, b, c) NCPC , în timp ce art. 651 alin. (2) NCPC stabileşte o prorogare de competenţă funcţională pentru situaţia în care bunurile urmăribile mobile sau imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel (ipoteză în care oricare dintre executorii judecătoreşti din raza acelor curţi de apel e competent să realizeze executarea chiar cu privire la bunurile situate în raza altor curţi de apel, decât cea în care acesta funcţionează).
Totodată, art. 651 alin. (3) NCPC reglementează o situaţie asemănătoare dispoziţiilor art. 106 NCPC (respectiv art. 18 indice 1 din CPC anterior), stabilind că, în cazul în care executarea silită directă sau urmărirea silită priveşte un bun mobil care a fost deplasat/mutat în timpul procedurii de executare, rămâne competent executorul care a declanşat executarea silită.
Astfel, din coroborarea art. 650 cu art. 651 NCPC rezultă că va fi competentă să încuviinţeze excutarea silită, după caz:
– fie instanţa de la locul situării imobilului, în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, a fructelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare,
– fie instanţa de la domiciliu / sediul debitorului, în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare,
– fie instanţa unde urmează să se facă executarea pentru ipoteza executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face.
La aceste text se mai adaugă și cel al art.781 NCPC, în materie de poprire .

Şi, dacă tot vorbim de art. 651 NCPC, se cuvine să subliniem un alt element cu caracter de noutate în privinţa alineatului final, potrivit căruia nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa funcţională, inclusiv a regulii de prorogare a acesteia din alineatele precedente, este sancţionată în mod expres cu nulitatea necondiţionată a actelor de procedură execuţionale efectuate, regimul nulităţii fiind deci cel stabilit de art. 176 NCPC.
De pildă, în ipoteza în care un executor judecătoresc cere încuviinţarea executării silite la Judecătoria Focşani, făcând acte de executare silită asupra bunurilor mobile aparţinând unui debitor care are domiciliul în Târgovişte, este un executor necompetent teritorial, iar toate actele de procedură făcute de acesta în dosarul de executare sunt nule.
Pe de altă parte, dacă tot am discutat de art. 650 alin. (1) lit a.) NCPC, se impune să subliniem corelarea acestuia cu dispozițiile art. 818-819 NCPC din materia urmăririi silite imobiliare. Astfel, potrivit art. 818 alin. (1) NCPC, în materie de urmărire silită imobiliară, cererea de urmărire se va adresa unui executor judecătoresc din raza curţii de apel unde se află imobilul urmărit, iar potrivit art. 819 NCPC, instanţa de executare în raza căreia se află imobilul va încuviinţa urmărirea lui silită, fiind, deci, vorba, despre o normă specială care stabileşte o competenţă teritorială absolută în cazul urmăririi silite imobiliare.De altfel, tot în privința unei probleme de interpretare se cuvine să analizăm dispozițiile art.818-819 NCPC și sub un alt aspect.
Am stabilit anterior faptul că, noua soluție legislativă creează încuviințarea națională a executării silite, prin chiar dispozițiile art. 665 alin 4 teza II-a NCPC NCPC potrivit căruia ’’încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării’’. Mai puțin sub aspectul urmăririi silite imobiliare.
Potrivit art. 818 alin. (1) NCPC, ”Cererea de urmărire”, însoţită de titlul executoriu şi de dovada achitării taxelor de timbru, se va îndrepta la executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul aparţinând debitorului urmărit sau unei alte persoane, dacă se urmăreşte un imobil ipotecat.
(2) Dacă se urmăreşte un imobil care se întinde însă în diferite circumscripţii, cererea se va putea face la oricare dintre executorii judecătoreşti competenţi să facă executarea silită, după alegerea creditorului.”
(3) Cererea de urmărire va cuprinde menţiunile prevăzute la art. 663.”
Potrivit art. 819 NCPC, ”după înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita de îndată instanţei de executare în circumscripţia căreia se află imobilul încuviinţarea urmăririi lui silite, dispoziţiile art. 664 şi 665 aplicându-se în mod corespunzător.”
Așadar, în ipoteza în care se vizează și urmărirea silită a unui imobil instanța de executare nu trebuie să aibă la dosar doar simpla cerere de încuviințare a executării silite în general, ci, va trebui să aibă și o cerere expresă de urmărire silită imobiliară, conform art.818 NCPC. Pentru ipoteza în care s-a cerut mai întâi încuviințarea executării silite în general, eventual aceasta fiind adresată instanței de executare din raza teritorială a sediului terțului poprit sau a debitorului, iar, ulterior, constatând că nu este îndestulătoare executarea prin poprire, creditorul dorește și urmărirea silită imobiliară, atunci, apreciem că – față de textele derogatorii le art.818-819 NCPC –va trebui solicitată încuviințarea executării silite instanței de executare în circumscripţia căreia se află imobilul a cărui urmărire se intenționează. S-a spus că acest text ar constitui o ”scăpare” a legiuitorului, dovada inadvertenței făcând-o chiar dispozițiile art. 713 alin.(2) teza a II-a NCPC, care, stabilind instanța competentă în materia contestaţiei la executare, prevede:
” În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului”.
Caz în care se pune întrebarea: Cum s-ar putea ca instanța de executare să se afle în afara razei teritoriale a imobilului urmărit silit, față de dispozițiile imperative și derogatorii ale art.818 -819 NCPC ?
Răspuns: Și, totuși, dacă facem corelația dintre norma art. 713 alin.(2) teza a II-a NCPC cu norma art. 651 alin. (2) NCPC [care, așa cum arătam anterior, stabileşte o prorogare de competenţă funcţională pentru situaţia în care bunurile urmăribile mobile sau imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel (ipoteză în care oricare dintre executorii judecătoreşti din raza acelor curţi de apel e competent să realizeze executarea chiar cu privire la bunurile situate în raza altor curţi de apel, decât cea în care acesta funcţionează)], avem un răspuns, în sensul că, probabil, la stabilirea instanței competente să soluționeze contestația la executare legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care bunurile urmăribile imobile se găsesc în raza mai multor curţi de apel.Deci, nu ar fi vorba despre o necorelare, ci de o derogare voita a legiuitorului.

miercuri, martie 6th, 2013

Afis CONFERINTA NCPC
Alaturi de Profesorul GABRIEL BOROI, va invitam sa participati la una dintre cele mai interesante conferinte dedicate Noului Cod de procedura civila, care va avea un concept inedit de prezentari, dezbateri libere si lansarea Codului de procedura civila comentat, conferinta care se va desfasura pe parcursul a doua zile, cu masa de pranz si coffe break, intr-una dintre cele mai prezentabile si mai moderne sali de conferinta existente la ora actuala in Romania, in cadrul Universitatii Titu Maiorescu din Bucuresti. Recomand cu caldura acest eveniment tuturor prietenilor si cunoscutilor mei, dar nu doar acestora, ci oricui este interesat sa-si lamureasca multe din necunoscutele noii proceduri.

NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ
la început de drum
5-6 aprilie 2013

Aula Magna a Universității Titu Maiorescu
Calea Văcărești, nr. 189, sector 4, București

Profesorul GABRIEL BOROI,
împreună cu reputați practicieni ai dreptului, vă propun o conferință interactivă, în care se vor analiza o serie de instituții procesual-civile care capătă conotații noi, ca urmare a intrării în vigoare a NCPC. Manifestarea este dedicată în special practicienilor, urmărind însă și formarea unor piloni conceptuali de bază la acest moment de cotitură al legislației procesuale din România.

Și-au anunțat participarea la lucrările Conferinței:
Prof. univ. dr. Mona Maria PIVNICERU, Ministrul Justiţiei din România
Prof. univ. dr. Brânduşa ŞTEFĂNESCU, Vicepreședinte al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.
Dr. Gheorghe FLOREA, Preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România
Judecător dr. Octavia SPINEANU-MATEI, Director al Institutului Naţional al Magistraturii
Conf. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, avocat
Lector univ. dr. Traian-Cornel BRICIU, Facultatea de Drept a Universității din București, Director executiv la Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, avocat
Judecător Laura RADU, Vicepreședinte al Tribunalului București, formator al Institutului Național al Magistraturii
Lector univ. dr. Claudiu DINU, Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu
Judecător dr. Liviu ZIDARU, formator la Institutul Naţional al Magistraturii
Judecător Veronica DĂNĂILĂ, Curtea de Apel București, formator la Institutul Naţional al Magistraturii
Judecător Dumitru Marcel GAVRIȘ, Curtea de Apel București
Bogdan DUMITRACHE, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, executor judecătoresc

Temele conferinței*:
• Despre necesitatea unui nou Cod de procedură civilă
• Aplicarea în timp a Codului de procedură civilă; dispoziţii de drept tranzitoriu şi de punere în aplicare a Codului de procedura civilă
• Aspecte practice privind verificarea, regularizarea cererii şi fixarea primului termen de judecată
• Circuitul dosarului, măsuri şi soluţii administrative sub impactul Noului Cod de Procedură civilă
• Reprezentarea convențională prin avocat conform noului Cod de procedură civilă
• Nulitatea actelor de procedură în Noul Cod de procedură civilă
• Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă. Privire specială asupra autorității de lucru judecat și corelația cu alte instituții procesuale
• Apelul în Noul Cod de procedură civilă
• Întrebarea preliminară în Noul Cod de procedură civilă
• Arbitrajul. Acțiunea în anulare potrivit Noului Cod de procedură civilă
• Aspecte de noutate în materia procedurilor civile speciale
• Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă
• Noutăți în materia executării silite
• Forme ale răspunderii reglementate în dispozițiile generale privind executarea silită

*În afara acestor teme, invităm participanții la conferință să pună în discuție orice alte teme de interes. Așteptăm propunerile dvs., până pe 31 martie 2013, pe adresa: ncpc@utm.ro.

În cadrul Conferinței va avea loc
LANSAREA CĂRŢII
Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole

Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Gabriela Răducan, Andreia Constanda, Carmen Negrilă, Veronica Dănăilă, Delia Narcisa Theohari, Dumitru Marcel Gavriș, Flavius Păncescu, Marius Eftimie

Organizatori:
Universitatea Titu Maiorescu
în colaborare cu Editura Hamangiu și Volonciu Legal Training

Conferință în curs de acreditare INPPA.

Detalii și înscrieri: Telefon: 0730 606 472; 0723 546 567; 0730 606 464  Fax: 021 316 16 46 
Web: www.utm.ro; www.hamangiu.ro; www.e-vlt.ro

EXERCITAREA DREPTULUI LA RECTIFICARE în contextul editării unui material public cu informatii nereale si neautorizate atribuite unei persoane

joi, decembrie 16th, 2010

La articolul publicat in 15 decembrie 2010 pe blog-ul dl.senator Urban Iulian, CU TITLUL:” Absolut uluitor : cum se folosesc numele unor demnitari pentru a transfera dosarele penale la Inalta Curte de Casatie si Justitie”, preluat apoi in data de 16.12.2010 în „Lumea Justiţiei” (www.luju.ro) sub titlul
„Senatorul PDL Urban e şocat: a aflat ca a fost urmarit si scos de sub urmarire penala, printr-o mişculaţie a procurorilor ICCJ.Urban a sesizat Comisia Europeana şi Departamentul de Stat S.U.A.„,

la un moment dat, în descrierea faptelor apare şi următorul fragment:

„În context, consultandu-ma cu avocata mea, Conf. univ. dr. GABRIELA RADUCAN, dar si cu alti experti, s-a ajuns la concluzia ca motivul implicarii numelor URBAN IULIAN si ADRIEAN VIDEANU, in acest dosar, a fost acela de a putea fi preluat la Parchetul de pe langa I.C.C.J. ( singura institutie competenta sa solutioneze cauze legate de demnitari si parlamentari ) …”

Exercitarea dreptului la rectificare:

Va aduc public la cunostinta faptul ca, desi sunt aparatorul petentei Farmache Adalgiza Vidra Maria, nu am exprimat nici in scris, nici oral, in niciun context, o afirmatie de genul celei descrise mai sus, care ar fi susceptibila de mai multe interpretari si care mi s-a atribuit mie si „altor experti”…
In acest sens, va solicit sa rectificati oficial / public textul avand in vedere nu doar ca nu am facut asemenea afirmatii, dar nici nu am dat vreo autorizare vreunei persoane de a se folosi de numele meu in mod public.
Va multumesc,GABRIELA RADUCAN

Precizez ca, indata ce am luat cunostinta, am trimis publicaţiei electronice LUMEA JUSTIŢIEI” solicitarea descrisa mai sus, cu speranta ca vor rectifica imediat, in mod public, textul care apreciez ca-mi aduce atingere.
16 decembrie 2010, ora 18.30.

Acţiuni în justiţie privind desfiinţarea actului de adjudecare (pe calea dreptului comun). Admisibilitate

vineri, noiembrie 19th, 2010

Având în vedere natura juridică a actului de adjudecare, aceea de veritabil act juridic autentic, translativ de proprietate asupra imobilului, de la debitorul-urmărit la adjudecatar, opinăm că acesta poate fi atacat în instanţa de drept comun, ca orice act juridic civil, pentru neregulile sale.
În legislaţia anterioară modificărilor aduse prin O.u.g.nr.138/2000, când executarea silită se realiza prin intermediul instanţei de executare, iar actul final al executării silite imobiliare îl constituia ordonanţa de adjudecare prevăzută de fostul art.551 C.proc.civ.
Este adevărat că au existat numeroase controverse cu privire la natura juridică a ordonanţei de adjudecare, care – din punct de vedere procedural- era o veritabilă hotărâre judecătorească, susceptibilă a fi atacată cu recurs, în condiţiile fostelor art.552 şi art.555 C.proc.civ. Astfel, conform fostului art. 552 C. proc. civ., debitorul urmărit, creditorii sau orice altă persoană interesată puteau face recurs împotriva ordonanţei de adjudecare, în termen de 40 de zile de la data transcrierii acesteia, recurs care se judeca de urgenţă şi era suspensiv de executare. Motivele de casare ale ordonanţei de adjudecare erau prevăzute expres de art. 555 C. proc. civ., respectiv: când s-a călcat vreo normă legală prescrisă sub sancţiunea nulităţii; pentru cauză de necompetenţă, exces de putere şi omisiune esenţială.
În acelaşi timp, din punct de vedere al dreptului substanţial, ordonanţa de adjudecare constituia şi un titlu de proprietate.Dar, datorită naturii sale de act jurisdicţional, ordonanţa nu era susceptibilă a fi desfiinţată decât prin calea de atac a recursului, expres reglementată de lege.
În reglementarea actuală, actul de adjudecare nu mai are natura juridică a unui act jurisdicţional, nu mai constituie rezultatul unei proceduri contencioase, fiind emis de un executor judecătoresc, iar nu o instanţă judecătorească . Este adevărat că executorii judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, astfel încât actul întocmit de acesta în condiţiile expres arătate de lege, cu respectarea exigenţelor formale pe care legea le impune pentru valabilitatea acelui act este, din acest punct de vedere, un act de autoritate publică şi are forţa probantă specifică unui asemenea act, dar nu este un act de jurisdicţie.
De aceea, considerăm că nimic nu se opune exercitării unei acţiuni de drept comun privind desfiinţarea actului de adjudecare, de principiu, printr-o acţiune în nulitate absolută sau relativă, după caz, ori chiar într-o acţiune în rezoluţiune. Această ultimă acţiune poate fi, de plidă, incidentă în ce priveşte cazul neexecutării obligaţiei de plată integrală a preţului stabilit în rate, în condiţiile art.515 C.proc.civ.
În acest caz, este adevărat că dispoziţiile art.517 alin.(2)C.proc.civ. instituie obligaţia executorului judecătoresc de a înscrie în cartea funciară interdicţia de înstrăinare şi grevare a imobilului până la plata integrală a preţului şi a dobânzii corespunzătoare, dar înscrierea în cartea funciară nu e de natură să desfiinţeze actul translativ de adjudecare, fiind necesară promovarea unei acţiuni în acest sens. În acelaşi timp, prevederile art.517 alin.(3)C.proc.civ. arată că executorul va preda un exemplar al actului de adjudecare creditorului urmăritor, care fi pentru acesta titlu executoriu contra cumpărătorului, dacă acesta nu va achita diferenţa de preţ.Însă, interes în desfiinţarea retroactivă a actului de adjudecare poate avea şi debitorul-urmărit, în anumite condiţii.
Cât despre acţiunea în nulitate sau în anulare, aceasta poate fi exercitată în orice situaţie ar fi incidentă vreo cauză de nulitate absolută sau relativă care poate afecta orice act juridic civil.
În sprijinul admisibilităţii unei acţiuni în justiţie pe calea dreptului comun sunt următoarele argument:
– prin actul de adjudecare se transmite din patrimoniul debitorului-urmărit în patrimoniul adjudecatarului proprietatea imobilului ori un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite, în schimbul preţului – art. 515 alin. (1) C. proc. civ.;deci, actul de adjudecare este un veritabil titlu de proprietate;
– potrivit art.518 alin.(2) C.proc.civ., adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor specifice de carte funciară;
– imobilul intră în patrimoniul adjudecatarului liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii având posibilitatea de a-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut – art. 515 alin. (2) C. proc civ.
– procedura de adjudecare nu desfiinţează retroactiv dreptul de proprietate al debitorului urmărit, fapt ce rezidă din efectul pur translativ al adjudecării. De altfel, potrivit art. 517 alin. (1) C. proc. civ., locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil rămân în fiinţă sau, după caz, încetează, potrivit legii,
– potrivit art. 562 C. proc. civ., atunci când preţul de adjudecare depăşeşte valoarea creanţelor, suma rămasă disponibilă se predă debitorului;
– potrivit dispoziţiilor art.520 C.proc.civ., adjudecatarul poate fi evins, total sau parţial, în urma unei cereri făcută în acest scop în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară;
– potrivit art. 520 alin. (1) C. proc. civ., în ipoteza în care a fost evins, adjudecatarul poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit iar, dacă nu–şi acoperă creanţa în acest mod, el poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia.
Adjudecarea nu este altceva decât o operaţiune de vânzare-cumpărare forţată, prin licitaţie publică, iar terminologia “vânzare”, “punere în vânzare”, “procedură de vânzare”, „spre vânzare imobilul” etc. utilizată de legiuitor în textile acestei secţiuni a Codului de procedură nu face decât să întărească această concluzie.

Extras din GABRIELA RADUCAN -“DREPTUL EXECUTARII SILITE.Titlul executoriu european”, editia a II-a, editura Hamangiu, 2010