Aprilie 30th, 2010

Hotărârea în cauza Lawyer Partners c. Slovaciei (16.06.2009) – refuzul de înregistrare a cererilor transmise pe cale electronică încalcă dreptul de acces la un tribunal

„Curtea a concluzionat în unanimitate că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenţie (dreptul de acces la un tribunal) prin refuzul instanţelor interne de a înregistra pe rol acţiuni (peste 70.000) formulate pe cale electronică de societatea reclamantă. Dacă ar fi fost printate, documentele ar fi avut peste 40 de milioane de pagini.
Legislaţia slovacă prevedea din 2002 posibilitatea înregistrării de cereri pe cale electronică, astfel că autorităţile naţionale trebuiau să asigure dotările necesare.
În aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a acordat societăţii reclamante suma de 10.000 de euro pentru daune materiale şi morale, precum şi 8.000 de euro pentru cheltuielile de judecată.
Hotărârea este disponibilă în limba engleză şi va deveni definitivă în condiţiile art. 44 par. 2 din Convenţie.”
1. Principaux faits
La requérante, Lawyer Partners a.s, est une société de droit privé à responsabilité limitée dont le siège se trouve à Bratislava. Entre 2005 et 2006, elle conclut avec la Compagnie radiophonique de Slovaquie des contrats lui conférant le droit de recouvrer le montant des redevances impayées dues par les titulaires de licences de réception de services radiophoniques, et ce dans 355 917 cas.
Cette société fut contrainte d’attaquer en justice les personnes ayant refusé de payer la créance qu’elle avait acquis le droit de recouvrer. Elle prépara des actions individuelles où elle demandait que soient émis des ordres de paiement à l’encontre des débiteurs.
En mars et juillet 2006, elle introduisit donc des actions auprès de plusieurs tribunaux de district. Vu le nombre de procédures individuelles – plus de 70 000 –, elle créa les actions au moyen d’un logiciel informatique et les enregistra sur des DVD qu’elle adressa aux tribunaux concernés avec une lettre explicative. Les tribunaux refusèrent d’inscrire ces actions au rôle au motif qu’ils ne disposaient pas du matériel nécessaire pour recevoir et traiter des demandes créées et signées par voie électronique.
La Cour constitutionnelle rejeta les recours formés par la société requérante concernant ces refus – cette dernière alléguait à cet égard une violation du droit d’accès à un tribunal – au motif qu’elle avait été saisie en dehors du délai légal de deux mois.
Le ministère de la Justice indiqua d’abord en avril 2006 que les juridictions ordinaires n’étaient pas équipées du matériel nécessaire pour recevoir des demandes par voie électronique. A la suite de rencontres avec les présidents de tribunaux de district et régionaux en novembre 2006 et février 2007, le ministère conclut toutefois qu’ils disposaient de l’équipement adéquat. Des informations sur la manière de procéder pour soumettre des demandes signées par voie électronique furent publiées sur le site internet du ministère de la Justice en octobre 2008.
Grief
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante dénonçait une violation de son droit d’accès à un tribunal en ce que les juridictions internes avaient refusé d’inscrire au rôle les actions qu’elle avait soumises par voie électronique.
Décision de la Cour
Même si le droit slovaque prévoyait d’autres moyens pour l’introduction de requêtes auprès des tribunaux, tels que le télégraphe, la télécopie, par écrit ou oralement, la seule possibilité qu’avait en pratique la société requérante de soumettre les 70 000 procédures individuelles était la voie électronique. En effet, si les documents enregistrés sur les DVD avaient été imprimés, ils auraient représenté plus de 40 millions de pages.
La Cour rappelle que les juridictions internes avaient invoqué leur manque d’équipement pour traiter les actions de la société requérante ; cependant le droit interne prévoyait la possibilité de présenter des requêtes par voie électronique depuis 2002.
La Cour conclut donc que le refus d’examiner les actions soumises par la société requérante a restreint de manière disproportionnée le droit de l’intéressée d’introduire ses actions en justice de manière effective, en violation de l’article 6 § 1.

SURSA:
http://ionutmilitaru.wordpress.com/2009/06/17/hotararea-in-cauza-lawyer-partners-a-s-c-slovaciei-16-06-2009-%E2%80%93-refuzul-de-inregistrare-a-cererilor-transmise-pe-cale-electronica-incalca-dreptul-de-acces-la-un-tribunal/

Posted in JURISPRUDENTA EUROPEANA | No Comments »

ASPECTE PRIVIND PROCEDURA EUROPEANĂ A SOMAŢIILOR DE PLATĂ

Aprilie 30th, 2010

Dr. Smaranda ANGHENI, Dr.Gabriela RĂDUCAN**

RESUMÉ

Le recouvrement rapide et efficace des creances qui ne font
l’objet d’aucune contestation juridique revet une importance
primordiale pour les operateurs economiques de l’Union
Europeenne, car les retards de paiement sont une des principales
causes d’insolvabilite, qui menace la perennite des entreprises, en
particulier les petites et moyennes entreprises.
Ainsi, le Parlement europeen a adopte le Reglement (CE) no.
1896/2006 instituant une procedure europeenne d’injonction de
payer, ainsi que le Reglement (CE) no. 861/2007 instituant une
procedure europeenne de reglement des petits litiges.
Le but du Reglement (CE) no. 1896/2006 est de simplifier,
d’accelerer et de reduire les couts de reglement dans les litiges
transfrontaliers concernant des creances pecuniaires incontestees en
instituant une procedure europeenne d’injonction de payer et
d’assurer la libre circulation des injonctions de payer europeennes
au sein de l’ensemble des Etats membres en etablissant des normes
minimales dont le respect rend inutile toute procedure intermediaire
dans l’Etat membre d’execution prealablement a la reconnaissance
et a l’execution.

§1. Introducere

Importanţa teoretică şi mai cu seamă practică e reglementărilor instituite în cadrul Uniunii Europene şi transpuse în legislaţiile interne ale statelor membre privind recuperarea rapidă a creanţelor este de necontestat şi de mare actualitate în condiţiile crizei economice mondiale.
Având în vedere faptul că recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există niciun litigiu are o importanţă primordială pentru operatorii economici din Uniunea Europeană, deoarece întârzierile la plată constituie una dintre principalele cauze de insolvenţă cu efecte dezastruoase, mai cu seamă asupra întreprinderilor mici şi mijlocii;
Văzând abordarea diferită în legislaţiile interne ale statelor membre UE a procedurii de recuperare a creanţelor, necontestate prin intermediul procedurii simplificate de somaţie de plată, proceduri inadmisibile sau nepractice în litigiile transfrontiere.
Considerând că este absolut necesar a se elabora reglementări europene uniforme sau armonizate de recuperare a creanţelor necontestate, depăşind astfel incompatibilitatea normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre, precum şi dezechilibrele în funcţionarea instrumentelor procedurale aflate la dispoziţia creditorilor în diferite state membre, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 61 lit. (C), a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată.
Scopul principal al Regulamentului este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontiere referitoare la creanţele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de plată şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor membre, prin stabilirea unor standarde minime care să înlăture obligaţiile unei proceduri intermediare în statul membru de executare.
Având în vedere diferenţele între normele de procedură civilă din statele membre, Regulamentul are în vedere definirea detaliată a standardelor minime care trebuie să se aplice în cadrul procedurii europene a somaţiei de plată.
Potrivit Regulamentului, o somaţie europeană de plată emisă într-un stat membru şi care a devenit executorie va fi recunoscută în statul în care se solicită executarea ca şi cum ar fi emisă în statul respectiv.
Încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în statele membre determină ca o instanţă dintr-un stat membru să poată considera că sunt îndeplinite toate condiţiile de emitere a unei somaţii europene de plată pentru a fi executată în toate celelalte state membre, fără a fi nevoie de un control judecătoresc în statul în care somaţia europeană de plată va fi executată.
O idee importantă privind aplicarea Regulamentului este aceea că procedurile de executare a somaţiei europene de plată ar trebui să fie reglementate de legislaţia naţională fără a se aduce atingere dispoziţiilor din Regulament, mai cu seamă cele privind standardele minime stabilite la art. 22 alin. (1) şi (2) şi la art. 23. Regulamentul este obligatoriu şi se aplică direct în statele membre (art. 33).
Ulterior momentului adoptării Regulamentului privind instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată, respectiv la 11 iulie 2007, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (CE) nr. 861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă.
Parcurgând comparativ expunerea de motive a celor două Regulamente, se poate constata cu uşurinţă că argumentele (motivele) care au stat la baza acestor reglementări sunt în mare măsură aceleaşi.
Astfel, şi în cazul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă, obiectivul principal este acela de a simplifica şi de a accelera soluţionarea litigiilor transfrontiere privind cererile cu valoare redusă, care să reducă costurile, fiind, ca şi în cazul somaţiei europene de plată, un instrument care să completeze posibilităţile oferite de legislaţiile statelor membre.
Totodată, potrivit Regulamentului, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru vor fi recunoscute şi executate într-un alt stat membru fără să fie necesară o hotărâre de constatare a caracterului executoriu în statul în care se va executa.
Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în statele membre, în conformitate cu Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (art. 29).
Regulamentul a fost precedat de o serie de măsuri şi reglementări menite să accelereze şi să simplifice soluţionarea litigiilor privind cererile cu valoare redusă. Dintre aceste măsuri, exemplificăm Cartea verde privind crearea unei proceduri privind ordinul european de plată, adoptată de Comisia europeană la data de 20 decembrie 2002, şi mai cu seamă Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de creare a unei proceduri privind ordinul european de plată .
În legislaţia română există reglementări aplicabile, evident, raporturilor juridice interne civile şi comerciale, care au ca scop simplificarea procedurilor de recuperare de către creditori a creanţelor certe, lichide şi exigibile, respectiv O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată , cu modificările şi completările ulterioare, şi O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 118/2008, act normativ de transpunere în legislaţia română a Directivei nr. 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale.
Prin O.U.G. nr. 119/2007, modificată, se instituie o procedură privind emiterea ordonanţei de plată pentru recuperarea rapidă a creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în sume de bani care rezultă din contracte comerciale, aşa cum sunt definite în Capitolul I al actului normativ menţionat.

§2. Domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 din 12 decembrie 2006 şi al Regulamentului (CE) nr. 861/2007 din 11 iulie 2007. Privire comparativă

Comparând cele două reglementări, prima remarcă ce se impune este aceea că ambele Regulamente se aplică în materie civilă şi comercială. În timp ce Regulamentul de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată se aplică litigiilor civile şi celor comerciale indiferent de valoare, Regulamentul privind cererile de valoare redusă se aplică numai în cazurile în care valoarea acestora nu depăşeşte 2000 euro în momentul primirii formularului de cerere de către instanţa competentă, fără a se avea în vedere la stabilirea valorii dobânzile, cheltuielile şi alte costuri.
Ambele Regulamente se aplică litigiilor transfrontiere indiferent de natura instanţei, cauza având caracter transfrontier atunci când una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru altul decât cel în care se află instanţa sesizată.
Comparând cele două Regulamente sub aspectul competenţei instanţei care soluţionează cererile, observăm că, în cazul Regulamentului privind procedura europeană a somaţiei de plată, nu se precizează dacă este vorba doar de instanţa judecătorească sau orice altă instanţă, fie chiar curte de arbitraj, în schimb, în cazul Regulamentului privind procedura europeană a cererilor cu valoare redusă, se prevede în mod expres, în art. 3 alin. (1), „instanţa judecătorească sesizată”, ceea ce ne conduce la concluzia că cererile cu valoare redusă nu pot fi soluţionate decât de instanţele judecătoreşti (cele statale).
În privinţa limitelor domeniului de aplicare, cele două Regulamente conţin diferenţieri şi cea mai importantă, în opinia noastră, este cea privitoare la soluţionarea cererilor pe calea arbitrajului.
Astfel, în Regulamentul privind procedura europeană a somaţiei de plată nu există vreo prevedere expresă referitoare la imposibilitatea soluţionării cererii de somaţie de plată de către arbitraj.
În schimb, în cazul cererilor cu valoare redusă, în art. 2 lit. e), arbitrajul este exclus în mod categoric.
Pornind de la această remarcă, întrebarea firească ce apare este: în ce măsură procedura europeană a somaţiei de plată poate fi parcursă şi în faţa instanţelor private, respectiv în faţa unei curţi de arbitraj sau a arbitrajului ad-hoc?
În doctrina românească au fost exprimate deja opinii legate de aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 5/2001 şi ale O.U.G. nr. 119/2007 şi compatibilitatea sau nu a acestor proceduri cu procedura arbitrală potrivit clauzei compromisorii au sau a compromisului.
Concluzia autorilor, căreia ne raliem, este aceea că, având în vedere atât doctrina, cât şi jurisprudenţa bazate pe legislaţia analizată, procedurile rapide şi speciale pentru recuperarea creanţelor nu pot fi utilizate în cadrul arbitrajului ad-hoc sau instituţionalizat. Acest lucru ar fi posibil doar printr-o modificare legislativă care să dea satisfacţie principiului libertăţii contractuale de a supune orice fel de litigii patrimoniale şi care pot face obiectul unor tranzacţii jurisdicţiei private a arbitrajului .

§3. Câteva aspecte procedurale derogatorii

3.1. Aspecte comparative privind competenţa şi interpretarea noţiunii de „domiciliu”

Pentru a putea discuta aspectele legate de competenţă, este necesar ca, în prealabil, să subliniem caracterul transfrontalier al regulamentelor şi interpretarea noţiunii de domiciliu al părţii.
Atât în cazul Regulamentului (CE) nr. 1896/2006, cât şi în cazul Regulamentului (CE) nr. 861/2007, vorbim despre un litigiu cu element de extraneitate (art. 3). O cauză are caracter transfrontalier atunci când cel puţin una dintre părţi (ori reclamantul, ori pârâtul sau unul dintre pârâţi) îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află instanţa judecătorească sesizată.
Domiciliul se stabileşte conform art. 59 şi art. 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, iar pentru stabilirea caracterului transfrontalier al unei cauze trebuie să ne raportăm la data înaintării formularului de cerere la instanţa competentă. Noţiunea de „domiciliu” este stabilită pe baza prevederilor Regulamentului CE nr. 44/2001, respectiv:
a) pentru persoanele juridice, potrivit „definiţiei comunitare” de la art. 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (de regulă: sediul statutar; administraţia centrală sau centrul de afaceri) ;
b) pentru persoanele fizice, pe baza noţiunii de domiciliu admise de legea substanţială a locului în care se desfăşoară procesul [conform art. 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001], deci când judecata a fost începută în statul membru UE în conformitate cu dreptul intern al acestuia.
Însă Regulamentul (CE) nr. 861/2007 nu ne oferă o definiţie autonomă a „reşedinţei obişnuite” şi nici nu trimite la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cadrul căruia, de altfel, acest criteriu de legătură este utilizat doar la art. 5 alin. (2), fără ca, din acest motiv, să fi apărut necesitatea de a introduce o definiţie generală.
În lipsa unei definiţii comunitare, pare a fi valabilă noţiunea de reşedinţă obişnuită în vigoare în sistemul juridic în care e pendinte procesul. Atunci când judecata e începută în România, ar trebui să se facă referire la noţiunea de reşedinţă ca locuinţă obişnuită a subiectului, ceea ce în dreptul procesual civil noi numim „domiciliul de fapt” sau „domiciliul efectiv”, pentru a-l diferenţia de cel legal, pur formal. Putem presupune însă că se încearcă a se obţine o definiţie comunitară, întrucât jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene a calificat reşedinţa obişnuită – cu diferite ocazii – drept „locul în care interesatul şi-a fixat, cu voit caracter de stabilitate, centrul obişnuit sau permanent al propriilor interese”.
Pe de altă parte, e foarte probabil ca judecătorii comunitari să se pronunţe iar asupra acestui concept, considerând că o definiţie comunitară a noţiunii de „reşedinţă obişnuită”, care coincide cu cea admisă de Curtea de Justiţie, a fost introdusă la art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 841 din 11 iulie 2007 (aşa-zisul Roma II) privind legea aplicabilă la obligaţiile extracontractuale şi la art. 19 din Regulamentul (C)E nr. 593 din 17 iunie 2008 (aşa-zisul Roma I) privind legea aplicabilă la obligaţiile contractuale.
Într-adevăr, trebuie să avem în vedere că în intenţiile legiuitorului european dispoziţiile şi conceptele juridice utilizate în contextul regulamentelor Roma I şi Roma II ar trebui să fie coerente cu cele conţinute în actele normative comunitare cu caracter procesual, adică Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (conform considerentului nr. 7 din Regulamentul Roma II, precum şi Regulamentul Roma I), dar trebuie reţinut şi Regulamentul (CE) nr. 861/2007 .
Pentru ipoteza în care doar pârâtul, iar nu şi reclamantul, are domiciliul [nu şi reşedinţa obişnuită, având în vedere că aceasta nu este utilizată drept criteriu general de atribuire a competenţei jurisdicţionale de către Regulamentul (CE) nr. 44/2001] într-un stat membru diferit de cel în care a fost declanşat procesul, vom fi în prezenţa unui „litigiu transfrontalier”, dar va trebui să existe un criteriu de competenţă jurisdicţională de la Capitolul II, Secţiunea 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, spre a fi posibil, pentru reclamant, să citeze pârâtul în faţa acestei instanţe.
Totodată, apreciem că ar trebui să existe un acord de atribuire a competenţei jurisdicţionale în conformitate cu art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (competenţă convenţională), deoarece criteriile de competenţă jurisdicţională potrivit cărora se identifică statul membru în care va începe judecata vor fi cele dictate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 , al cărui art. 2, în special, impune regula după care pârâtul poate fi citat în justiţie într-un stat membru numai dacă este domiciliat în acesta. De aceea, considerăm necesar ca, în ipoteza în care pârâtul are domiciliul într-un alt stat european, să existe un alt criteriu de competenţă prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
În sistemul O.U.G. nr. 119/2007, competenţa instanţei se determinată potrivit art. 5 alin. (1) – după regulile dreptului comun, cererea depunându-se la „instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă”. Coroborând norma specială cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că natura litigiului (comercială sau civilă) va constitui criteriul obiectiv al competenţei materiale (de atribuţiune), în timp ce criteriul valoric ar putea stabili instanţa la care debutează litigiul: judecătorie sau tribunal.
În privinţa competenţei teritoriale a instanţei, neexistând norme derogatorii, se aplică dreptul comun potrivit principiului forum rei.

3.2. Neobligativitatea exercitării altor proceduri prealabile, de timpul concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. român
Având în vedere considerentele introductive ale celor două Regulamente în discuţie, bazate pe recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există niciun litigiu în desfăşurare, prin simplificarea procedurilor judiciare, precum şi caracterul opţional al acestora, apreciem ca inutilă desfăşurarea oricărei proceduri prealabile.
În dreptul român, procedura prealabilă a concilierii directe, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nu este necesară în cazul litigiilor „privitoare la obligaţii de plată rezultând din contracte comerciale”, existând chiar normă expresă în art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2007.
De altfel, inutilitatea concilierii prealabile rezultă atât din „Cartea verde privind o procedură europeană de injoncţiune de plată şi asupra măsurilor vizând simplificarea şi accelerarea rezolvării litigiilor având ca obiect sume de mică importanţă”, dar şi din dispoziţiile procedurale potrivit cărora judecătorul cauzei trebuie să stăruie în soluţionarea amiabilă a cauzei, a celor potrivit cărora debitorul poate achiesa la pretenţiile reclamantului, în tot sau în parte, ori a celor potrivit cărora părţile pot stinge chestiunea litigioasă printr-o tranzacţie judiciară, în orice fază a procedurii.
Însă apreciem şi noi ca fiind posibilă o modalitate facultativă de stingere amiabilă a conflictului prin mediere, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 192/2006, în aplicarea şi a Directivei Parlamentului European şi a Consiliului asupra unor aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, directivă care se aplică în statele membre ale Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2007.

3.3. Câteva precizări privind causa petendi

Conţinutul cererii judiciare e prefigurat de legiuitorul comunitar în mod uniform pentru toate statele membre, ca derogare de la principiul general – exprimat, şi la noi, de art. 112 C.proc.civ. – potrivit căruia legea care reglementează desfăşurarea procesului, deci şi conţinutul cererii de chemare în judecată, este cea a statului în care a fost iniţiată judecata.
Într-adevăr, cererea introductivă, indiferent de statul european în care ia naştere litigiul privind somaţia de plată sau cererea cu valoarea redusă, trebuie să fie redactată conform formularelor-tip (care se regăsesc în anexele regulamentelor comunitare şi care fac parte integrantă din acestea), care au mereu acelaşi conţinut, variind doar limba în care acesta va fi completat. Mai exact, cererea trebuie să fie redactată în limba instanţei judecătoreşti sesizate. Astfel, în cazul în care se intenţionează deschiderea procesului în România, cererea va trebui redactată în limba română, iar româna va fi limba în care se va desfăşura procesul.
Formularul completat, ce constituie cererea introductivă de instanţă (cererea de chemare în judecată) se depune la grefa instanţei competente de către reclamant, personal sau prin reprezentant, după care va fi comunicat pârâtului, prin grija autorităţii jurisdicţionale, prin modalităţile şi în termenele prevăzute expres în regulamente.
De exemplu, atunci când competenţa jurisdicţională a instanţei sesizate se întemeiază pe unul dintre criteriile speciale indicate la art. 5 şi următoarele din Regulamentul CE nr. 44/2001, se poate confirma ipoteza ca cererea introductivă să fie redactată într-o limbă necunoscută de destinatar. În acest caz, instanţa judecătorească nu are obligaţia de a asigura traducerea acesteia într-o limbă cunoscută de destinatar (chiar dacă acesta din urmă are posibilitatea de a refuza actul în momentul comunicării lui) sau să-l restituie în termen de o săptămână (caz în care instanţa va proceda conf. art. 6, al. 3, reg. CE nr. 861/2007).
De principiu, cererea introductivă trebuie să indice:
I) organul jurisdicţional căruia i se prezintă cererea (informaţie aferentă la vocatio in jus);
II) numele şi prenumele reclamantului, precum şi adresa acestuia (împreună cu codul poştal, cu dreptul de a introduce şi numărul de telefon şi adresa de poştă electronică ). Atunci când reclamantul este reprezentat, va trebui să fie indicat şi numele acestuia. Oricum, trebuie remarcat faptul că legiuitorul comunitar, pentru a face efectivă posibilitatea ca procedura să fie instaurată personal de căttre reclamant, obligă statele membre să asigure părţilor o asistenţă juridică practică de tip formal, esenţialmente gratuită, în scopul completării formularelor anexă (de plidă, prin art. 11 din reg. CE nr. 861/2007).
III) numele şi prenumele pârâtului, precum şi adresa acestuia (împreună cu codul poştal cu posibilitatea de a introduce numărul său de telefon şi adresa de poştă electronică) .
IV) criteriul de determinare a competenţei jurisdicţionale prevăzut de Regulamnetul CE nr. 44/2001 pe baza căruia instanţa sesizată e învestită (art. 2-17, 22-24 reg. CE nr. 44/2001)
V) elementul sau faptul care determină caracter transfrontier al litigiului. Practic, se cere reclamantului să furnizeze elementele care permit instanţei să verifice existenţa unei premise procesuale specifice pentru regulementele comunitare, care fac aplicabile aceste normative;
VI) modalitatea în care reclamantul intenţionează să plătească taxele de procedură (taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, în cazul desfăşurării litigiului în România), eventual indicând informaţii privind cartea de credit sau numărul de cont curent bancar. Totuşi, apreciem şi noi că aceste indicaţii sunt doar facultative, nefiind vorba despre elemente formale obligatorii, care să atragă nulitatea cererii judiciare, dar care servesc la simplificarea - în anasmablu –a procedurii.

VII) petitum-ul substanţial şi procesual (informaţie aferentă la editio actionis - expunerea temei juridice a actiunii).
a) Referitor la petitum substanţial: trebuie distins după cum obligaţia pentru care se cere concursul instanţei are ca obiect plata unei sume de bani (Regulamentul CE nr. 1896/2006, O.U.G.119/2007, Regulamentul CE nr.861/2007) sau, în cazul Regulamentului CE nr.861/2007 priveşte şi o altă prestaţie, a cărei valoare este estimată de către reclamant la o sumă mai mică sau egală cu 2000 €(de pildă: furnizarea de bunuri,livrarea unui lucru determinat etc.).
Dacă pretenţia priveşte stricto sensu o sumă de bani, atunci trebuie să se indice valoarea capitalului (de altfel, singurul criteriu care prezintă relevanţă pentru a stabili valorea litigiului şi, implicit, dacă ne aflăm ori nu în sfera de aplicare a regulamentului) şi moneda.
b) Referitor la petitum procesual se impun următoarele observaţii:
- ca premisă, întotdeauna vorbim de o acţiune în realizare, care ţine de obligare („obligaţia de a face”);
- ca finalitate, hotărârile judecătoreşti pronunţate vor avea forţă executorie;
- când prestaţia nu are ca obiect plata unei sume de bani, va trebui să fie indicat conţinutul acesteia (de exemplu: furnizarea de bunuri sau livrarea unui lucru determinat) şi va trebui să fie estimată valoarea litigiului şi nu este exclusă posibilitatea ca reclamantul să solicite pronunţarea unei hotărâri alternative: în principal cererea având ca scop condamnarea pârâtului la a-i da un bun determinat iar, în cazul în care furnizarea acelui bun a devenit imposibilă, în subsidiar, să solicite obligarea pârâtului la plata echivalentului acestor mărfuri, în bani.

VIII) causa petendi
În literatura de specialitate există multe controverse legate de interpretarea acestei condiţii. De multe ori, se presupune că reclamantul trebuie să furnizeze ”o scurtă descriere a obiectului cererii”, însă, această cerinţă face deja obiectul cerinţei/punctului anterior (VII). Ne întrebăm atunci, dacă legiuitorul comunitar a dorit să înţelegă prin acest element indicarea cauzei acţiunii, a fundamentului juridic pe care se întemeiază cererea judiciară dedusă judecăţii ?! Răspunsul se pare, însă, că este negativ.
Astfel, din analiza art. 12, al. 1, al Regulamentului CE nr. 861/2007, reclamantul nu are obligaţia de a indica temeiul juridic al cererii sale adresate instanţei (în versiunea franceză: ”La juridiction n’oblige pas les parties à assortir la demande d’une qualification juridique”). Totodată, textul versiunii franceze indică: ”Motivez votre demande avec, par example, les faits survenus, le lieu et le moment où ils sont survenus”.
În aceste condiţii, interpretarea cerinţei de causa petendi trimite la obligaţia de indicare a motivelor cererii, de tipul: „ce s-a întâmplat”, „unde” şi „când”, adică la circumstanţele faptice care au creat premisele acţiunii în justiţie. Astfel, expresia causa petendi e înţeleasă în sensul de „episod istoric generator al pretenţiei arătată în judecată, la care reclamantul poate eventual să adauge indicaţia tipului juridic la care trebuie trimis contractul (acordul, înţelegerea), sursă a obligaţiei rămase neîndeplinite” .
Cu toate acestea, atunci când competenţa jurisdicţională se întemeiază pe unul dintre criteriile speciale indicate la art. 5 din Regulementul CE nr. 44/2001, acest fapt impune reclamantului să realizeze o încadrare juridică a pretenţiei deduse judecăţii, de exemplu ca răspundere contractuală sau delictuală, având în vedere diferenţele regulilor de identificare a instanţei competente. Însă, încadrările la care se referă art. 5 din Regulementul CE nr. 44/2001 au, în general, caracter comunitar (autonom), astfel că pot şi să nu coincidă cu cea proprie legii substanţiale aplicabile fondului litigiului, într-un anumit stat. Pe de altă parte, de cele mai multe ori, este vorba de o încadrare care prezintă relevanţă juridică numai în scopurile procedurii, iar nu şi pentru fondul litigiului.

3.4. Aspecte comparative relativ la formularea întâmpinării debitorului şi sancţiunea aplicabilă în cazul nedepunerii acesteia. Derogări speciale faţă de sistemul de drept intern
Potrivit art. 12 alin. (3) din Regulamentul nr. 1896/2001, pârâtul are posibilitatea să se opună printr-un act de procedură specific dreptului intern al statului în care se desfăşoară procedura; în România, întâmpinarea constituie actul de procedură prin care pârâtul (debitor în aceste proceduri speciale) se apără la pretenţiile reclamantului (creditor în aceste proceduri speciale).
În dreptul român, transpunerea Regulamentului nr. 1896/2006 prin O.U.G. nr. 119/2007 a statuat că întâmpinarea debitorului este obligatorie [art. 7 alin. (4) din ordonanţă], dar regimul sancţionator al nerespectării acestei dispoziţii este surprinzătoare şi exagerată, în opinia noastră.
Astfel, dacă pare firesc ca debitorul să fie obligat să depună întâmpinarea, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, cu excepţia celor de ordine public, în schimb, există o serie de norme absolut surprinzătoare.
Astfel, norma art. 7 alin. (4), potrivit căreia nedepunerea întâmpinării ar putea fi considerată de către instanţă drept „o recunoaştere a pretenţiilor creditorului”, deşi nu are caracter absolut de noutate , pare bizară şi injustă. Doar faptul că această sancţiune este lăsată la aprecierea exclusivă a instanţei, care va evita – pe cât posibil – să o aplice mai creează aparenţa unui proces echitabil, bazat pe probe certe, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
E greu de acceptat că pasivitatea sau neştiinţa pârâtului în a formula sau depune un act de procedură poate echivala cu un act de dispoziţie implicit, cu o achiesare tacită la pretenţiile reclamantului, de natură să-l facă să piardă o parte a patrimoniului, prin această modalitate inechitabilă de valorificare a dreptului subiectiv de creanţă al creditorului său. Desigur, pârâtul ar mai avea deschisă calea unei cereri de repunere în termen salvatoare (dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. fiind aplicabile corespunzător), însă nici nu ar trebui să se ajungă la o astfel de soluţie disperată.
Tot astfel, art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/2007 întăreşte ideea lansată în art. 7 alin. (4), dispunând – aparent nefiresc – faptul că, „sub sancţiunea decăderii, debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare”. Cu alte cuvinte, ne întrebăm dacă textul induce aparent ideea potrivit căreia debitorul nu ar mai avea dreptul să facă opoziţie în timpul procesului, nici măcar invocând excepţii de ordine publică (de exemplu, prescripţia dreptului de a cere realizarea creanţei ori altă excepţie de fond sau de procedură) sau simple excepţii substanţiale (de pildă, să opună compensarea sau alt mod de stingere a obligaţiei), nici punând concluzii finale în procedură şi nici chiar formulând acţiune în anulare ?! În aceste condiţii, despre ce fel de judecată mai vorbim, care este scopul acesteia sau chiar al căii de atac, dacă, potrivit normei art. 9 alin. (1), debitorul ar fi decăzut din dreptul de a mai contesta însăşi creanţa? Cu toate acestea, considerăm că interpretarea acestor norme trebuie făcută într-o altă manieră.
Expresia utilizată de legiuitorul comunitar pare că ar vrea să însemne că, în cadrul procedurii pentru litigiile privind atât ordonanţa de plată, cât şi cererile cu valoare redusă, tăcerea pârâtului (sau a reclamantului faţă de cererea reconvenţională, în sistemul Regulamentului nr. 861/2007) echivalează cu o ficta confessio, preluată, probabil, din sistemul de drept german. Astfel, faptele susţinute în cerere de reclamant echivalează cu fapte necontestate şi, pe cale de consecinţă, nu e necesar a mai fi probate.
Însă, în opinia noastră, credem că cererea părţii reclamante nu trebuie să fie admisă exclusiv din această cauză, ci trebuie să fie concludentă, respectiv înscrisurile anexate sau celelalte mijloace de probă la care s-ar recurge să se suprapună normelor de drept substanţial identificate de judecător, astfel încât coroborarea acestora să fie de natură să determine producerea efectului juridic solicitat (urmărit) de petent . Rezultă de aici că instanţa va avea mereu posibilitatea de a respinge cererea pe motivul unei excepţii de ordine publică, ce poate fi invocată ex officio.
În sistemul Regulamentului nr. 861/2007, pârâtul are deschisă atât cale opoziţiei (prin întâmpinare), cât şi a pretenţiilor proprii, pe cale de cerere reconvenţională.
În primul rând, trebuie să subliniem că Regulamentul (CE) nr. 861/2007 tratează ipoteza unui proces cu un singur pârât, deşi nu pare să excludă posibilitatea unui proces pentru litigii privind cererile cu valoare redusă, cumulat în mod subiectiv [de pildă, în caz de cerere de îndeplinire de obligaţii în solidar sau obligaţii parţiale, dar condiţionat de faptul ca suma totală să nu depăşească 2000 euro, având în vedere, pe de altă parte, că pentru realizarea procesului în cadrul unei instanţe unice se va putea folosi prevederea de la art. 6 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001].
Indiferent de ipoteză (cu pârât unic sau pluralitate de pârâţi), posibilităţile debitorului sunt următoarele:
– pârâtul poate să nu răspundă cererii părţii reclamante. În acest caz sau atunci când pârâtul este lipsă, instanţa va pronunţa o sentinţă cu privire la această cerere, potrivit art. 7 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 861/2007. Soluţia însă trebuie nuanţată în ipoteza în care unul dintre pârâţii chemaţi să îndeplinească o obligaţie în solidar nu răspunde şi nu se prezintă, fiind aplicabilă la ipoteza de obligaţie parţială de îndeplinit pro quota (putându-se, în acest caz, să se pronunţe o hotărâre/ordonanţă limitată la cota care-i revine debitorului care nu răspunde).
Însă eventualitatea pronunţării unei astfel de hotărâri este adusă la cunoştinţa pârâtului, având în vedere că formularul de răspuns (Anexa III) care îi este notificat împreună cu cererea judiciară conţine avertismentul că, în cazul lipsei unui răspuns, organul jurisdicţional va emite o hotărâre.
Dacă, totuşi, contumacia e involuntară, pârâtul va avea posibilitatea de a se prevala de această circumstanţă cu ocazia contestării, cum e prevăzut de art. 18 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007, cu scopul de a obţine nulitatea hotărârii emise medio tempore;
– poate răspunde în termenele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, dar numai pentru a face cunoscut că acceptă cererea reclamantului. Acest răspuns se poate efectua prin intermediul formularului-tip C prevăzut în Anexa III, notificat pârâtului împreună cu cererea introductivă, sau „în alt mod adecvat” [art. 5 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 861/2007], adică, e de reţinut, chiar şi cu un memoriu scris având ca obiect această declaraţie. Acesta va trebui transmis personal organului care judecă, prin poştă (sau prin fax ori mijloace de comunicare electronică, în cazul în care forul atribuie validitate acestor metode de notificare). Apoi organul care judecă va trebui să asigure comunicarea acestuia către reclamant, în conformitate cu art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007.
Şi în acest caz, rezultatul va fi emiterea unei hotărâri de admitere pe fondul cererii, cu condiţia ca aceasta să fie concludentă;
– poate răspunde în termenele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, în scopul contestării cererii reclamantului, putând invoca excepţii de procedură [de pildă, excepţia de necompetenţă jurisdicţională a instanţei sesizate sau lipsa unei situaţii-premisă procesuale, specifică pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 861/2007, care poate consta fie în caracterul transfrontalier al litigiului, fie în valoarea cererii care depăşeşte cei 2000 euro etc.], apărări/excepţii substanţiale de fond (de exemplu, inadmisibilităţi de drept material, nulitatea actului juridic constatator al creanţei, cazuri de împiedicare, de modificare sau de stingere a pretenţiei pretinse etc.). În acest caz, el va trebui să indice contextual mijloacele de probă de care intenţionează să se folosească, utilizând formularul-tip C sau în alt mod adecvat (adică prin memoriu scris având acelaşi conţinut);
– poate formula cerere reconvenţională, tot în termenul de 30 de zile de la data primirii notificării cererii de la partea reclamantă. Deşi acest termen nu e prevăzut de Regulament sub sancţiunea decăderii, apreciem că intenţia legiuitorului comunitar indică cert momentul până la care se poate formula această cerere.

*
În concluzie, trebuie să remarcăm faptul că, deşi scopul principal al Regulamentului rezidă în simplificarea, accelerare şi reducerea costurile de procedură în cauzele transfrontiere referitoare la creanţele pecuniare necontestate - prin instituirea unor proceduri europene de plată, precum şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor membre, prin stabilirea unor standarde minime care să înlăture obligaţiile unei proceduri intermediare în statul membru de executare - în realitate, numeroasele diferenţele dintre normele de procedură civilă din statele membre, dar şi a celor de drept substanţial, nu sunt integral rezolvate prin instituirea unor standarde minime aplicabile, fiind necesar un examen amplu de analiză doctrinară a partiularităţilor care creează impedimente majore de interpretare.

Articol publicat în „ Dreptul românesc în contextul exigenţelor Uniunii Europene” publicaţie sub egida ACADEMIA ROMÂNĂ-Institutul de Cercetări Juridice ”Academician Andrei Rădulescu„ Bucureşti, Editura Hamagiu, 2009, ISBN 978-606-522-192-5,

Posted in DREPT | 2 Comments »

DE LA NULITATEA CLASICĂ LA NOILE NULITĂŢI DE INTERDICŢIE ŞI DE PROTECŢIE

Martie 11th, 2010

DE LA NULITATEA CLASICĂ LA NOILE NULITĂŢI DE INTERDICŢIE ŞI DE PROTECŢIE

Nulitatea este o sancţiune complexă care loveşte actul juridic atât conceptual (faţeta de invaliditate), dar, mai ales se face simţită în câmpul efectelor, constituind o veritabilă cauză de ineficacitate a acestuia.
O parte din statele europene, tratând instituţia nulităţii, discută preponderent despre invaliditatea actului juridic civl, deşi, simultan o privesc ca pe o cauză de ineficacitate. Ar însemna, oare, că invaliditatea se confundă cu ineficacitatea? Nu, doar că până la un punct se suprapun.
În opinia mea, corelaţia dintre invaliditate şi ineficacitate este aceea de parte-întreg, în sensul că ineficacitatea apare ca o noţiune mai largă, incluzând atât invaliditatea ca aspect conceptual sancţionator al actului juridic, dar completând-o cu aspectul practic (aplicat) al lipsirii de efecte juridice, pe care acel act le-ar putea produce, în condiţii normale.
Noţiunea de invaliditate nu este tehnică şi este incompletă. Noţiunea de invaliditate şi interfaţa sa de act nul trebuie să coexiste alături de un remediu concret al acelui act jurdic, astfel încât să admită posibilitatea că numai o acţiune contrarie (pronunţarea nulităţii de către instanţă, ca urmare a învestirii acesteia cu o acţiune în nulitate sau în anulabilitate) poate priva de eficacitate respectivul act, ipoteză în care conceptul negativ de „invaliditate” nu ar mai fi clar.
Conceptul de ineficacitate a actului juridic include intrinsec noţiunea de invaliditate, dar rezolvă logic orice ipoteză şi orice elemente concrete ale speţei de nulitate a actului juridic, include şi ideea de nulitate-sancţiune şi pe aceea de nulitate-consecinţă (efect). Astfel, nulitatea, ca sancţiune nu va lipsi de efecte doar contractul care contravine unei norme imperative (nulitate expresă, textuală), ci poate surveni oriunde lasă să se înţeleagă legiuitorul (nulitatea virtuală).
O problemă controversată de câteva secole în dreptul european o constituie teoria „actului inexistent”. Deşi în cuprinsul tezei de doctorat (a se vedea monografia “NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL” publicata la Editura Hamangiu 2009 - http://www.hamangiu.ro/carti/colectii/monografii/nulitatea-actului-juridic-civil1.htm) am detaliat aspectele pentru care nu primim această accepţiune, trebuie să-i recunoaştem inexistenţei un rol aparte în teoria generală a nulităţii actului juridic.
Inexistenţa ar trebui privită ca un element intrinsec al noţiunii de nulitate.Vorbind despre efectul desfiinţării retroactive a actului juridic în cazul pronunţării nulităţii, vorbim implicit despre faptul că acel act va fi considerat ca şi cum nu ar fi existat niciodată, ca şi cum părţile nu l-ar fi încheiat niciodată. Or, din acest punct de vedere, inexistenţa are o altă valenţă decât cea de la care au plecat calsicii adepţi ai teoriei actului inexistent.
În opinia mea, inexistenţa nu constituie imaginea generală a nulităţii, ci este doar un atribut al acestei sancţiuni complexe, mai exact o non-calitate a actului juridic lovit de nulitate. Dar asta nu e tot. Nu e suficient să constatăm că un anumit act juridic, prin incidenţa nulităţii, apare ca şi inexistent, ci trebuie să urmărim şi dacă efectele acestuia se mai produc, în tot sau în parte, astfel cum au fost înţelese de părţi la momentul încheierii actului, ori nu se mai produc deloc.
Nulitatea ca sancţiune, nu poate fi privită strict in abstracto, ci trebuie interpretată în funcţie de situaţiile concrete în care se produce, situaţii care diferă de la caz la caz. Astfel, pronunţarea nulităţii poate surveni atunci când actul este deja executat în tot sau în parte, situaţie în care trebuie văzut cum va opera restituirea prestaţiilor, măsura în care acest lucru mai e posibil, ipoteza în care ne-am afla în sfera excepţiilor de la restitutio in integrum. Discutând despre o asemenea analiză în domeniul efectelor, mai putem privi nulitatea ca simplă inexistenţă a actului juridic sau vorbim, de facto, despre măsura ineficacităţii acestuia, ca efect direct al pronunţării nulităţii?
Aceasta este perspectiva care, în opinia mea, justifică teza că nulitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil, o sancţiune de drept civil complexă, conţinând în structura sa atât valenţa inexistenţei, cât şi a invalidităţii, faţete conceptuale care se re-interpretează prin raportare la consecinţe (efecte).

**
O problemă de interes şi de noutate în doctrina dreptului civil material român, dar şi în cel european, o constituie aşa-zisele nulităţi noi, „speciale”, respectiv: nulităţile de protecţie şi nulităţile de interdicţie, instituite de legislaţia comunitară europeană.
Aflate la mare distanţă de acele forme tradiţionale de nulitate - care s-au definit structurale, pentru că sunt interne contractului -, „cauzele” nulităţilor noi ţin exclusiv de circumstanţe sau elemente exterioare contractului şi care sunt totuşi destinate să reacţioneze la tratamentul acestuia. Reperul central în funcţie de care se nasc aceste nulităţi speciale îl constituie protecţia interesului contractantului individual, căreia i se consacră o acţiune specială.
În acest context nulitatea dobândeşte conţinuturi ce iau în considerare „dezechilibrul semnificativ” pe care-l suferă contractantul individual, prin absenţa „negocierii individuale” ori în situaţia „de dependenţă economică” în care se află societatea individuală subcontrac¬tantă şi că, pe planul modului de a operare a nulităţii, ineficacitatea operează numai „în avan¬tajul” contractantului protejat.
În ultima vreme, literatura străină, aflată în faţa unei adevărate şi proprii „inflaţii” de forme de nulitate răspândite în legi speciale şi normative comunitare, şi-a pus şi problema raportului dintre aceste noi (forme de) nulităţi şi nulităţile din coduri sau nulităţile doctrinare clasice .
Prima reacţie ar putea fi aceea de a se reorganiza pe linia de apărare a modelului de nulitate din cod şi de a opune o procedură de inadmisibilitate la extinderea unor astfel de forme noi, definite „excepţionale” şi în mod sigur fructul apariţiei şi aprecierii de interese, concrete şi ocazionale, pentru a nu le spune efemere. Dar în considerentele care urmează vom vedea că un astfel de răspuns e nesatisfăcător. Apreciem că sarcina juristului nu e niciodată aceea de a respinge „noul” în stăruitoarea apărare a vechiului, ci să depisteze liniile de „lungă durată” ale unui fenomen, în vederea identificării unor noi forme structural-organizatorice ale existentului. Acest lucru ar trebui să se întâmple şi în situaţia nulităţilor noi.
În primul rând, într-o astfel de materie, interpretul e solicitat să traseze o aşa zisă recunoaştere de domeniu în legătură cu fenomenele de asociat sub eticheta „nulităţilor speciale” . Calificativul special a fost utilizast de doctrina de specialitate, avându-se, probabil, în vedere sursa acestor nulităţi, de observat în legile „speciale” extra-cod. Deja e vorba de o primă ordine de evaluare, eventual discutabilă dacă se doreşte a se critica „centralitatea” codului. Deja se spune altceva când se distinge în calificativul „speciale” caracte¬rul efectelor, tocmai „speciale”, la care sunt corelate noile forme de nulitate. Primul e un criteriu topografic, al doilea, substanţial, care se referă la tratamentul concret de care este capabil contractul nul . Încearcă să-i pună în legătură şi pe primul şi pe al doilea, tocmai acel criteriu care se referă la o tipologie specială a unor raporturi, şi tocmai pentru a justifica tratamentul diferit care derivă de aici .
Dar tematica „nulităţilor speciale” nu e astfel doar pe terenul efectelor, definite tocmai „speciale”, deci, diferite de cele obişnuite. Ea e ca atare şi pe terenul nulităţii-speţă. Într-adevăr aceasta e la ani lumină distanţă de acele forme tradiţionale de nulitate, care s-au definit „structurale”, pentru că sunt interne contractului.
„Cauzele” şi/sau factorii - dacă aici se pot defini astfel - de nulitate ţin aici de cir¬cumstanţe sau elemente care sunt, toate, „exterioare” contractului şi care sunt totuşi destinate să reacţioneze la tratamentul acestuia. Precursoare, de exemplu, sub acest aspect, este legislaţia de origine comunitară (a se vedea, de exemplu, legislaţia italiană antitrust, Legea nr. 287/1990) care, dacă interzice convenţii sau acorduri între societăţi, leagă această interdicţie de efectul (extern) restrictiv al concurenţei pe piaţă (art. 2).
În alt cadru (cel al clauzelor vexatorii, a se vedea art. 1469 bis C. civ.it.), dacă se înţelege să se protejeze consumatorul, se face acest lucru cu condiţia să lipsească o tratativă individuală între contractanţi (asupra clauzei în obiect) şi acest lucru să constituie semnul unei situaţii de abuz.
În alt sector, cel al subcontractării, nulitatea e dictată cu referire la „abuz de dependenţă economică”. Speţa abuzului e definită în acelaşi articol ca situaţie de excesiv dezechilibru al drepturilor şi obligaţiilor. Şi în sfârşit, protecţia consumatorului poate fi subordonată şi circumstanţei ca, contractul să fie stipulat „la distanţă”.
Este evident că, în aceste cazuri, se ajunge la situaţii sau circumstanţe toate „exterioare” contractului individual deoarece ţin de situaţii mai de ansamblu în care se află părţile. Se priveşte deci „în jurul” contractului. Contractul e doar vârful aisbergului. Deci cauzele sau factorii nulităţii „de protecţie” nu se lasă închişi într-o speţă determinată. Ei sunt negarea speţei.
Iată deci că termenul „speciale”, cu referire la aceste forme de nulitate sfârşeşte prin a merge dincolo de efectul individual „special” (fie acesta de identificat în forma specială de legitimare relativă sau în caracterul parţial în mod necesar al nulităţii sau în efectul substitutiv al altor clauze), pentru a ajunge la conţinuturi care se pun în contrast chiar şi cu forma nulităţii-speţă, pentru că sunt menite să se concretizeze în judecăţi înalt discreţionare asupra circumstanţelor „exterioare” contractului.
În acest punct, interpretul ar putea să se descurajeze în prezenţa unei normări a nulităţii care pare că a rupt orice raport cu nulitatea de cod . Descurajarea ar putea să determine să se ia act de această realitate şi să i se opună o procedură de neadmisibilitate.
Cu toate acestea, nu au lipsit criterii de lectură mai omogene şi mai apropiate de tematica nulităţii, şi acestea se pot justifica în raport de coerenţa faptului dat pe care-l aleg. Desigur, este vorba de a accepta şi/sau de a lua act de „diversitatea” unghiului de vedere, pentru a se detaşa din această „diversitate” şi a încerca să reconstruiască o formă juridică coerentă.
Unghiul de vedere de la care mulţi au pornit este, s-a văzut, cel al „protecţiei” interesului contractantului individual, definit ca meritând o acţiune specială. Pentru că la interesul general al unei contractări importante şi eficiente şi care coincide cu valorile sistemului, a legislaţiei, la care în mod tradiţional e ancorată nulitatea din coduri, şi care determină, pe lângă lovirea cu nulitate a contractelor sau acordurilor lipsite de substratul material necesar, chiar contracte contrare unor norme imperative, la ordinea publică şi la bunele moravuri, s-a ajuns şi suprapunând interesul contractantului individual (fie acesta consumatorul sau clientul unei bănci sau al unei societăţi de asigurare), pentru protecţia căruia nu ar mai fi fost suficientă tradiţionala formă de nulitate în neutralitatea şi caracterul ei abstract (tocmai pentru că e neutră faţă de interesele individuale ale contractanţilor).
Pe un astfel de teren şi cu aceste premise intervine aşa-zisa nulitate „de protecţie”.
Acestea, prin definiţie, „protejează” contractantul individual (consumator şi/sau client). Se pun, ca să spunem aşa, în serviciul lui, în sensul că, atât pe planul condiţiilor de utilizare precum şi pe acela al modului de a opera, se folosesc pentru a furniza „protecţie” interesului individual . Atunci nu va trebui să ne mire foarte mult dacă nulitatea care capătă conţinuturi ce iau în considerare „dezechilibrul semnificativ” pe care-l suferă contractantul individual, prin absenţa „negocierii individuale” ori în situaţia „de dependenţă economică” în care se află societatea individuală subcontractantă şi că, pe planul modului de a operare a nulităţii, ineficacitatea operează numai „în avantajul” contractantului protejat.
De asemenea, nu va trebui să ne mirăm dacă o condiţie de formă a contractului, raportată în mod tradiţional la ambii contractanţi, este în schimb raportată numai la unul dintre aceştia (clientul băncii) şi că nulitatea, astfel ameninţată, poate fi susţinută numai de contractantul protejat şi că prescrierea, a cărei nerespectare induce nulitate, este derogabilă numai în sensul cel mai favorabil pentru contractantul protejat.
Dar, în general, va trebui să se recunoască faptul că forma nulităţii „parţiale” este aici cvasi „impusă”, fără quid medium al voinţei părţilor. Şi acesta e un mod de a proteja interesul părţii pentru a recupera contractul in parte qua.
În faţa acestor noi provocări teoretice, apreciez că, în analiza acestor categorii de nulităţi, nu trebuie abandonat statutul tradiţional al nulităţii numai din motivul creării unui nou mod de a re-defini nulitatea, potrivit logicii speciale a speţei, în care interesul contractantului este leit-motivul acesteia. Consider că, având în vedere interesul protejat, singura problemă cu adevărat importantă care trebuie să ne preocupe este ca şi tratamentul sancţionator care derivă din această specie de nulitate să fie coerent cu acest interes.
Din punct de vedere sistemic, cred că nulităţile „de protecţie”, constituie o formă de nulitate alternativă la forma de nulitate-sancţiune şi la forma de nulitate-soluţie (în favoarea unuia dintre contractanţi).
Ca o particularitate, în ipoteza formei de nulitate-soluţie, ca mijloc de protecţie a interesului special al unuia dintre contractanţi, legitimarea procesuală activă în acţiunea de nulitate, trebuie să aparţină exclusiv contractantului beneficiar al normei de protecţie violate. De aici deducem că, acest timp de nulitate are caracter relativ.
În plus, având în vedere că nulitatea-soluţie e destinată să se conformeze strict interesului protejat, când e lovită de nulitate numai o clauză sau o parte a contractului, acesta nu va fi desfiinţat integral, decât dacă, din interpretarea acestuia, ar rezulta că acea clauză sau acea parte a contractului lovită de nulitate era esenţială pentru părţile contractante, în lipsa căreia acestea nu l-ar mai fi încheiat.
***
Normativa privind concurenţa dintre societăţi este cea care determină în primul rând apariţia unei forme de nulitate care se distanţează sensibil de aşa-zisele nulităţi „structurale”, apropiindu-se în schimb de aşa-zisele nulităţi din valoare negativă sau de acele forme de nulitate pe care unii le-au denumit „politice” . Dar chiar şi faţă de nulităţile de valoare negativă aceste forme de nulitate tind să păstreze distanţele ratione materiae.
Trebuie să observăm aici cum regulile concurenţiale s-au extins treptat de la tradiţionala formă în cod, care le limitează cadrul de aplicare la „acte şi comportamente” (materiale), sancţionate în diverse feluri [de la tehnicile reale cu caracter inhibitoriu şi de restituire, la cele de reparaţie], la legislaţia comunitară (Tratatul de la Roma – Maastricht art. 81-86) şi ulterior la legislaţiile naţionale antitrust, care, în schimb, extind cadrul lor la „acorduri şi convenţii” şi anume la acte şi/sau semne care prevestesc comportamente în fapt. Interpretul nu poate sesiza nivelul cel mai înalt al unei forme de protecţie care sfârşeşte prin a nu mai cuprinde doar nivelul aşa-zis comportamental şi executoriu cu referire la acţiunea întreprin¬zătorilor individuali, ci nivelul programatic şi concertat care priveşte comportamentul societăţilor sau a asociaţiilor ori grupurilor acestora.
Şi astfel protecţia jocului concurenţei, în sensul de a ţine cont nu numai de interesul corporativ al concurenţilor, ci şi de interesul mai general de piaţă şi de (reflex al) cel al consumatorilor, este încredinţată tehnicii interdicţiei, în sensul că acordurile sau deciziile, de natură să prejudicieze comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau ca efect să împiedice, să restrângă sau să inducă în eroare concurenţa, sunt făcute obiectul unei interdicţii explicite deoarece „sunt incompatibile cu piaţa comună” (art. 81 Tratatul de la Maastricht). Interdicţia e întărită ulterior de efectul de nulitate al acordului sau deciziei (art. 81 nr.2). Sensibile la nulitate sunt tocmai acestea din urmă, în special datorită conţinutului lor programatic, şi nu atât „practica convenită” care corespunde unei forme de coordonare între societăţi .
În legislaţia comunitară, interdicţia, enunţată în mod expres, este cea care e dotată cu efect de nulitate în cazul în care este nerespectată norma prohibitivă ce o conţine. Nulitatea este deci efectul « intern » al interdicţiei.
Raportul (ratio) interdicţiei stă în protecţia (jocului) concurenţei, pusă în pericol de acorduri restrictive.
E mai mult decât evident cum, în contextul normativei comunitare (dar poate că şi în legislaţiile naţionale antitrust), nulitatea reprezintă o categorie destul de insolită, deoarece normele comunitare îndeplinesc funcţia, în primul rând, de sursă de obligaţii pentru statele membre (art. 10 din Tratat).
Pe legiuitorul comunitar nu-l interesează, cel puţin direct, ca actele şi comportamentele să fie invalidate pentru că sunt în contradicţie cu legislaţia, ci ca acestea să nu se producă în fapt. În acest sens ajută mai mult, şi sunt utile, soluţii de tip aflictiv sau punitiv decât cele de tip declarativ şi emfatic, aşa cum poate fi soluţia nulităţii (a se vedea art. 228 din Tratat). Însă, care este, totuşi, diferenţa? Şi soluţia nulităţii se află printre resursele legislaţiei comunitare, în mod special acolo unde aceasta se confruntă cu enunţuri juridice (ca acordurile şi convenţiile), sensibile prin natură să fie „declarate” ineficace şi/sau invalidate (de exemplu, ineficacitatea clauzelor vexatorii, art. 1469 bis. C. civ.it.).
Rămâne deci că aici «nulitatea de drept deplin», declamată oficial de norma comunitară, trece de la «consecinţa» cu origine în dreptul civil la efectul (de drept) comunitar şi acesta din urmă rămâne «arbitrul» ei. Cu aceasta se vor putea obţine şi câteva răspunsuri la modul de a opera al acestei forme de nulitate atât de singulară.
Deci dacă, iniţial, va apărea emfatic şi excesiv ca nulitatea să se sprijine aici pe o interdicţie - ea putând să facă nerealizabil faptul ca interdicţia să fie nerespectată -, se va putea observa a contrario că totuşi interdicţia – şi aria sa de incidenţă – este cea care delimitează graniţa nulităţii. Ceea ce decurge din faptul că aici nulitatea e cea care serveşte interdicţia şi nu invers.
Se explică atunci de ce nulitatea nu poate privi decât elementele individuale ale acordului, lovite de interdicţie şi nu întregul, cu excepţia cazului când elementele lovite nu pot fi separate de acesta . În schimb, nu depinde de dreptul comunitar disciplina repercusiunilor pe care le va putea avea nulitatea asupra tuturor celorlalte elemente ale acordului. Aceste repercusiuni trebuie stabilite de instanţa naţională conform dreptului respectivei ţări. Între aceste repercusiuni se află fără îndoială despăgubirea daunei precum şi obligaţia de a contracta.
Dar legislaţia comunitară nu a înţeles să se îndepărteze şi de alte caracteristici ale nulităţii de drept comun.
Astfel trebuie să dăm ca exemplu efectul doar declarativ care prin definiţie o caracterizează. Acest lucru are grijă să-l stabilească art. 1 din regulamentul de aplicare a art. 81 şi 22 din Tratat (Regulamentul CEE nr. 62/17 din 6 februarie 1982). Într-adevăr au putut să apară îndoieli dacă nulitatea acordului avea sau nu nevoie de o pronunţare a Comisiei, aşa cum s-a reţinut de unele instanţe din ţările membre . Dar s-a căzut de acord să se excludă acest lucru din Regulament, dispunându-se că nu e necesar, în acest scop, de nicio „hotărâre preventivă”.
Nu trebuie reţinută în opoziţie cu această ordine posibilitatea recunoscută de acelaşi Tratat ca, de la efectul nulităţii să fie scutite acorduri şi decizii în cazul în care acestea contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuirii produselor ori la promovarea progresului tehnic sau economic (în acest sens pct. 3 al art. 81 din Tratat). Tocmai pentru că, în acest caz, protecţia jocului concurenţial are formă de interdicţie, e posibilă definirea acestuia chiar şi cu ajutorul scutirilor. Peste acestea e suverană autoritatea comunitară .
În schimb, acolo unde legiuitorul comunitar, ratione materiae, a înţeles să salvgardeze în primul rând evaluarea discreţionară a Autorităţii comunitare (în persoana Comisiei), cum are loc în cazul procedurii de control privind operaţiunile de concentrare economică, tehnica a fost diferită.
Autoritatea comunitară este cea care defineşte compatibile şi/sau incompatibile cu piaţa comună operaţiunea individuală de concentrare şi, numai după emiterea hotărârii Autorităţii, concentrarea respectivă poate avea efect (a se vedea Regulamentul CEE nr. 89/4064). În această secvenţă apar inaplicabile tradiţionalele categorii de drept civil ale nulităţii şi ale ineficacităţii deoarece, exceptând cazul de trimitere la autorităţile competente din statele membre (art. 9 reg.), întregul parcurs este aici presărat de decizii cu caracter administrativ al autorităţii (a se vedea şi puterea de a dezmembra sau separa societăţi concentrate, conf. art. 8, pct. 4 reg.) împotriva cărora va putea exista doar recursul la Curtea de Justiţie (art. 230 din Tratat, art. 16 reg. nr. 89/4064) .
Ce concluzii pot fi trase dintr-o asemenea ordine? Că nulitatea derivând din astfel de interdicţii e forma de nulitate al cărei cadru de aplicare e marcat de interdicţia propriu-zisă; dar că interpretarea acestui cadru nu e de competenţa autorităţii administrative (cu excepţia scutirilor pe care aceasta le dispune), ci de competenţa jurisdicţională (atât în for comunitar cât şi naţional), cu efecte deci declarative, ceea ce este şi semnul strictei legalităţi ce caracterizează nulitatea. Disciplina repercusiunilor, a consecinţelor, rămâne cea a nulităţii de drept comun. Oricum, e suficient să reţinem că, în cadrul discuţiei generale despre nulităţi, suntem îndreptăţiţi să discutăm şi această formă (nouă) de nulitate.
În acest mod, «nulitatea de drept deplin», declamată oficial de norma comunitară, trece de la «consecinţa» cu origine în dreptul civil, la efectul (de drept) comunitar şi doar acesta din urmă rămâne «arbitrul» ei.
Practic, consider că funcţia preventivă are prioritate aici, nulitatea putând determina ca interdicţia să fie respectată, pentru a evita aplicarea tratamentului sancţionator, de unde deducem că nulitatea e cea care serveşte interdicţia şi nu invers. În acest context, ne putem explica de ce nulitatea nu poate privi decât elementele individuale ale acordului, lovite de interdicţie şi nu întregul, cu excepţia cazului când elementele nule nu pot fi separate de acesta. Cu toate acestea, disciplina repercusiunilor pe care le va putea avea nulitatea asupra tuturor celorlalte elemente ale acordului (despăgubirea, repararea daunei, precum şi obligaţia de a contracta) nu depinde de dreptul comunitar, ci urmează a fi stabilite de instanţa naţională, potrivit dreptului intern..
În concluzie, dacă în sistemele de drept interne ale statelor, prin nulitate se înţelege ineficacitatea radicală a actului, în dreptul comunitar, aceasta e vădit negată de numeroasele dispoziţii care „salvează” actul prin reguli substitutive (în materie de dobândă, preţuri şi condiţii, în materie bancară şi de creditare) şi/sau prin principiul că nulitatea este întotdeauna parţială (în materie de contracte referitoare la servicii de investiţii, de exemplu).
Dacă prin nulitate se înţelege forma de legitimare extinsă la oricine ar putea avea un interes din aceasta, ea e negată de numeroasele dispoziţii care atribuie această legitimare numai subiectului care urmează a fi protejat (aşa-zisele nulităţi de protecţie).
Deducemm astfel că, fundamentul „nulităţii europeane”, faţă de cea din coduri, nu mai e oferit de un eveniment al speţei, care a luat fiinţă în mod neregulamentar, pentru că e defectuos şi incomplet, ci de o ordine de interese care, în oarecare mod şi formă, trebuie recuperat, astfel încât să permită soluţii neuniforme şi dotate cu elasticitate.
Din perspectiva naturii juridice opinez că, mai cu seamă, această nouă categorie de nulităţi prezintă interes sub aspectul efectelor produse sau, mai bine zis, care nu se mai produc sau sunt înlocuite cu alttele (sancţiuni cu rol de despăgubire), astfel că şi acestea întăresc ideea că nulitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic.

Posted in DREPT, NULITATE | 1 Comment »

DE LA BRUXELLES I LA REGULAMENTUL CE NR. 805/2004.CIRCULAŢIA TITLURILOR EXECUTORII ÎN SPAŢIUL JUDICIAR EUROPEAN.

Ianuarie 19th, 2010

Posted in DREPT, DREPT PROCESUAL CIVIL | 3 Comments »

Daca timpul s-ar muta inapoi…

Ianuarie 19th, 2010

Dacă timpul s-ar muta înapoi…

Dacă timpul s-ar muta înapoi, suspendând clipa, iar Dumnezeu mi-ar da o nouă şansă, mi-ar plăcea să mă reîntorc pe uliţa copilăriei mele, să mai simt strângerea de mână a bunicii, când coboram din deal spre biserică ori vocea stinsă cu care mă legăna sau ciripitul păsărilor din pomii copilăriei, să văd frunzele crud de verzi ce-mi vrăjeau primăverile, în casa bunicilor…Plopi miri, plopi soţi, umbrindu-şi singurătatea între mesteceni de argint care furau lumina zilei, râsetul zburdalnic şi surâsul nevinovat ce-mi umpleau zilele primilor ani de viaţă…

Dacă timpul s-ar muta înapoi, credinţa insuflată cu dragoste în zorii vieţii de bunici, n- aş părăsi-o nicio clipă, aş mărturisi-o cu fiecare pas, cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, pentru a şterge nesfârşitele zile de uitare în sine…

Dacă timpul s-ar muta înapoi, nu mi-aş mai contrazice tatăl niciodată, nu l-aş mai judeca şi, poate, firul vieţii ar fi mai lung pentru el…
L-aş ruga să mă ierte şi n-aş înceta să-i spun cât de mult l-am iubit şi-l iubesc…
Dacă aş fi ştiut în acea zi, că va fi ultima în care o să-l mai privesc într-o încercare vagă de a-mi dărui un ultim surâs, încărcat de suferinţă, poate că n-aş mai fi vrut să plec şi aş fi putut, prin prezenţa mea, să-i alin durerea supraomenească de a nu mai putea să lupte…
Dacă aş fi ştiut că ultima dată când tata a vorbit la telefon cu soţul meu, era şi ultima sa oră de viaţă, n-aş fi amânat să-i vorbesc şi eu şi aş fi putut să-i cer să mă ierte pentru toată suferinţa ce i-am provocat-o în viaţă, cu voie sau fără voie, dar mai ales aş fi dorit să-i spun cât de mult îl iubesc…
Aş şti acum că toate răutăţile pe care le-am făcut celor dragi nu aveau nicio miza, că jocul ce-mi părea nevinovat le-a răpit o parte din zile, zile de care – acum – mi-aş fi dorit să mă bucur de ei, în plus….pentru totdeauna….
Dacă aş fi ştiut că viaţa tatălui meu s-ar curma aşa brusc, aş fi căutat mai mult timp să-i stau în preajmă, să-i ofer şansa de a se fi bucurat mai mult de copilul său, alături, iar nu doar de mirajul că sunt bine, dar undeva, prea departe…Aş da orice să şterg neîmplinirea tatălui meu, de a nu mă fi avut în preajmă, de a nu-şi fi împărţit viaţa şi cu mine, respirând doar parfumul amintirilor noastre, pe uliţa copilăriei şi-a adolescenţei timpurii…
Şi cât de mult aş fi dorit să-i mai spun măcar o dată cât de mult îl iubesc…

Dacă timpul s-ar muta înapoi, mi-aş rechema bunicii de dincolo de lume, pentru a le spune ce mult am învăţat de la ei, cât îi preţuiesc şi-i iubesc pentru toată copilăria şi adolescenţa cu care le-am umplut viaţa, …, dar şi ce rău îmi pare că de la niciunul nu mi-am luat rămas bun şi nu le-am mulţumit, le-aş spune că sunt în gândurile mele, surâzători, pe nelipsita bancă de lemn, de la străzile copilăriei…de pe care priveam în nopţile de vară Calea Lactee, visând că, acolo sus, oamenii se reîntâlnesc….

Dacă timpul s-ar muta înapoi, aş putea să privesc toţi oamenii cu ochii naivi ai copilului ce am fost, dându-le gir şi iertare, indiferent de mărimea greşelilor ce le-ar face…Aş rosti întotdeauna doar ceea ce cred şi ce simt, încetând a mai crede că diplomaţia de a tăcea nu e întotdeauna o soluţie şi că trebuie să o ai doar atunci când îl asculţi pe altul…
Aş recunoaşte cât de mult iubesc oamenii, câtă nevoie am de toţi şi cât de mult vreau să-i ajut, chiar dacă ar fi utopic să şi reuşesc a o face….Sinceritatea ar fi sabia cu care aş deschide calea în viaţă, nelăsând loc nici minciunilor mărunte, numai din teama de a nu crea o obişnuinţă fatală…

Dacă timpul s-ar muta înapoi, mi-aş cere iertare mamei pentru toate răutăţile cu care i-am marcat viaţa, i-aş spune că nu doar acum o iubesc şi mi-e dor de ea, ci aşa a fost dintotdeauna, chiar dacă m-am răzvrătit adesea contra ei…I-aş spune ce disperată sunt că vreau, măcar acum, să ne reunim vieţile, să-i bucur anii ce-i mai are de prezenţa unei familii dragi, i-aş spune ca vreau cu disperare să-i culeg eu durerea că l-a pierdut pe tata, dar nu-i pot răpi dreptul de a-l purta în amintiri şi a-l onora….

Dacă timpul s-ar muta înapoi, mi-aş chema prietenii să le spun că-mi sunt dragi, că nu pot trăi fără ei şi că-i rog să mă ierte pentru tot ce greşesc….Că-n viitor aştept de la ei mai multă înţelegere şi multă, multă pace…
Dacă timpul s-ar muta înapoi, mi-ar plăcea să-nvăţ să-mi plec capul, cu smerenie şi înţelepciune şi
să-nvăţ să critic mai puţin, să mă bucur chiar şi de lucrurile greşite, căci chiar şi nemulţumirile demonstrează că trăieşti…, că lupţi, că iubeşti….

Dacă timpul s-ar muta înapoi, mi-aş cere iertare de la toţi cei care m-au iubit şi am trecut, cu neputinţă sau cu nepăsare, mai departe, şi n-aş mai uita nicio clipă că toţi aceştia sunt, fiecare în parte, o frântură certă din viaţa mea, sunt darurile mele, pe care Dumnezeu mi le-a dat să mă încerce, să mă zbat în căutări…şi-n alegeri….

Dacă timpul s-ar muta înapoi, mi-ar plăcea să am acelaşi copil cu care m-a dăruit şi m-a mărit Dumnezeu, cu acelaşi surâs cald şi cu deplină sănătate…Şi mi-ar plăcea acelaşi soţ, pe care l-am ales cu dragoste…
Dar, dacă timpul s-ar muta înapoi, la momentul începtului dragostei noastre, i-aş putea spune iubitului meu, că n-aş vrea să se schimbe niciodată, că aş vrea să rămână mereu la fel de tandru, de vesel şi de îndrăgostit, la fel de preocupat să nu mă supere, să nu mă rănească, la fel de visător şi generator de speranţe…ca-n acele zile timide, de început…Şi, chiar dacă nu ar putea fi veşnic la fel, tot l-aş iubi şi i-aş da de înţeles că nu pot respira fără el şi că mi-e foarte greu oricând nu suntem alături….

Dacă timpul s-ar muta înapoi, aş stabili altfel valorile vieţii, iar pe cei dragi nu i-aş pune pe primul plan doar în sufletul meu, ca o taină, ci mi-ar plăcea să le strig dragostea mea, ca să ştie…că nu trec prin viaţă ca printre stânci şi umbre, ci-mi umplu gândurile şi visele cu ei, purtându-i în mine ca e o nestemată pe care doar îngerii o pot preţui…
Dacă timpul s-ar muta înapoi, suspendând clipa, mi-ar plăcea să vă pot mereu povesti ce frumoasă a fost şi este viaţa mea, cu toţi cei dragi alături, aici şi, dincolo de timp…

Gabriela Răducan,
3 noiembrie 2008

Şi viaţa merge înainte, amagindu-se că înfruntă timpul…
Şi e frumoasă…Şi e plină de speranţă… Şi-i mulţumim Domnului pentru fiecare clipă dăruită şi, …smeriţi sau nu, fiecare încercăm să-i dăm vieţii un sens pe care moartea să nu i-l poată răpi…
Aceasta este o invitaţie la speranţă, încredere, frumuseţe, bunătate şi creativitate.
Dincolo de tonul trist, e un mesaj optimist la a aprecia fiecare om, în fiecare moment al vieţii sale, pentru a nu regreta mai târziu…
E o pagină deschisă şi o provocare…Sper să revin zeci şi zeci de ani cu câteva rânduri şi-i invit pe cei ce ajung să le citească să continue mesajul meu, în vieţile lor,… cu multă dragoste….

Gabriela Răducan,
19 ianuarie 2010

Posted in GANDURI SI LITERATURA | 2 Comments »

COMPARISON BETWEEN THE NULLITY OF THE CIVIL JURIDICAL ACT AND THE NULLITY OF THE CIVIL PROCEDURE ACT / COMPARAŢIE ÎNTRE NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ŞI NULITATEA ACTULUI DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Ianuarie 19th, 2010

COMPARISON BETWEEN THE NULLITY OF THE CIVIL JURIDICAL ACT AND THE NULLITY OF THE CIVIL PROCEDURE ACT
Lector PhD. Gabriela Răducan
Nicolae Titulescu University
NATIONAL INSTITUTE OG MAGISTRACY

Abstract

The present study aims to synthetize the elements at the basis of the demarcation of the civil procedure acts’ nullity from the civil juridical acts’ nullity, reserving an important space for those differences that are incidental in the matter of nullity. From this point of view, the first section of the study will be dedicated to the juridical criteria on the basis of which the demarcation of the civil procedure acts from the civil juridical acts operates, while the second section will be dedicated to the similarities and differences of the two corresponding categories of nullities, without neglecting, throughout this theoretical approach, the references regarding the practical implications of this distinction.

Key words:
Civil juridical act, civil procedure act, comparison, nullity of the civil juridical act, nullity of the civil procedure act.

Introduction
The procedural act is a category of the judicial act, representing the expression of one’s will made with the purpose to produce judicial effects (negotium iuris) and the written record that proves that judicial circumstance (instrumentum probationis). But, as opposed to the civil substantial law where, in the matter of the judicial acts, we may distinguish the judicial operation from the written record that proves it, the meaning given to the „procedure act” in the civil procedure law is that of the judicial operation and also, if there is the case, the written record that proves it, record considered itself a judicial operation.
In the jurisprudence, confusion often occurred between the nullity exception stemming from the substantial law and the nullity exception of the procedure act, thus leading to the present approach. It was also taken into account that in the specialized litterature there is only one author who partially approached the comparison that represents the object of the present study, although in every-day juridical life, the issues relied to the confusion between the two categories of nullity are frequent and in attendance of a clearer settlement.

Literature review

The question of the civil juridical act’s nullity, as well as that of the civil procedure act’s nullity are debated in national and international specialized literature, but in a separate manner. Locally, we have in mind a series of studies, as follows: G.Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ed. All-Beck, 2001; Viorel Mihai Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil.Curs selectiv pentru licenţă, ed.All-Beck, 2006, Viorel Mihai Ciobanu-Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, 1996, vol. I; I. Leş, Sancţiunile procedurale în procesul civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, M. Popa, Teoria generală a nulităţilor actelor de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, Ovidiu Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996; Al .Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1983
For what concerns the international juridical litterature, we mention, as an example: Henri Mazeaud, Leon Mazeaud, Jean Mazeud, Leçon de droi civil, Introduction à l’étude du droit, 11 e éd. par François Chabas, Montchrestien, Paris, 1996; D.Guggenheim, L’invalidité des actes juridiques en droit Suisse et compare (Essai d’une théorie generale), Thèse, L.G.D.J., Paris, 1970; Civil Justice in crisis: comparative perspectives of civil procedure. Ed. by A. S. Zuckermann. Oxford; New York: Oxford University Press, 1999; Ole Lando & Hugh Beale, Principles of European Contract Law, prepared by the Commission on European Contract Law, Ed., Kluwer Law International, 2000; G. Gandolfi - Code européen des contrats. Projecto preliinar coordinado por G. Gandolfi [European Contract Code. Preliminary project coordinated by G. Gandolfi - in Italian], Milano: Giuffrè (2000); Adolfo di Majo – La nulittà în Trattato di diritto privato, diretto di Mario Bessone, vol.XIII- Il contratto in generale, Tomo VII, a cura di Adolfo di Majo, Giovanni Battista Ferri, Massimo Franzoni, G.Giappichelli Editore-Torino, 2002.
An actual comparison between the substantial law nullity (affecting the civil juridical act) and the procedural law nullity (strictly regarding the procedure act) was not the object of a study in specialized litterature, only one author approaching this study in Romanian doctrine, as we previously mentioned. That is why we hope that the novelty of the present study will be correspondingly appreciated and will offer an answer to some imminent juridical requirements.
Comparison between the nullity of the civil juridical act and the nullity of the civil procedure act

1. Demarcation of the civil procedure acts from the civil juridical acts

In the legal provisions regarding the organizing and developpement of the civil process, the issues referring to the content and manner of fulfillment of the civil procedure acts have a distinct role, being regulated in a detailed manner, since the organizing and developpement of the civil process are of general interrest.
The procedure acts start and finish the civil process, representing its’ essential form of objectivity1.
Through the agency of procedure acts, the civil process comes to life, develops and ends. According to one opinion, the expression „form of procedure” dennominates what the law provides for the development of the civil process, while the „procedure act” is the fulfilled form2.
Procedural forms are the conditions established and imposed by law, regarding the court’s activity as well as that of its’ auxiliaries and regarding the relations between the parties and this body of auxiliaries. On the whole, the procedure forms insure a right judgement, in the best conditions, keep the balance between the parties by contributing to the judge’s activity of finding the truth, so that he can deliver a legal, correct and founded judgement.
Each procedural form pursues determined purposes, subordinated to the civil process’s scope, in its’ whole. Usually, „procedure act” means the writing destined to ascertain the fulfillment of the procedure form. We can define the procedure act as any act (juridical operation or writing) made for the begining of the process, during the civil process by the court, the parties and the other participants at the process, in relation with their procedural activity3.
According to another opinion, the procedure act is the court’s or the other participants’ expression of will or the juridical operation, in the legal form, made in order to start the civil process and during the process. Considering the significance of procedure acts, the romanian legislator did not allow them to develop randomly, according to the parties’ or the judge’s will and mood, and regulated in a precise and detailed manner their form, the conditions in which they have to be fulfilled and the sanction for the infringement of legal provisions4.
In my opinion, the main differences between the civil juridical act and the civil procedure act are:
a) in the civil substantial law, legal relations are characterised by the equality of the parties, while, in the civil procedure law, although the parties benefit from a mutual judicial equality position, they are, however subordinated to the Court.
b) the civil juridical acts are a demonstration of the unilateral, bilateral or multilateral expression of certain subjects’ will, natural or juridical persons, while most of the civil procedure acts embody unilateral expressions of will.
c) for a judicial act to take effect, an expression of the natural or juridical person’s will in this matter is required. For what concerns the court’s procedure acts, they take effect according to the rules that govern the exercise of judicial prerogatives, while the party’s procedure acts may be fulfilled following the court’s order or they may be replaced by others.
d) legal civil relations are characterised by the equality of the parties, while while, in the civil procedure law, the parties benefit from a mutual judicial equality position, but they are subordinated to the Court.
e) the civil law promotes the principle of the freedom of form of judicial acts, with the exception of formal acts, while in the civil procedure law, the form usually represents an essential element of procedure acts
f) the purpose of judicial acts is the establishment of relationships, meaning the creation of rights and obligations, while procedure acts are accomplished in relation with the procedural rights and obligations ordered or recognized to the parties in order to solve the dispute issued between them and restore the infringed subjective rights.
g) the civil juridical act etablishes rights and obligations between its’ parties, while civil procedure acts have a heterogeneos volitional content, originated either in the procedural law’s compulsory provisions or in the parties’ activities, but also in the court’s will, expressed in the measures taken ex officio or by granting the parties’ or one of the parties’ requests while solving the dispute.
h) if the civil juridical act is characterized by the parties’ autonomy of will, the civil procedure act implies a certain conduct, so that, even though the parties are free to do or not do certain procedure acts or to do them in a defective manner, the court is compelled to accurately apply the procedural law, not being able to ignore the imperative provisions regarding the judgement and if it fails to do so, the court has the possibility to rectify ex officio the irregularities stemming from its’ own action(based on art. 106 paragraph 2 of the Civil procedure code).

2. Demarcation of the nullity of the civil juridical act from the nullity of the civil procedure act

The comparative approach of the nullity in substantial and procedure law begins with the demarcation of the civil juridical acts from the civil procedure acts, due to, althought not limited to, their essential features, the pursued intentions, the conditions in which they occur, the means used to invoke them, the parties capable to invoke them and the effects of the admisson of the sanction.

A) Similarities:
1. They are both sanctions that usually occur due to the inobservance of certain legal provisions or principles of law;
2. The judicial regime of the two sanctions is identical, from the point of view of the delimitation, in respect of the type of the infringed legal provision (imperative or dispositive); also in this regard, the nullities that occur as a consequence of the infringement of imperative provisions may be invoked either by any interrested party or by the court ex officio, while the nullities that occur as a consequence of the infringement of dispositive provisions are usually left at the disposal of the beneficiary of the infringed provision.
3. Both of them usually result into the ineffectivness of the civil act or of the procedure act;
4. It is mandatory for the court to declare either category of nullity if the legal conditions are fulfilled and have been invoked;
5. In the case of the relative substantial nullity, as well as in that of the procedure act’s nullity conditonned by the existence of damage, the party responsible for the case of nullity can not invoke its’ own fault;
6. Both in the case of the relative nullity of substantial law and in that of the procedure act’s nullity, conditionned by the existence of damage, the party entitled to invoke the nullity may give up this right, remaining in passivity.
7. Both the absolute nullity of the civil juridical act and the nullity of the civil procedure act may also be invoked by means of exception, as defence.
8. Both sanctions lead to the suppression of the irregular act, but they do not affect the subjective right in question.
9. From the point of view of the categorization, both substantial law nullities and procedural law nullities can be of either public or private order, express or virtual, total or partial, regarding the substance or regarding the form, intrinsic or extrinsic.
10. Both categories of nullity are governed by the principle tempus regit actum;
11. The principle quod nullum est, nullum producit effectum is applicable to both these categories of sanctions.
12. Both nullities have to be declared by the court, an acknowledgement of the parties in this respect being insufficient. In comparison with the procedure used to sanction the nullity of civil procedure acts, it is possible to observe a similarity in the manner of enquiry and solving, meaning that in both hypothesis the court will first ascertain the nullity case, from the point of view of the legal provision infringed, and then it will declare the nullity, thus establishing its’ extent and the necessarry measures to restore the judicial act in question5. This conclusion is also in conformity with the majority of the doctrine according to which in our judicial system there are no official nullities. As long as the nullity does not come into force ex officio, it has to be ascertained/declared by the court.

B) Differences:
1. While the civil judicial act’s nullity stems from the contracting parties’ or the unilateral act’s issuer’s autonomy of will, the civil procedure acts’ nullity may stem from the activities developped by the parties involved in the litigation but also from the court’s will, expressed in the measures taken ex officio or by granting the parties’ or one of the parties’ requests while solving the dispute.
2. The substantial law nullity occurs in the case of inobservance of the civil judicial act’s validity conditions, with the occasion of its’ drafting, while the civil procedure acts’ nullity is conditionned, in most of the cases, by the existence of a damage that has to be proven by the party that invokes it, damage that can not be removed by other means except the act’s annulement- with the exception of the express nullity, not conditionned by the existence of a damage, this damage being presumed jure de jure.
3. While the substantial law nullity is invoked by means of action, involving the start of the civil process, the civil procedure act’s nullity can not be conceived other than during the civil process, as a result of the defective developpement of certain procedural activities and making it possible for it to be invoked only by means of exception or other specific ways of appeal.
4. The civil juridical act’s nullity always involves a cause that is prior to the start of the civil process, a premise for the start of the dispute, while the civil procedure act’s nullity involves, by hypothesis, a cause that occurs during the civil process, being inconceivable prior to the notification of the civil action to the court.
5. The civil juridical act’s nullity is submitted to the period of limitation while the civil procedure act’s nullity is not but, according to its’ character, it may involve certain time limits: the absolute nullity of the civil procedure act can be invoked at any moment during the civil process or even directly in the phase of an appeal, but once these moments have passed it becomes the object of res judicata, thus becoming impossible to invoke (because it is only conceived with regard to that certain dispute, not outside of it) and the relative nullity has to be invoked in a very short period of time (usually until the term that follows the irregularity or by means of appeal, when the nullity occurs at the last term or even in the injunction, at the latest), otherwise the party being submitted to decay from the right to invoke it, the nullity being thus covered. In conclusion, on the time scale, the absolute nullity of substantial law is unlimited from the point of view of the possibility to invoke it, while the absolute nullity of the civil procedure act is always limited by the survival of the dispute in which it had occured.
6. While the substantial law has a set of rules that obeviate the principle quod nullum est, nullum producit efectum( the conversion, the validity of legal likelyhood and the tort liability), in procedural law this principle is applied each time it is impossible to restore a void act, without other rules that apply.
7. The nullity of the civil juridical act has to be proven by the party who invokes it, while the express nullity of the civil procedure act is presumed jure de jure and the party who invokes it no longer has to present a proof.
8. The nullity of the civil juridical act, that expresses a unilateral, billateral or multilateral will of certain subjects, natural or juridical persons, ammends the autonomy of all of this persons’ will, while the nullity of the civil procedure act, usually comprising a unilateral expression of will, only ammends the procedural conduct of its’ issuer and when the nullity is caused by the court’s activity, the ammendment occurs in abstracto, with a corrective role, aiming to adjust the irregularities caused by the inobservance of legal provisions.
9. The inobservance of the ad validitatem form when drafting the official civil juridical act is just one of the multiple causes of nullity in substantial law (governed by the principle of freedom of form) while the nullity of civil procedure acts most frequently occurs for „the inobservance of procedure forms”, in civil procedure law the form usually representing an essential element of procedure acts.
10. From the perspective of the classification, in addition to the similarities presented hereinabove there are also differences to be taken into account, as there are no substantial and accessory nullities, conditionned and unconditionned nullities or continuous and temporary nullities in substantial law, while in procedure law the conciliatory nullities characteristic to the substantial law can not be found, the parties’ agreement being inconceivable, by hypothesis, considering the rules that govern the civil process.
11. As a principle, the void civil procedure act can be restored or remedied, according to the type of the infringed legal provision, while the void civil juridical act is not submitted tu such operations because, if they were to occur, it is another judicial act than the original one altogether. In principle, the void procedure acts may be restored in front of the same court. Article 106, paragraph 2 provides that „the judge will be able to dispose the settlement of irregularities regarding procedure acts”6. Sometimes the court is compelled to restore the currupt act7, thus giving value to the nullity’s function of procedural remedy8.
When the act is affected by total nullity, it will be replaced with another procedure act, with an independent existance. The restore of the act is disposed by the court and the restored act will produce its’ effects from the date of its’ completion. The procedure’s act „settlement of irregularities” may also be accomplished by its’ competion, amendment or correction.
Although in the romanian Civil code’s system the correction of the civil juridical act is not stated, this institution can be encountered in other legal systems. For example, in the article 1432 of the italian Civil code: „ The party in error can not request the annulement of the contract if, before any damage is done, the other party offers to execute it according to the content and the modalities of the agreement that the party intended to conclude”.
The correction involves an amendment of the contract, according to the representation of the party who was wrong, this limitation of the ammendment being given by the fact that the contract rule has to be the original one because otherwise it would not be the case of a correction, but that of a proposal that, should it be accepted, would start a new contract, as a replacement or ammendment of the prevoius9.
12. The procedural law nullity may also be due to the lack of a procedure act (omisso medio), while the civil juridical act’s nullity implies, by hypothesis, an actual existence of the act.
13. The civil juridical act’s nullity directly affects the existence of the subjective right issued from the substantial law judicial relationship at the basis of that act, while the procedure act’s nullity doesn’t usually affect the existence of the subjective civil right10. However, sometimes, by the „combined game of nullities and procedural terms, the nullity acquires an unexpected extent outside of the form irregularity proportion that was the cause of nullity”11. It so happens that, in some situations, the procedure act’ s nullity may affect the subjective right. It is the case of the annulled act that can not be restored because the law established a term for its’ drafting or because the law prohibits its’ restore12. The sanction of nullity usually affects the entire procedure act, but in the case of the judgements there can also be partial nullities.
14. The civil juridical act’s nullity usually involves the subsequent acts’ nullity, while the procedure act’s nullity will only cause the subsequent acts’ nullity if these are in an interdependent relationship with the void act.

Conclusions
Starting from the fundamental differences between the civil juridical act and the civil procedure act, the nullity for each also differs, the demarcation’s main purpose being to avoid the confusion sometimes made in practice between the substantial law nullity exception that is only a real defense, connected to the substance of the act submitted to justice and that, in the case of admittance, can lead to a solution of an unfounded action and the procedure law nullity exception that is a real procedure sanction concerning aspects that regard the infringement of the judgement procedure and a certain formalism that characterises the civil process and that, in the case of admittance, insures the adjustement of procedure irregularities exempt of any direct connection with the merits of cause. In conclusion, I believe that the comparative analysis of the similarities and differences of the two categories of nullity is prone to simplify the confusing situations that occur in practice.

References

1) A. Benabent, „Droit civil. Les obligations”, Ed. Montchrestien, Paris, 2001
2) A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963
3) A. Weill, F. Terré, Droit civil.Introduction générale, Paris, 1979
4) A.Hilsenrad, I.Stoenescu, Procesul în R.P.R., Ed.Ştiinşifică, Bucureşti, 1957
5) Adolfo di Majo – La nulittà în Trattato di diritto privato, diretto di Mario Bessone, vol.XIII- Il contratto in generale, Tomo VII, a cura di Adolfo di Majo, Giovanni Battista Ferri, Massimo Franzoni, G.GIAPPICHELLI Editore-Torino, 2002
6) Al .Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1983
7) Aubry CHARLES et Rau CHARLES, Cours de droit civil français, Paris, 1897, I ed,
8) Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, Drept civil.Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980
9) B. Stark, Droit civil. Obligations, 2 Contrat, 3e, Editura Litec, 1989
10) B.De Giovanni, La nullità nella logica del diritto, Morano, Napoli, 1964
11) Baudry-Lacantinerie, Precis de droit civil, ed. a 13-a, Editura Guyoit, 1922
12) C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, Editura All, Bucureşti, 1998
13) C. Laroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 2003
14) C.Guelfucci Thibiérge, Nullité restution, responsabilité, p.217, Paris, LGDJ, 2004
15) C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, AL.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.I, Ed.All Beck, Bucureşti, 1996
16) Cf.J.Gestain – Traité de droit civil.Les effets du contrat, Ed.LGDJ, Paris 1994
17) Chitty, Chitty on Contracts., vol.I General Principles, ediţia a 29-a, Swett @Maxwell, 2004
18) Collin et Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, 1.1, neuvieme édition, Paris, Librairie Dalloz, 1939
19) Criscouli, La nullità parziale del negozio giuridico, Milano, 1959
20) D. Cosma, Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1967
21) D. Mazeaud, La cause, in 1804/2004, Le Code Civil.Un passé, un présent, un avenir, 2004
22) D.Radu –Acţiunea în procesul civil, Ed.Junimea, Iaşi 1974
23) E. Herovanu-Principiile procedurii judiciare, vol. II, Bucureşti, 1932
24) E. Navarretta, La causa e le prestazioni isolate, Milano, 2000
25) E.,Huber, Erläuterungen zum Vorentwurf, Berna, 1901, II
26) E.Betti, Teoria generală del negozio giuridico, II, Napoli, 1994
27) Enneccerus-Nipperdey, Allgemeiner Teil des Bürgerlichen Rechts, Tübingen, 1960, ediţia a 15-a
28) F. Ferrand, Droit privé allemand, Dalloz, Paris, 1997
29) F.Gazzoni, Manuale de diritto privato, Esi, Milano, 2001
30) Fedele, La invalidità del negozio giuridico di diritto privato, Torino, 1943
31) Fr. Terré, Ph. Simler et Y. Lequette, Droit civil –Les obligations, ediţia a 9-a, 2005
32) G.Boroi –Drept Civil.Partea Generală.Persoanele., Ed.Hamangiu, 2008
33) G.Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ed. All-Beck, 2001
34) G. Gandolfi - Code européen des contrats. Projecto preliinar coordinado por G. Gandolfi [European Contract Code. Preliminary project coordinated by G. Gandolfi - in Italian], Milano: Giuffrè (2000)
35) G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Introduction generale il l’etude du droit et des institutions judiciaires. Les personnes, Paris, Sirey, 1961
36) Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a X-a revăzută şi adăugită de M. Truşcă şi M. Nicolae, Editura Universul Juridic, 2006
37) Henri Mazeaud, Leon Mazeaud, Jean Mazeud, Leçon de droi civil, Introduction à l’étude du droit, 11 e éd. par François Chabas, Montchrestien, Paris, 1996
38) I. Leş, Sancţiunile procedurale în procesul civil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988
39) J.Flour, J-L.Aubert, É.Savaux, Les obligations.1.L’ act juridique, douzième édition, Sirey, Paris, 2006
40) L.D-Picazo, A.Gullón, Instutciones de derecho civil, vol.I/2, segunda edición, ed.Tecnos S.A., Madrid, 1998
41) M. Popa, Teoria generală a nulităţilor actelor de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
42) Ovidiu Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996
43) Rafael N. Petroniu, Teoria actelor inexistente şi aplicaţiunea ei în materie de procedură civilă, teză, 1937, Tipografia Estetica Grafică, Bucureşti, 1937
44) Tr. Ionaşcu, A. Barasch, La conception de la nullité des actes juridiques, dans le droit civil socialiste roumain, avec une étude de la conceptionaue se fit de la nulité, des actesjuridiquest dans le droit civil français contemporaine, Bucureşti, Editura Academiei, Paris, Libraire Generale de Droit et Jurisprudence R. Pichon et R. Durand - Anzias, 1978
45) V.M.Ciobanu, G.Boroi –Drept procesual civil.Curs selectiv pentru licenţă, Ed.ALL BECK, 2005
46) V.Pietrobon, Errore volontà e affidamento nel negozio guridico, Padova, 1990
47) Viorel Mihai Ciobanu-Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, 1996, vol. I
48) Von Tuhr, Der allgemeine Teil des deutschen bürgl.Rechts, II, I, Hälfte, Berlin, 1957
49) Zweigert –Kötz, Introduzione al diritto comparato, Giuffré, 1998
50) D.Guggenheim, L’invalidité des actes juridiques en droit Suisse et compare (Essai d’une théorie generale), Thèse, L.G.D.J., Paris, 1970
51) Ole Lando & Hugh Beale, Principles of European Contract Law, prepared by the Commission on European Contract Law, Ed., Kluwer Law International, 2000

(1) I.Deleanu-Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, 2001, Vol I, pg.149
(2) E. Herovanu-Principiile procedurii judiciare, vol. II, Bucureşti, 1932, pg. 77
(3) V.M.Ciobanu-Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, vol. I, pg. 454
(4) I. Stoenescu, G. Porumb-Drept procesual civil român, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1966, pg. 210
(5) I.Leş-op.cit, pg.277
(6) As an example, if the expertise was done without the parties’ summons, the court will order the restore of the expertise; in the case when the summons procedure is void, the cause will be adjourned and a new summons will be ordered.
(7) In the case of absolute nullities, the court’s obligation is undoubtful. In the case of relative nullities, the court’s intervention with the purpose of restoring the procedure act can not be evaluated other than in connection with two principles that govern the civil process: the active role of the court and the principle of disponibility (N. Giurgiu, Cauzele de nulitate in procesul penal, Ed.Stiintifica, Buc., 1974, pag.158, I.Les, Principii si institutii de drept procesual civil, Edit.”Lumina Lex” 1998, vol.I, pag.90)
(8) I. Deleanu, op.cit., pag.186
(9) V. Pietrobon, Errore volontà e affidamento nel negozio giuridico, op.cit.p. 237;
(10) See also I.Stoenescu, G.Porumb, Drept Procesual Civil Roman, Edit.Didactica si Pedagogica Buc.1966, pag.214;
(11) H.Solus, R.Perrot, Droit judiciaire privé, t.I, nr.422, pag.390
(12) I. Deleanu, op.cit., pag.187

Comparaţie între nulitatea actului juridic civil şi nulitatea actului de procedură civilă

1. Delimitarea actelor de procedură civilă de actul juridic civil

Actul procedural constituie o varietate a actului juridic, adică manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice (negotium iuris) şi înscrisul ce probează acea situaţie juridică (instrumentum probationis). Dar, spre deosebire de dreptul civil material, unde în materia actelor juridice deosebim operaţiunea juridică de înscrisul ce o probează, în materia dreptului procesual civil, prin act de procedură înţelegem operaţiunea juridică şi actul scris care o constată, când este cazul, act scris ce este considerat el însuşi o operaţiune juridică.
Adeseori, în practica judecătorească, s-au sesizat confuzii între excepţia de nulitate de drept substanţial(material) şi excepţia nulităţii actului de procedură, fapt care a determinat prezenta abordare.
Consider că principalele deosebiri dintre actul juridic civil şi actul de procedură sunt urmatoarele:
a) raporturile de drept civil material se caracterizează prin egalitatea părţilor, în timp ce, în raporturile de drept procesual civil părţilor litigante, deşi li se recunoaşte poziţia de egalitate juridică dintre ele, sunt, totuşi, subordonate instanţei de judecată.
b) actele juridice civile dau expresie manifestării unilaterale, bilaterale sau multilaterale de voinţă a unor subiecte de drept, persoane fizice sau juridice, pe când cea mai mare parte a actelor de procedură conţin manifestări unilaterale de voinţă;
c) pentru ca un act juridic civil să producă efecte este necesară manifestarea de voinţă, în acest sens, a persoanei fizice sau juridice.În cazul actelor de procedură săvârşite de instanţă, acestea îşi produc efectele potrivit regulilor ce guvernează exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale, iar actele de procedură ale părţii pot fi îndeplinite ca urmare a obligării lor la aceasta de către instanţă, ori aceste acte pot fi suplinite cu efectuarea altora;
d) raporturile de drept civil se caracterizează prin egalitatea părţilor, pe când, în raporturile de drept procesual civil, părţile se află între ele pe poziţie de egalitate juridică, dar subordonate instanţei de judecată;
d) dreptul civil promovează principiul libertăţii de formă a actelor juridice, cu excepţia celor solemne, pe când în dreptul procesual civil forma constituie, de regulă, un element indispensabil al actelor de procedură;
e) scopul actelor juridice civile este constituirea unor raporturi, adică crearea de drepturi şi obligaţii, pe când actele de procedură se aduc la îndeplinire în legătură cu drepturile şi obligaţiile procesuale impuse ori recunoscute părţilor pentru soluţionarea litigiului apărut între ele şi restabilirea drepturilor subiective încălcate;
f) actul juridic civil stabileşte drepturi şi obligaţii între părţile acestuia, pe când actele de procedură civilă au un conţinut voliţional eterogen, provenind fie din dispoziţiile imperative ale legii procesuale, fie din activităţile părţilor angrenate în proces, dar şi voinţa instanţei, manifestată prin măsurile luate din oficiu sau prin admiterea cererii părţilor sau doar a uneia dintre părţi, în cursul soluţionării litigiului.
g) dacă actul juridic civil este caracterizat de autonomia de voinţă a părţilor, actul de procedură civilă impune o anumită conduită, astfel că, deşi părţile sunt libere să facă sau să nu facă anumite acte de procedură, ori să le facă defectuos, instanţa este obligată să aplice corect legea procesuală, neputând ignora normele imperative în materie de judecată, iar dacă greşeşte, are posibilitatea îndreptării din oficiu a neregularităţilor săvârşite prin propriul său fapt (în temeiul art.106 alin.2 C.proc.civ.).

2. Delimitarea nulităţii actelor de procedură civilă de nulitatea actului juridic civil

Tratarea comparativă a nulităţii în dreptul material şi în dreptul procesual pleacă de la distincţia dintre actele juridice civile şi a actelor de procedură civilă, datorită specificului acestora, a intenţiilor urmărite, a condiţiilor în care intervin, a mijloacelor de invocare, a părţilor ce o pot invoca şi a efectelor admiterii sancţiunii, deşi nu se rezumă doar la acestea.

A) Asemănări:
1. ambele sunt sancţiuni ce intervin, de regulă, pentru nerespectarea unor dispoziţii legale sau a unor principii de drept;
2. regimul juridic al celor două sancţiuni este identic din punctul de vedere al distincţiei, în raport de caracterul normei încălcate (imperativă sau dispozitivă); tot sub acest aspect, nulităţile care intervin ca urmare a nerespectării normelor imperative pot fi invocate şi de orice parte interesată, dar şi de instanţă ex officio, pe când cele care intervin pentru încălcarea normelor dispozitive sunt lăsate, de regulă, doar la latitudinea beneficirului normei încălcate.
3. ambele atrag, de regulă, ineficacitatea actului civil sau de procedură civilă;
4. ambele categorii de nulităţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi au fost invocate, instanţa este obligată să le pronunţe.
5. atât în cazul nulităţii relative de drept substanţial, cât şi al nulităţii actului de procedură condiţionată de existenţa unei vătămări, partea care a generat cauza de nulitate nu-şi poate invoca propria culpă;
6. atât în cazul nulităţii relative de drept substanţial, cât şi al nulităţii actului de procedură condiţionată de existenţa unei vătămări, partea îndreptăţită la invocarea nulităţii poate renunţa la cest drept, rămânând în pasivitate.
7. atât nulitatea absolută a actului juridic civil, cât şi nulitatea actului de procedură civilă, pot fi invocate şi pe cale de excepţie, ca mijloc de apărare.
8. ambele sancţiuni determină desfiinţarea actului neregulat încheiat, dar nu afectează dreptul subiectiv civil în discuţie.
9. din punctul de vedere al clasificării, atât nulităţile de drept substanţial, cât şi cele de drept procesual pot fi de ordine publică şi de ordine privată, exprese sau virtuale, totale sau parţiale, de fond şi de formă, intrinseci sau extrinseci;
10. ambele categorii de nulităţi sunt guvernate de principiul tempus regit actum;
11. principiul quod nullum este, nullum producit efectum este aplicabil ambelor categorii de sancţiuni
12. ambele trebuie pronunţate de către instanţă, neputând fi constatate doar de către părţi. În comparaţie cu procedura de sancţionare a nulităţii actelor de procedură civilă, se remarcă o asemănare în modul de cercetare şi soluţionare, în sensul că, în ambele ipoteze, instanţa va constata mai întâi cauza de nulitate prin prisma prevederii legale încălcate, iar apoi va declara nulitatea, determinând întinderea acesteia şi măsurile necesare pentru regularizarea actului juridic în cauză1. Această concluzie este în acord şi cu opinia majoritară a doctrinei potrivit căreia, în sistemul nostru juridic, nu există nulităţi de drept. Or, cât timp nulitatea nu operează de drept, ea trebuie constată/declarată de către instanţă.

B) Deosebiri:
1. în timp ce nulitatea actului juridic civil îşi are sorgintea în autonomia de voinţă a părţilor contractante sau a emitentului actului unilateral, nulitatea actelor de procedură civilă, poate proveni fie din activităţile părţilor angrenate în proces, dar şi din voinţa instanţei, manifestată prin măsurile luate din oficiu sau prin admiterea cererii părţilor sau doar a uneia dintre părţi, în cursul soluţionării litigiului.
2. nulitatea de drept material survine prin nerespectarea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil, cu ocazia întocmirii sale, pe când nulitatea actelor de procedură civilă este, în majoritatea cazurilor, condiţionată de existenţa unei vătămări, care trebuie dovedită de parte care o invocă, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului - exceptând ipoteza nulităţii expresă, care este necondiţionată de existenţa vreunei vătămări, deoarece vătămarea se prezumă jure de jure.
3. în timp ce nulitatea de drept substanţial se invocă pe cale de acţiune, antrenând declanşarea procesului civil, nulitatea actului de procedură civilă nu poate fi concepută decât în cadrul procesului civil, ca rezultat al modului de îndeplinire defectuoasă a unor activităţi procesuale, putând fi invocată numai pe cale de excepţie sau prin intermediul căilor specifice de atac.
4. nulitatea actului juridic civil presupune întotdeauna o cauză anterioară declanşării procesului civil, premisă de declanşare a litigiului, pe când nulitatea actului de procedură civilă, prin ipoteză, presupune o cauză survenită în cursul procesului civil, fiind de neconceput anterior sesizării instanţei cu acţiunea civilă.
5. nulitatea actului juridic civil poate fi prescriptibilă extinctiv, în timp ce nulitatea actului de procedură civilă nu este supusă prescripţiei extinctive, dar, în funcţie de caracterul ei, poate implica anumite limite temporale de invocare: nulitatea absolută a actului de procedură poate fi invocată oricând în timpul procesului, chiar direct în exercitarea căilor de atac, însă, după epuizarea acestora, intră în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi invocată vreodată (pentru că este concepută numai în cadrul respectivului litigiu, iar nu şi în afara acestuia), iar nulitatea relativă trebuie invocată într-un termen foarte scurt (de regulă, cel mai târziu până la termenul următor ce a urmat neregularităţii sau prin intermediul cererii de apel sau de recurs, atunci când nulitatea a survenit la ultimul termen de judecată sau chiar prin intermediul hotărârii judecătoreşti), iar în caz contrar, intervine decăderea părţii din dreptul de a o mai invoca şi aceasta se acoperă. În concluzie, pe axa temporală, nulitatea asbolută de drept substanţial este nelimitată din punctul de vedere al posibilităţii de invocare, pe când nulitatea absolută a actului de procedură este întotdeauna limitată la durata supravieţuirii procesului în care a survenit.
6. în timp ce în dreptul substanţial există o serie de reguli care înlătură principiul de drept quod nullum este, nullum producit efectum (conversiunea, validitatea aparenţei în drept şi răspunderea civilă delictuală), în dreptul procesual acest principiu se aplică ori de câte ori nu este posibilă o regularizare a actului nul, neoperând alte reguli.
7. nulitatea actului juridic civil trebuie dovedită de partea care o invocă, în timp ce nulitatea expresă a actului de procedură civilă se prezumă jure de jure, partea care o invocă fiind dispensată de orice dovadă.
8. actul juridic civil, dând expresie manifestării unilaterale, bilaterale sau multilaterale de voinţă a unor subiecte de drept, persoane fizice sau juridice, pronunţarea nulităţii sancţionează autonomia de voinţă a tuturor acestor persoane, pe când nulitatea actului de procedură civilă, conţinând (de regulă) o manifestare unilaterală de voinţă, sancţionează numai conduita procesuală a emitentului său, iar când nulitatea este determinată de activitatea instanţei, sancţiunea survine în abstract, cu rol corector, de îndreptare a neregularităţii săvârşite prin neobservarea formelor legale.
9. nerespectarea formei cerute ad validitatem la întocmirea actului juridic civil solemn constituie doar una dintre multiplele cauze de nulitate de drept substanţial (unde guvernează principiul libertăţii de formă a actelor juridice) în timp ce, nulitatea actelor de procedură survine preponderent pentru „neobservarea formelor procedurale”, în dreptul procesual civil forma reprezentând, de regulă, un element indispensabil al actelor de procedură;
10. din punctul de vedere al clasificării, pe lângă asemănările prezentate mai sus, există şi deosebiri, în dreptul substanţial neexistând nulităţi substanţiale şi nulităţi accesorii (întâmplătoare), nulităţi necondiţionate şi nulităţi condiţionate de existenţa unei vătămări, nulităţi continue şi nulităţi vremelnice, pe de altă parte, în dreptul procesual nu pot exista nulităţile amiabile din dreptul substanţial, convenţia părţilor fiind de neconceput, prin ipoteză, având în vedere regulile care guvernează procesul civil.
11. de principiu, actul de procedură civilă nul poate fi refăcut sau remediat, fără distincţii, după caracterul normei încălcate, în timp ce actul juridic civil nul nu este susceptibil de asemenea operaţiuni, deoarece, atunci când acestea survin, deja vorbim despre un alt act juridic, iar nu despre cel originar.
12. nulitatea de drept procesual poate fi datorată şi omisiunii de a efectua un act de procedură (omisso medio), în timp ce nulitatea actului juridic civil, presupune, prin ipoteză, o existenţă faptică a actului.
13. nulitatea actului juridic civil afectează în mod direct existenţa dreptului subiectiv născut din raportul juridic de drept substanţial ce stă la baza formării acelui act, pe când, nulitatea actului de procedură, de principiu, nu afectează existenţa dreptului subiectiv civil.
14. nulitatea actului juridic civil antrenează, de regulă, şi nulitatea actelor subsecvente, pe când nulitatea actului de procedură civilă nu va atrage nulitatea actelor subsecvente decât dacă acestea sunt în interdependenţă cu actul nul.

Nota> Prezentul articol sau texte din continutul acestuia nu pot fi reproduse fara acordul expres al autorului.

Posted in DREPT PROCESUAL CIVIL | 16 Comments »

ASPECTE DE DREPT PROCEDURAL COMPARAT ÎN MATERIA BREVETELOR EUROPENE DE INVENTIE

Ianuarie 19th, 2010

Lector univ.dr.Gabriela Răducan
Av. Ana Maria Mihai

Abstract:
The present study aims to underline the dynamic, versatile character of the patent procedure, with reference to both the European Patent Convention and the national law in Romania, France, Germany and Great Britain. These four national law systems have been deliberately chosen in order to illustrate how an essentially unitary procedure can be influenced by either the legal system in which it is applicable (romanic law or common law) or by the statal organisation (unitary or federal state). A particular attention was paid to the European Patent Convention that establishes a procedure that is operational at a european level, with obvious benefits for the patent granting procedure in terms of celerity and efficiency.

Key words: patent, opposition procedure, appeal, revocation, infringement.

1. Consideraţii introductive

Convenţia din 5 octombrie 1973 privind eliberarea brevetelor europene („Convenţia”) a stabilit un cadru uniform de acordare a brevetelor de invenţie, fără a neglija însă particularităţile naţionale în această materie. Cu respectarea normelor stabilite în Convenţie, statele membre ale Organizaţiei Europene de Brevete beneficiază, aşadar, de emiterea brevetului european de invenţie de către organizaţie (art. 4, alin.(3) din Convenţie), ceea ce înseamnă recunoaşterea invenţiei brevetate într-un stat membru pe teritoriul tuturor celorlalte.
Deşi, în ansamblul lor, prerogativele oferite Organizaţiei Europene de Brevete constituie un important instrument de comunicare între procedura europeană autonomă şi sistemele legislative naţionale, acestea nu împietează în niciun fel asupra dreptului naţional al brevetelor. Statele semnatare ale Convenţiei îşi păstrează, aşadar, dreptul de a emite brevete în condiţiile normelor legale naţionale. În egală măsură, soluţionarea litigiilor apărute cu privire la brevetele emise la nivel naţional rămâne de competenţa organelor specifice din fiecare stat.
În cele ce urmează, ne vom îndrepta atenţia atât asupra procedurilor stabilite în cuprinsul Convenţiei şi aplicabile în ceea ce priveşte brevetul european, cât şi asupra câtorva dintre procedurile naţionale cele mai relevante, aplicabile în ceea ce priveşte brevetele acordate la nivel naţional, urmând ca analiza comparativă a acestora să evidenţieze diversitatea cadrului legislativ european în care se desfăşoară operaţiunile referitoare la brevetele de invenţie.

2. Proceduri stabilite prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene

Aşa cum precizam anterior, Convenţia din 1973 instituie procedura de acordare a brevetului european, aplicabilă statelor parte la convenţie. Mai exact, art. 90-134 detaliază regulile care trebuie respectate până la acordarea brevetului de invenţie, procedura de opoziţie şi procedura de apel, pe care le vom analiza în cele ce urmează. Rolul principal în cadrul procedurii de acordare a brevetului european aparţine Oficiului European de Brevete.
Astfel, primul pas pentru a obţine un brevet european este acordarea unei date de depozit cererii formulate. Verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea acesteia este de competenţa Oficiului European de Brevete. Imposibilitatea acordării unei date de depozit, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de Regulamentul de aplicare a Convenţiei, are drept consecinţă excluderea cererii de la calificarea drept „cerere de brevet european”. Însă, în situaţia în care cererea respectă condiţiile pentru acordarea datei de depozit, Oficiul European de Brevete dispune această măsură, urmând ca, în conformitate cu Regulamentul de aplicare a Convenţiei, să întocmească şi să publice un raport de cercetare documentară europeană referitor la cererea formulată.
Tot Oficiului European de Brevete îi revine atribuţia de a publica cererea de brevet european după expirarea unei perioade de 18 luni de la data depozitului sau, dacă a fost revendicată prioritatea, de la data priorităţii. Publicarea poate avea loc chiar înaintea expirării acestei date, la cererea solicitantului. Perioada de 18 luni la care se referă Convenţia nu împiedică însă publicarea cererii de brevet referitor la care s-a luat hătărârea eliberării anterior acestei date.
Acordarea brevetului european este decisă de Divizia de examinare a Oficiului European de Brevete. În cazul acordării brevetului european, se face menţiune despre aceasta în Buletinul european de brevete, prin publicarea hotărârii de acordare, urmată de publicarea menţiunii de eliberare a brevetului european şi a fasciculului de brevet european.
În termen de nouă luni de la publicarea de eliberare a brevetului european, persoanele interesate au posibilitatea de a formula opoziţie la brevet, care urmează a fi examinată de Divizia de opoziţie a Oficiului. Motivele de opoziţie sunt limitativ precizate în Convenţie:
a) obiectul brevetului european nu este brevetabil în înţelesul art. 52-57 din Convenţie;
b) brevetul european nu descrie invenţia suficient de clar si complet pentru ca un specialist în domeniu să o poată executa;
c) obiectul brevetului european depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost ea depusă, sau dacă brevetul a fost eliberat pe baza unei cereri de brevet european divizionare sau a unei noi cereri depuse în conformitate cu art. 61 din Convenţie şi care depaseste conţinutul cererii iniţiale, aşa cum a fost ea depusă. Dacă apreciază că există cel puţin unul dintre aceste motive, Divizia de opoziţie are atribuţia revocării brevetului. În caz contrar, ca şi în situaţia în care titularul amendează cererea de brevet astfel încât să fie suprimat motivul de opoziţie, cererea de opoziţie se respinge.
Un aspect care trebuie punctat şi care îşi găseşte inspiraţia în multe dintre legislaţiile naţionale constă în aceea că, pentru a formula o cerere de opoziţie, titularul acesteia nu trebuie să justifice un interes personal şi direct. Orice persoană este îndreptăţită să formuleze o asemenea cerere, prin instituirea procedurii de opoziţie, legiuitorul urmărind, aşadar, protejarea unui interes public, astfel cum rezultă atât din ansamblul reglementărilor specifice, cât şi din jurisprudenţă (Hotărârea Marii Camere de Apel nr.3/97, publicată în Jurnalul Oficial nr. 245 din 1999). Motivele personale care stau la baza formulării unei cereri de opoziţie sunt, aşadar, irelevante în aprecierea caracterului întemeiat sau nu al acesteia.
Pe de altă parte, introducerea a mai mult de o cerere de opoziţie de către aceeaşi persoană a fost apreciată în jurisprudenţă drept lipsită de interes legitim, având în vedere faptul că această persoană dobândeşte calitatea de parte la procedura brevetării din momentul introducerii primei cereri (Hotărârea Diviziei de examinare nr. 9/2000, publicată în Jurnalul Oficial nr.275/2002).
Hotărârile luate de Secţia de depozit, Diviziile de examinare, Diviziile de opoziţie şi Divizia juridică (toate funcţionând în cadrul Oficiului European de Brevete ca drept „instanţe” cu o competenţă redusă, însă, la materii strict determinate - mai exact ca organe cu caracter jurisdicţional) pot face obiectul unei cereri de apel, care se depune la Oficiul European de Brevete în termen de două luni de la data comunicării hotărârii atacate. Convenţia acordă, însă, un termen mai lung pentru motivarea apelului, respectiv, patru luni de la data comunicării hotărârii.
Procedura de soluţionare comportă, însă, o serie de particularităţi, relevate prin compararea cu instituţiile aparent similare din dreptul procesual comun. Astfel, dacă entitatea a cărei hotărâre a fost atacată consideră apelul ca fiind admisibil şi fondat, ea trebuie să rectifice hotărârea emisă. În cazul în care în termen de trei luni de la primirea motivelor de apel nu s-a luat nicio decizie asupra apelului, acesta va trebui înaintat Camerei de apel, fără a se face comentarii asupra fondului.
După examinarea în fond, Camera de apel va hotărî asupra apelului, având fie posibilitatea de a delibera în cauză, fie posibilitatea de a trimite acţiunea spre rejudecare instanţei care a luat decizia atacată. În cazul trimiterii spre rejudecare, motivele şi dispozitivul hotărârii Camerei de apel sunt obligatorii pentru instanţa care a luat decizia atacată cu apel, cu condiţia ca faptele cauzei să fie aceleaşi. Dacă hotărârea atacată prin apel a fost luată de Secţia de depozit, atunci motivele şi dispozitivul hotărârii Camerei de apel sunt obligatorii şi pentru Divizia de examinare.
Rolul îndeplinit de procedura de apel este acela de a se verifica corectitudinea şi legalitatea hotărârilor luate de diviziile care au atribuţii în materia acordării brevetului european. Apelul are un caracter separat şi independent de procedurile desfăşurate în primă instanţă. În acest sens, în Hotărârea Diviziei de examinare nr. 501/92 (publicată în Jurnalul Oficial nr.261 din 1996), s-a reţinut că toate cererile formulate de una dintre părţi în cursul procedurii în primă instanţă nu sunt valabile şi în faţa instanţei de apel, fiind aşadar necesară reluarea acestora dacă partea care le-a formulat intenţionează să uzeze de efectele lor.
Apelul formulat în condiţiile stabilite de Convenţie are efect suspensiv, astfel cum rezultă şi din cele reţinute în Hotărârea Marii Camere de Apel nr. 28/94 (publicată în Jurnalul Oficial nr.742 din 1995) în care s-a stabilit că hotărârea atacată cu apel nu-şi va produce efecele juridice până la soluţionarea acestuia. Astfel, în situaţia din speţa citată, în cazul atacării cu apel a unei hotărâri prin care se refuză suspendarea publicării menţiunii acordării unu brevet, publicarea va trebui amânată până la soluţionarea apelului. Marea Cameră insistă însă asupra ideii că efectul suspensiv nu echivalează cu desfiinţarea hotărârii atacate, soarta acesteia depinzând de rezultatul cererii de apel. Observăm din nou că legiuitorul european s-a inspirat din sistemele de drept ale statelor membre, mai exact, din sistemul de drept romanic, apelul formulat în condiţiile stabilite de Convenţie având caracteristici similare apelului din legislaţiile naţionale ale mai multor state - părţi. De asemenea, efectul devolutiv este o altă consecinţă a formulării cererii de apel, calea de atac reantrenând reanalizarea fondului.
Totodată, trebuie subliniat că este interzis cumulul de decizii, în respectarea principiului imparţialităţii, astfel că, entitatea căreia îi aparţine competenţa de a statua în primă instanţă pierde dreptul de a se pronunţa asupra aspectelor ulterioare legate de cauză (Hotărârea Diviziei legale nr.29/94, publicată în Jurnalul Oficial nr.147din 1998).
Un rol deosebit de important în cadrul procedurii europene de acordare a brevetului îl are Marea Cameră de Apel. Aceasta va fi sesizată atunci când se pune o problemă de drept de importanţă fundamentală, fie din oficiu, fie la cererea unei părţi, fie la solicitarea preşedintelui Oficiului European de Brevete dacă, în această ultimă situaţie, două camere de apel au luat hotărâri diferite în acea problemă. Această procedură asigură aplicarea uniformă a legii şi poate avea ca obiect numai probleme de drept strict determinate, iar nu şi speţe în întregime (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Diviziei tehnice nr.184/91). Problemele de drept deduse judecăţii în faţa Marii Camere de Apel trebuie să aibă relevanţă concretă în cauză, deci o strânsă legătură cu aceasta. Un interes strict teoretic în clarificarea unei probleme de drept nu constituie o justificare pentru formularea unei asemenea sesizări.Pe durata deliberării Marii Camere de Apel asupra problemei de drept cu care a fost sesizată, procedura de acordare a brevetului va fi suspendată.
De asemenea, nu sunt admisibile cererile care au ca obiect probleme de natură exclusiv tehnică. Dacă o problemă de drept apare în faţa uneia dintre diviziile Oficiului European de Brevete, dar această divizie apreciază că are suficiente mijloace pentru a o soluţiona, nu este necesară sesizarea Marii Camere de Apel (Hotărârea Diviziei juridice nr.5/81).
Convenţia prevede şi posibilitatea revocării brevetului european, cu efect numai într-un stat contractant, pentru unul dintre următoarele motive: obiectul brevetului european nu este brevetabil, conform art. 52-57 din Convenţie; brevetul european nu dezvaluie invenţia de o manieră suficient de clară şi completă pentru a fi realizată de un specialist în domeniu; obiectul brevetului european se extinde dincolo de conţinutul cererii, aşa cum a fost ea înregistrată, sau, dacă dacă brevetul a fost eliberat pentru o cerere de brevet european divizionară sau pentru o cerere nouă înregistrată conform art. 61 din Convenţie, dincolo de conţinutul cererii anterioare, aşa cum a fost depusă; protecţia conferită de brevetul european a fost extinsă; titularul brevetului european nu este îndreptăţit, conform art. 60, paragraful (1) din Convenţie.

3. Incidente procedurale în materia brevetelor de invenţie în dreptul român.

Cadrul legislativ în care se desfăşoară procedura brevetării în sistemul de drept român este stabilit de următoarele acte normative: Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, modificată şi completată prin Legea nr.203/2002, republicată ; Hotărârea de Guvern nr. 499/2002 de aprobare a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie; Legea nr. 381/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora; Legea nr. 611/2002 privind aderarea României la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, precum şi la actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000.
În sistemul de drept român, cererile formulate în materia brevetelor de invenţie trebuie să respecte prevederile Legii nr. 64/1991. Organul cu rol central în cursul acestei proceduri este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). Art. 28 din Legea nr. 64/1991 stabileşte că „OSIM hotărăşte prin Comisia de examinare de specialitate, pe baza raportului de examinare a cererii de brevet de inventie, acordarea brevetului de inventie sau respingerea cererii de brevet”. Orice hotărâre luată de Comisia de examinare poate fi contestată la OSIM în termen de 3 luni de la comunicare (art.51 alin.1). Articolele precitate stabilesc, aşadar, regulile cu respectarea cărora se poate contesta hotărârea privind admiterea sau respingerea cererii de acordare a brevetului de invenţie. În cazul retragerii constestaţiei, procedura va continua.
Legea permite, de asemenea, formularea unei cereri de revocare a brevetului de invenţie. Astfel, orice persoană are dreptul să formuleze, în scris şi motivat, la OSIM, o cerere de revocare a brevetului de invenţie, în termen de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării acestuia, dacă:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12 si 13 din lege;
b) obiectul brevetului nu descrie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încat o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă.
Dacă motivele de revocare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi revocat parţial, în mod corespunzător (art.52). Contestatia sau, după caz, cererea de revocare, se soluţionează, în termen de 3 luni de la înregistrarea acesteia la OSIM, de către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul OSIM.
În fine, în dreptul român există posibilitatea anulării brevetului de invenţie acordat de OSIM, ca şi a anulării unui brevet european cu efecte în România, în condiţiile în care se constată că:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12 si 13 din lege;
b) obiectul brevetului nu descrie invenţia suficient de clar si complet, astfel încat o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, astfel cum a fost depusă;
d) protecţia conferită de brevet a fost extinsă;
e) titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.
Ori de câte ori o astfel de situaţie se materializează, persoana interesată depune o cerere de anulare care va fi judecată de către Tribunalul Bucureşti. Cererea de anulare se poate face dupa împlinirea termenului prevazut la art. 52, în care poate fi formulată o cerere de revocare, cu excepţia situaţiilor în care protecţia conferită de brevet a fost extinsă ori titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului, pe toată durata de valabilitate a brevetului.
Hotărârile Tribunalului Bucuresti pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. La rândul lor, hotărârile Curţii de Apel Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea de anulare definitivă şi irevocabilă se înregistrează la OSIM de către persoana interesată. Menţiunea hotărârii de anulare se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la înregistrarea hotărârii la OSIM.
Revocarea ori anularea unui brevet presupune, însă, posibilitatea acordată titularului de a formula observaţii privind măsura dispusă şi de a aduce, într-un termen rezonabil, modificările sau rectificările admise de lege. Cu această ocazie, va fi întrunită o Comisie de reexaminare a cărei hotărâre motivată, se va comunica părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi va putea fi atacată cu apel la Tribunalul Bucuresti în termen de 30 de zile de la comunicare.
Hotărârile Tribunalului Bucureşti vor putea fi atacate, la rândul lor, cu recurs, la Curtea de Apel Bucureşti. Dispozitivul hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, luată de comisia de reexaminare, precum şi dispozitivul hotărârii definitive si irevocabile pronunţate de instanţa judecătorească se înscriu în registrele naţionale şi se publică în Bulentinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată. OSIM înscrie în registrele naţionale modificările intervenite ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi le publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată.
În ceea ce priveşte litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contractele de cesiune si licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (6), art. 36 şi art. 42 din Lege, dispoziţiile art. 63 stabilesc că acestea sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.
Tot în condiţiile dreptului comun, titularul de brevet, precum şi licenţiatul autorizat să utilizeze drepturile decurgând din brevetul de invenţie, pot solicita instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri asigurătorii, atunci când exista un risc de încălcare a drepturilor decurgând dintr-un brevet şi dacă această încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă, ca şi ordonarea după acordarea liberului de vamă a unor măsuri privind încetarea faptelor de încalcare a drepturilor decurgând din brevet, săvârşite de o terţă persoană cu ocazia introducerii în circuitul comercial a unor mărfuri importate, care implica o atingere a acestor drepturi.

4. Particularităţile procedurii de brevetare în dreptul francez.

Normele legale care stabilesc regulile de desfăşurare a procedurii de brevetare în sistemul de drept francez sunt : Legea nr. 597/1992 privind codul proprietăţii intelectuale, cu modificările ulterioare; Decretul nr. 385/1995 privind regulamentul de aplicare a codului proprietăţii intelectuale.
În Franţa, implementarea normelor privind brevetul de invenţie este în sarcina Institutului Naţional de Proprietate Industrială. Sistemul francez nu permite, spre deosebire de cel român şi de cel aplicabil la nivel european, analizate anterior, formularea unei opoziţii la înregistrarea brevetului, nici înainte, nici după acordarea acestuia. Singura posibilitate de intervenţie a terţilor constă în dreptul de a formula observaţii scrise referitoare la caracterul brevetabil sau nu al invenţiei. Aceste observaţii urmează a fi comunicate titularului cererii de acordare a brevetului care are la dispoziţie trei luni de la comunicare pentru a formula un răspuns la aceste observaţii ori a-şi adapta cererea.
Este permisă, însă, atacarea oricărei hotărâri privind acordarea, refuzul acordării, prelungirea titlurilor de proprietate industrială. Acţiunile care contestă hotărârile luate de Directorul General al Institutului Naţional de Proprietate Industrială sunt de competenţa cuţilor de apel cu atribuţii în materie de proprietate intelectuală, respectiv, a celor din Aix-en-Provence, Bordeaux, Colmar, Douai, Lyon, Paris şi Toulouse. Calea de atac trebuie formulată de persoana interesată în termen de o lună de la comunicarea hotărârii, pentru persoanele cu domiciliul în Franţa, şi în termen de două luni pentru persoanele cu domiciliul în străinătate. Acţiunea are, la fel ca în celelalte proceduri analizate mai sus, un efect suspensiv. Împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel se poate formula recurs în faţa Curţii de Casaţie.
Legea franceză stabileşte o procedură de repunere în termen pentru persoana care solicită un brevet şi care nu a respectat termenele stabilite de lege în acest sens. Această persoană va trebui să formuleze o cerere adresată Directorului General al Institutului Naţional de Proprietate Industrială într-o perioadă de două luni de la apariţia motivului care a generat imposibilitatea respectării termenului. În aceeaşi perioadă de timp va trebui să fie îndeplinit actul neefectuat în termen. Formularea cererii de repunere în termen este posibilă în cel mult un an de la expirarea sa. Hotărârea luată în această materie poate fi atacată la Curtea de Apel.
Validitatea unui brevet emis în condiţiile legii franceze poate fi contestată prin introducerea unei acţiuni în faţa instanţelor de drept comun, ulterior momentului acordării brevetului. Au calitate procesuală activă în această materie atât persoanele care apreciază că un brevet nu a fost acordat în condiţii legitime, cât şi procurorul, care poate acţiona din oficiu. Revocarea brevetului poate fi parţială sau totală şi are efect retroactiv.
O dispoziţie legală interesantă, care se regăseşte şi în legislaţiile altor state europene, este aceea care permite unei persoane care face dovada că lucrează la o invenţie şi care are temerea că ar putea încălca un brevet deja acordat să solicite emiterea unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească dacă există într-adevăr o astfel de încălcare. Deşi obiectivul urmărit prin instituirea unei asemenea prevederi este acela de a evita apariţia neînţelegerilor, declaraţia instanţei nu exclude un litigiu ulterior pentru încălcarea sau nulitatea brevetului.

5. Elemente de drept german în procedura de brevetare.

În conformitate cu dispoziţiile legale de drept german (Legea din 21 iunie 1976 privind Convenţia Europeană asupra unificării unor aspecte de drept substanţial privind brevetarea invenţiilor din 27 noiembrie 1963, Tratatul de cooperare în materia brevetelor din 19 iunie 1970 şi Convenţia privind acordarea brevetului euroepean din 5 octombrie 1973, modificată prin Legea din 12 martie 2004 privind revizuirea Legii desenelor industriale; Legea consolidată a brevetelor, publicată la 16 decembrie 1980 şi modificată prin Legea din 21 iunie 2006 care modifică Regulamentul privind procedura de opoziţie la acordarea brevetului şi Legea privind costurile în materie de brevete ), orice persoană poate formula o cerere de opoziţie la acordarea brevetului în termen de trei luni de la data publicării acordării acestuia. Este, aşadar, vorba despre o opoziţie ulterioară acordării brevetului. Motivele pentru care poate fi formulată o astfel de cerere sunt limitativ prevăzute de lege şi vor fi expuse în detaliu în cuprinsul cererii.
Rolul central în procedura acordării brevetelor îi aparţine Oficiului German pentru Brevete şi Mărci. Asupra cererilor de opoziţie la care ne-am referit mai sus se pronunţă Departamentul Brevete, format din trei membri cu pregătire tehnică şi un membru cu pregătire juridică, pentru situaţiile care pun probleme deosebite de drept.
Hotărârea de soluţionare a cererii de acordare a brevetului poate fi atacată cu apel în termen de o lună de la comunicare. Cererea de apel se depune la Oficiului German pentru Brevete şi Mărci, iar motivarea apelului nu este o condiţie obligatorie. În cazul admiterii apelului, autoritatea emitentă îşi va rectifica hotărârea. În caz contrar, cererea de apel va fi trimisă instanţei federale competente în termen de o lună. Tribunalul Federal pentru Brevete este o instanţă independentă şi autonomă, destinată soluţionăării apelurilor formulate împotriva hotărârilor emise de Secţia Examinare sau Departamentul Brevete din cadrul Oficiului German pentru Brevete şi Mărci. De asemenea, tribunalul se pronunţă asupra acţiunilor în declararea nulităţii unui brevet. Hotărârile luate de Tribunalul Federal pentru Brevete pot fi atacate, la rândul lor, la Curtea Supremă Federală în termen de o lună, cu condiţia ca această modalitate de atac să fie expres menţionată în hotărârea emisă de tribunal.
Ca şi în cazul dreptului francez, este permisă repunerea în termen a părţii care, din motive neimputabile, nu a respectat un termen legal. Hotărârea luată asupra repunerii în termen nu este susceptibilă de nicio cale de atac.
Acţiunea pentru anularea unui brevet poate fi introdusă de orice persoană, însă numai pentru cazurile expres prevăzute de lege. Acţiunea este imprescriptibilă. Competenţa de primă instanţă în această materie aparţine Tribunalului Federal pentru Brevete, iar hotărârile acestuia sunt atacabile în faţa Curţii Supreme Federale în termen de o lună de la comunicare, atât pentru chestiuni de drept, cât şi pentru chestiuni de fapt.

6. Procedura de brevetare în Marea Britanie.

Beneficiind de o îndelungată tradiţie şi, implicit, de o bogată jurisprudenţă în materia proprietăţii intelectuale, Marea Britanie nu se dezminte nici în ceea ce priveşte domeniul brevetelor de invenţie, legislaţia specifică (Actul privind brevetele de invenţie din 1977; Regulamentul de brevetare din 1995, modificat şi completat; Regulamentul privind taxele în materia brevetelor din 1998, cu modificările ulterioare) stabilind o procedură complexă, menită să răspundă celor mai diverse situaţii ivite în practică.
Entitatea care instrumentează această procedură este Biroul de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit care, pe lângă atribuţia de acordare de brevete, îndeplineşte şi rolul unei instanţe inclusiv în ceea ce priveşte cererile de opoziţie formulate în legătură cu brevetele. Opoziţia nu este posibilă decât ulterior acordării unui brevet. Înaintea acestui moment, terţii pot înainta, însă, observaţii privind caracterul brevetabil al unei invenţii. Formularea acestor observaţii nu conferă, însă, terţilor interesaţi calitatea de parte la procedura de acordare a brevetului, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în sistemul european continental.
Cât priveşte contestarea validităţii unui brevet acordat în condiţiile legii britanice, aceasta poate avea loc fie în faţa Biroului de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit, în temeiul prerogativelor sale de instanţă judecătorească, fie în faţa instanţei de drept comun competentă. Cererea de revocare a brevetului poate fi formulată de orice persoană, inclusiv, din oficiu, de către reprezentantul Biroului de Proprietate Intelectuală („Comptroller”), în cazul în care invenţiei brevetate îi lipseşte caracterul de noutate, ca urmare a existenţei unui brevet anterior, având acelaşi obiect. Acesta din urmă are atribuţii şi în ceea ce priveşte cererile referitoare la încălcarea brevetelor. Având însă puteri limitate în comparaţie cu instanţele de drept comun, el îşi poate declina competenţa în favoarea acestora.
Hotărârile luate de Biroul de Proprietate Intelectuală al Regatului Unit pot fi atacate în faţa instanţei de drept comun în termen de 28 de zile de la emitere.

7. Concluzii

Scopul prezentului articol este acela de a ilustra particularităţile procedurii privind brevetele de invenţie în cadrul mai multor siteme diferite de drept.
O dată cu adoptarea Convenţiei din 5 octombrie 1973 privind eliberarea brevetelor europene, a avut loc instituirea unei proceduri unitare, de care beneficiază toate statele europene care au ales să fie parte la această Convenţie. Procedura europeană rămâne însă una facultativă pentru solicitantul de brevet, care are la dispoziţie şi normele naţionale specifice.
Din analiza comparativă a sistemelor de drept puse în discuţie se desprind două idei esenţiale. Prima este aceea că sistemul european instituit de Convenţie a fost elaborat de o asemenea manieră încât să fie în echilibru cu normele naţionale, asigurând astfel receptivitatea destinatarilor Convenţiei.
Cea de-a doua constă în observaţia că, în ciuda nuanţelor generate - aşa cum am arătat - nu numai de viziunea legiuitorului, ci şi de contextul creat de sistemul juridic si forma de organizare statală a fiecărei ţări, există o serie de principii general valabile pentru procedura de acordare a brevetelor, dintre care amintim, cu titlu de exemplu: accesul persoanelor interesate la căile de atac în fiecare moment procesual important, enumerarea limitativă a cazurilor de anulare a unui brevet de invenţie, instituirea unor entităţi /organisme independente, care să se ocupe de cererile formulate în legătură cu brevetele de invenţie şi posibilitatea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate de acestea.

***
NOTA - Prezentul articol sau fragmente din continutul acestora nu pot fi reproduse fara acordul expres al autorilor sau fara citarea sursei.
Articolul a fost publicat in Revista Romana de Dreptul Proprietatii Intelectuale nr.4 din 2009

Posted in DREPT, DREPT PROCESUAL CIVIL | Comments Off

NULITATEA ACTULUI JURIDIC / CONTRACTULUI ÎNTR-UN VIITOR COD CIVIL ROMÂN

Mai 18th, 2009

Dacă tot e la modă discuţia despre codurile noi, m-am gândit că ar fi o idee bună să vă prezint acum, o fărâmă din teza mea de doctorat (Nulitatea actului juridic civil în dreptul intern şi în dreptul comparat european, coordonator: Prof. univ. Dr. GABRIEL BOROI), idee în care mi-am imaginat un posibil Capitol „Z” dedicat nulităţiii actelor juridice, cuprinzând un număr de 33 de articole, de inspiraţie europeană, încadrate în cinci secţiuni, după cum urmează:

CAPITOLUL „Z”
DESPRE NULITATEA ACTELOR JURIDICE CIVILE

I. Dispoziţii generale

Art. XX1 Noţiune
(1) Actul juridic va fi lovit de nulitate atunci când nu sunt respectate condiţiile legale prevăzute pentru încheierea să valabilă .
(2) Exceptând cazurile prevăzute de lege, actul juridic se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii, deşi nu este expres prevăzută, trebuie aplicată pentru a fi satisfăcut scopul dispoziţiei legale încălcate (nulitate virtuală).

Art. XX2 Nulitatea parţială
(1) Nulitatea unei clauze sau a unor clauze dintr-un contract se sancţionează, de principiu, cu nulitatea parţială a contractului, iar nu a întregului contract.
(2) Nulitatea fiecărei clauze în parte nu va atrage nulitatea contractului, atunci când clauzele nule sunt înlocuite de drept de norme imperative.
(3) Nulitatea unei clauze sau a unor clauze dintr-un contract va atrage nulitatea întregului contract, dacă, din interpretarea acestuia, ar rezulta că acea clauză sau acea parte a contractului lovită de nulitate era esenţială pentru părţile contractante, astfel încât acestea nu l-ar fi încheiat fără acea parte a conţinutului său, care e lovită de nulitate.

Art. XX3 Nulitatea în contractul multilateral
În contractele cu mai mult de două părţi, în care obligaţiile asumate de fiecare parte au ca scop obţinerea unui rezultat comun, nulitatea care loveşte obligaţia unei singure părţi va atrage nulitatea întregului contract numai în situaţia în care participarea acesteia va fi considerată esenţială, în caz contrar operând doar nulitatea parţială.

Art. XX4 Nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Prezumţia de anulabilitate.
(1) Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
(2) Nulitatea absolută este sancţiunea care intervine pentru invalidarea actului juridic care încalcă un interes general, o normă de ordine publică, la momentul încheierii sale.
(3) Nulitatea relativă este sancţiunea care intervine pentru invalidarea actului juridic care încalcă un interes particular, o normă de ordine privată, la momentul încheierii sale.
(4) În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată sau nu rezultă în mod neîndoielnic din dispoziţia legii, se prezumă că actul juridic poate fi sancţionat cu nulitatea relativă.

Art. XX5 Mijloacele de invocare a nulităţii. Legitimarea acţiunii în nulitate
(1) Nulitatea (absolută sau relativă) poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie substanţială în cadrul unui proces în justiţie.
(2) Nulitatea absolută operează de drept. Acţiunea sau excepţia de nulitate (absolută) a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege şi, inclusiv de către instanţă, din oficiu, pe cale de acţiune sau de excepţie. Când nulitatea este evidentă, instanţa este obligată să o invoce din oficiu, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, care guvernează procesul civil.
(3) Acţiunea sau excepţia de anulare (nulitate relativă) a actului juridic poate fi invocată doar de persoana ocrotită de norma legală încălcată sau ale căror interese legale au fost nesocotite, de reprezentantul legal al acesteia, de instituţiile de stat abilitate, de procuror în condiţiile art. 45 C.proc.civ, dar şi de succesorii sau creditorii chirografari ai acesteia, în condiţiile speciale ale legii.
(4) Co-contractantul poate invoca nulitatea relativă numai dacă dovedeşte că nu a cunoscut cauza de nulitate, iar menţinerea contractului i-ar cauza un prejudiciu serios.
(5 ) Instanţa judecătorească nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă.
(6) Exercitarea unei acţiuni în nulitate nu împiedică exercitarea unei alte acţiuni în nulitate în privinţa aceluiaşi act juridic, dacă obiectul şi/sau cauza sunt diferite. Câte cauze de nulitate sunt, tot atâtea acţiuni în nulitate sunt permise.

Art. XX6 Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate
Acţiunea pentru declararea nulităţii absolute nu e supusă prescripţiei extinctive, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Art. XX7 Prescriptibilitatea acţiunii în nulitate relativă
(1) Acţiunea în anulare este prescriptibilă într-un termen special de prescripţie de 5 (cinci) ani, care curge de la data încheierii contractului, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Când anulabilitatea depinde de un viciu de consimţământ sau de incapacitatea legală, termenul curge de la data la care a încetat violenţa, a fost descoperită eroarea sau dolul, a încetat starea de interdicţie sau de incapacitate ori minorul a ajuns la majorat.
(3) Partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a acestuia, chiar atunci când dreptul la acţiune în anulare s-ar fi stins prin prescripţie.
(4) Dreptul la exercitarea actiunii în anulare pentru leziune se prescrie în termen de trei ani de la data încheierii contractului.

II. Cauzele de nulitate absolută

Art. X8 Nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii, nesocotirea bunelor moravuri şi a demnităţii umane.
(1) Actul juridic care este contrar unor norme imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri este nul absolut.
(2) Actul juridic care este contrar demnităţii şi respectului datorat persoanei umane este nul absolut.

Art. X9 Nerespectarea unor condiţii esenţiale de validitate a actului juridic
Actul juridic este lovit de nulitate absolută atunci când lipseşte consimţământul uneia dintre părţi, când obiectul sau cauza sunt ilicite, contrare ordinii publice ori bunelor moravuri. De asemenea, lipsa cauzei atrage nulitatea actului.

Art. X10 Nerespectarea formei ad validitatem
(1) Actul juridic este nul atunci când, la încheierea sa, nu este respectată forma prevăzută de lege ad validitatem (ad solemnitatem).
(2) Dacă părţile au convenit să adopte o formă determinată, considerată esenţială prin voinţa lor comună, pentru viitoarea încheiere a unui contract, se prezumă că forma s-a dorit pentru validitatea acestuia, iar nerespectarea formei convenţionale va fi sancţionată cu nulitatea actului.
(3) Mandatul este nul dacă nu e acordat prin formele prevăzute pentru actul juridic pe care mandatarul trebuie să-l încheie.

Art. X11 Nerespectarea unor norme privind capacitatea civilă a persoanelor
(1) Lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, încălcarea principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice, precum şi nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, prevăzute pentru ocrotirea unui interes general, atrag nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.

Art. X12 Fraudarea legii
(1) În cazul în care contractul constituie mijlocul de eludare a aplicării unei norme imperative, acesta este nul pentru fraudarea legii.
(2) Contractul va putea fi declarat nul şi atunci când părţile s-au înţeles să-l încheie exclusiv pentru un motiv ilicit, comun amândurora.

Art. X13 Alte cauze
Cauzele enunţate în prezenta secţiune nu sunt prevăzute limitativ, actul juridic putând fi, de asemenea, nul în celelalte cazuri prevăzute de lege sau deduse, în condiţiile nulităţii virtuale.

III. Cauzele de nulitate relativă

Art. X14 Incapacitatea părţilor
(1) Actul juridic este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu.
(2) Actul juridic este, de asemenea, anulabil, atunci când este încheiat de o persoană incapabilă de a înţelege sau de a voi (lipsită de discernământ). Dacă este vorba despre o persoană lipsită temporar de discernământ, actul juridic va fi anulabil numai dacă se dovedeşte că lipsa discernământului era survenită la momentul încheierii sale.

Art. X15 Frauda comisă de minor
(1) Simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă în sensul că este capabil a contracta nu înlătură anulabilitatea actului juridic astfel încheiat.
(1) Dacă minorul a ascuns prin viclenie vârsta sa minoră, la cererea părţii inocente, induse în eroare de minor, instanţa poate considera valid contractul, dacă apreciază că aceasta ar fi o sancţiune adecvată.

Art. X16 Viciile de consimţământ
Contractantul, al cărui consimţământ a fost dat prin eroare, smuls prin violenţă sau indus prin dol, poate cere anularea actului juridic.

Art. X17 Importanţa şi felurile erorii
(1) Eroarea constituie cauză de invalidare a actului juridic atunci când este esenţială (distructivă de voinţă) sau cel puţin gravă.
(2) Eroarea esenţială (distructivă de voinţă) este aceea care cade asupra naturii juridice sau asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic care se încheie. Eroarea esenţială atrage sancţiunea nulităţii absolute.
(3) Eroarea este gravă şi constituie viciu de consimţământ:
a) când cade asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia care, potrivit aprecierii comune sau cu privire la circumstanţe, este apreciată ca fiind determinantă pentru consimţământ;
b) când cade asupra identităţii sau asupra calităţilor persoanei celuilalt contractant, cu condiţia ca una dintre aceste erori să fi determinat consimţământul;
c) când, fiind vorba de o eroare de drept, constând în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme de drept, cu ocazia încheierii actului juridic, dacă această eroare a constituit motivul unic sau principal al contractului.

Art. X18 Eroarea de calcul
Eroarea de calcul nu atrage anularea actului juridic, ci doar rectificarea acestuia sau reducerea valorică a prestaţiei, după caz.

Art. X19 Menţinerea contractului rectificat
Partea în eroare nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic dacă, înainte ca acesta să-i provoace o pagubă, cealaltă parte se oferă să-l execute corespunzător cu conţinutul şi modalităţile actului pe care acea parte înţelegea să-l încheie.

Art. X20 Violenţa
(1) Violenţa constituie cauză de anulare a contractului, chiar dacă este exercitată de un terţ.
(2) Violenţa trebuie să fie de aşa natură încât să impresioneze o persoană, determinându-i o temere de a se expune pe ea sau bunurile sale unui rău injust şi considerabil, iar pentru a evita aceste consecinţe acceptă semnarea actului juridic. În această materie, se va ţine cont de vârsta, sexul şi condiţia persoanelor.
(3) Simpla temere reverenţioasă nu constituie o cauză de anulare a actului juridic.
(4) Violenţa constituie cauză de anulare a contractului, chiar dacă răul cu care se ameninţă priveşte persoana sau bunurile soţului contractantului, ale unui ascendent ori descendent al său.
(5) Violenţa poate surveni şi în legătură cu persoana sau bunurile altor rude sau persoane apropiate ale contractantului, de care-l leagă o puternică afecţiune. În privinţa acestor din urmă categorii de persoane, aprecierea violenţei va fi examinată cu prudenţă de către instanţă, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

Art. X21 Ameninţarea cu exercitarea unui drept
Ameninţarea cu exercitarea unui drept este legitimă şi nu poate fi cauză de anulare a actului juridic, însă, atunci când vizează obţinerea unor avantaje necuvenite, poate fi sancţionată ca abuz de drept, persoana ameninţată fiind îndreptăţită la despăgubiri materiale şi morale.

Art. X22 Dolul
(1) Dolul constituie cauză de anulare a contractului atunci când vicleniile folosite de unul dintre contractanţi sunt de aşa natură încât, fără acestea, cealaltă parte nu ar fi contractat.
(2) Când manoperele dolosive au fost exercitate de un terţ sau de către reprezentantul co-contractantului, actul juridic este anulabil numai dacă acestea erau cunoscute de contractantul căruia i-a profitat încheierea actului.

Art. X23 Dolul incident

Atunci când manoperele dolosive nu au fost de natură să determine consimţământul, contractul nu este anulabil chiar dacă, în lipsa acestor viclenii, actul ar fi fost încheiat în alte condiţii. După caz, contractantul inocent ar putea cere cel mult o reducere a contravalorii prestaţiei sau poate solicita anagajarea răspunderii celui care a contractat cu rea credinţă, pentru eventuale daune.

IV. Efectele nulităţii

Art. X24 Desfiinţarea retroactivă a contractului
(1) Contractul lovit de nulitate este desfiinţat cu efect retroactiv, considerându-se că nu a existat niciodată.
(2) În caz de desfiinţare, fiecare dintre părţi este obligată să restituie co-contractantului prestaţiile pe care le-a primit de la acesta, în scopul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului invalidat.

Art. X25 Dreptul de opţiune
În caz de dol sau de violenţă, cel al cărui consimţământ este viciat poate opta pentru anularea actului juridic sau pentru acţiunea în repararea prejudiciului cauzat de co-contractantul său. Aceste acţiuni pot fi cumulate.

Art. X26 Menţinerea contractului
În caz de leziune, instanţa poate dispune menţinerea actului juridic a cărui anulare se cere, dacă pârâtul oferă reducerea creanţei sale sau oferă, după caz, o prestaţie suplimentară echitabilă.

Art. X27 Cunoaşterea cauzelor de invaliditate
Partea care, cunoscând sau trebuind să cunoască existenţa unei cauze de anulare sau de nulitate a contractului nu a informat cealaltă parte în acest sens, este obligată să despăgubească co-contractantul inocent pentru prejudiciul pe care aceasta l-a resimţit pentru că s-a încrezut, fără vina sa, în validitatea actului juridic încheiat.

Art. X28 Efectele anulării faţă de terţi
Anularea care nu depinde de incapacitatea legală nu prejudiciază drepturile dobândite cu titlu oneros de către terţii de bună credinţă, cu excepţia efectelor transcrierii cererii de anulare.

Art. X29 Anulabilitatea în contractul multilateral
În actele juridice multilaterale anulabilitatea care priveşte obligaţia unei singure părţi nu implică anularea contractului, exceptând cazul când prestaţia acesteia trebuie considerată esenţială, potrivit circumstanţelor.

V. Validarea contractului lovit de nulitate

Art. X28 Cauze de validare
(1) Actul juridic care cuprinde o cauză de nulitate relativă este validat atunci când nulitatea este acoperită.
(2) Actul juridic anulabil poate fi validat prin confirmarea expresă sau tacită, sau prin alte moduri anume prevăzute de lege, de către partea persoana îndreptăţită să invoce nulitatea relativă.

Art. X30 Confirmarea actului
Confirmarea unui act juridic anulabil rezultă din voinţa neîndoielnică, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea.

Art. X31 Condiţiile confirmării
1) Actul juridic anulabil poate fi confirmat dacă condiţiile sale de validitate sunt întrunite în chiar momentul confirmării.
(2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate iar, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia.
(3) Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea actului juridic făcut fără încuviinţarea să ori a autorităţii tutelare, sau poate confirma actul, dacă încuviinţarea să era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.
(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică şi autorităţii tutelare în cazul în care încuviinţarea acesteia lipseşte la încheierea actului.
(5) Actele juridice anulabile pentru leziune nu pot fi confirmate.

Art. X32 Efectele confirmării
(1) Efectele confirmării se produc din momentul încheierii contractului.
(2) Confirmarea actului juridic atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, cu excepţia drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună credinţă.
(3) Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului, sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi.

Art. X33 Conversiunea contractului nul
(1) În cazul în care actul juridic este lovit de o cauză de nulitate, instanţa poate aplica în raporturile dintre părţi efectele pe care legea le recunoaşte unui alt contract, însă numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă cerute pentru acest din urmă contract.
(2) Când părţile actului au exclus expres aplicarea conversiunii prin conţinutul actului lovit de nulitate sau când excluderea conversiunii rezultă, neechivoc, din scopul urmărit de părţi la data încheierii actului, atunci conversiunea actului nul nu va opera.

***
Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M
Nota - acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei - si a autorului Dr.Gabriela Raducan.

Posted in DREPT | 3 Comments »

Titlul executoriu european instituit de Regulamentul CE nr.805/2004 privind creanţele necontestate

Mai 13th, 2009

Noţiuni generale.

Prin Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 s-a creat cadrul normativ al recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti între statele membre, în spaţiul comunitar. Ca urmare a acestei convenţii s-a iniţiat instituirea unui sistem de principii şi reguli, în scopul aplicării uniforme a unor norme procedurale în Uniunea Europeană. Prin Regulamentul nr.44/2001 al Consiliului (cunoscut şi sub denumirea „Bruxelles I”) s-au simplificat condiţiile recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor în spaţiul comunitar european.
În 1999, la Tampera a avut loc reuniunea Consiliului European. Consiliul şi Comisia şi-au propus să elaboreze o serie de norme legale cu privire la acele instituţii de procedură civilă, care să servească şi să simplifice cooperarea judiciară europeană.
La 30 noiembrie 2000, s-a aprobat Programul comun de măsuri al Comisiei şi al Consiliului privind recunoaşterea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Cu această ocazie se propune eliminarea exequator-ului pentru creanţele necontestate şi înlocuirea acestei proceduri cu un titlu executoriu european. Abia în anul 2002, Comisia a adoptat propunerea de regulement al Consiliului CE cu privire lqa titlul executoriu european ce urmează a fi utilizat în cazul creanţelor necontestate.
La 21 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Regulamentul CE nr.805/2004 al Parlamentului Europei şi al Consiliului din 21.04.2004. În contextul aderării României la Uniunea Europeană, acest act normativ devine aplicabil în mod direct şi în România astfel încât, apreciem că pentru ipotezele reglementate prin conţinutul său (domeniul de aplicare este, în realitate, mai larg decât denumirea sa, mai exact se aplică şi creanţelor contestate, nu doar celor necontestate) urmează a fi aplicat cu prioritate în concursul cu Legea nr.105/1992 privind reglementarea unor raporturi de drept internaţional privat, dacă raporturile în discuţie şi elementul de extraneitate se creează între statele membre.
De cealaltă parte, dacă raporturile juridice se creează între un stat membru (de plidă, România) şi un stat extra-comunitar, atunci se vor aplica regulile dreptului internaţional privat .
În conformitate cu art.1 din Regulamentul CE nr.805/2004, acest act normativ instituie crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, în scopul „de a asigura libera circulaţie a deciziilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în toate statele membre, fără a fi necesară recurgerea la proceduri intermediare în statul membru de executare, prealabile recunoaşterii şi executării”.
Regulamentul nu impune statelor membre adaptarea legislaţiei naţionale la normele de procedură prevăzute de acesta – existând, deci, un drept de opţiune al părţii interesate (de regulă, creditorul) - dar, în ipoteza în care aceste norme sunt respectate, atunci procedura de executare devine mai rapidă şi, nu în ultimul rând, mai eficientă, întrucât se elimină exequator-ul.
Pe de altă parte, această nouă procedură oferă mai multe avantaje decât procedura exequator-ului simplificat, reglementată de Regulamentul („Bruxelles I”) Consiliului CE nr.44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială, modificat prin Regulamentul Comisiei CE nr.1496/2002.De aceea spuneam că cererea de certificare ca titlu executoriu european întemeiată pe Regulamentul CE nr.805/2004 în privinţa creanţelor necontestate nu este obligatorie pentru creditor, acesta putând opta pentru procedura exequator-ului instituită de Regulamentul „Bruxelles I”.

• Domeniul de aplicare al Regulamentului CE nr.805/2004:

Regulamentul este aplicabil atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, neavând relevanţă natura jurisdicţiei, dar excluzând potrivit art. 2 pct. 1 „ chestiunile de domeniul fiscal, vamal sau administrativ, nici răspunderea statului pentru acte sau omisiuni comise în exercitarea autorităţii publice („acta jure imperii”)” .
De asemenea, art. 2 pct. 2, Regulamentul nu se aplică cu privire la:
(a) starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimuri matrimoniale, testamente şi succesiuni;
(b) falimente, concordate sau altor proceduri similare;
(c) securitatea socială;
(d) arbitraj.

• Condiţiile creanţei necontestate

Prin noţiunea de creanţă art.4 alin.2 din Regulament defineşte „dreptul la o sumă de bani determinată care a devenit exigibilă sau a cărei dată scadentă a fost indicată în hotărâre, în tranzacţia judiciară sau în actul autentic”.
Potrivit dispoziţiilor art.5-7 ale Preambulului Regulamentului sfera „creanţelor necontestate” ar trebui să includă toate ipotezele în care un creditor - în lipsa oricărei contestaţii din partea debitorului cu privind natura şi valoarea unei creanţe pecuniare - a obţinut fie o hotărâre judecătorească contra debitorului, fie un act executoriu care necesită o acceptare expresă a debitorului, chiar dacă acesta este o tranzacţie judiciară sau un act autentic.
Potrivit Regulamentului, o creanţă se consideră necontestată:
- atunci când debitorul a recunoscut-o expres, fie acceptând-o, fie semnând o tranzacţie care a fost aprobată de o instanţă judecătorească sau încheiată în faţa unei instanţe judecătoreşti în cadrul lunei proceduri judiciare;
- atunci când debitorul debitorul nu i s-a opus niciodată, potrivit normelor de procedură ale statului membru de origine, în cursul procedurii judiciare;
- atunci când debitorul, deşi iniţial a contestat creanţa în cadrul procedurii judiciare, ulterior nu s-a mai prezentat sau nu a fost reprezentat în cadrul unei şedinţe de judecată privind această creanţă, a.î. această atitudine să poată fi asimilată drept recunoaştere tacită a creanţei sau a faptelor invocate de creditor în temeiul legislaţiei statului membru de origine;
- atunci când debitorul a recunoscut creanţa în mod expres, într-un act autentic.
Din interpretarea acestor dispoziţii, putem reţine preocuparea legiuitorului Regulamentului de a asigura respectarea principiului fundamental al dreptului la apărare, debitorul trebuind a fi încunoştiinţat cu suficient timp înainte de acţiunea promovată de creditor, pentru a se putea apăra, deoarece art.13 din Preambulul Regulamentului dispune că, ţinând cont de diferenţele dintre statele membre în privinţa normelor de procedură civilă, în special de acelea care reglementează notificarea şi comunicarea actelor, trebuie dată o definiţie exactă şi detaliată a acestor standarde minime, deoarece “un mod de notificare sau de comunicare bazat pe o ficţiune juridică în ceea ce priveşte respectarea acestor standarde minime nu poate fi considerat suficient în scopul certificării unei hotărâri judecătoreşti ca titlu executoriu european.”
Prin hotărâre judecătorească în sensul Regulamenttului se înţelege «orice hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească dintr-un stat membru, oricare ar fi denumirea care i se dă, precum „decizie”, „sentinţă”, „ordonanţă” sau „hotărâre de executare”, precum şi stabilirea de către grefier a sumei reprezentând cheltuielile de judecată» , iar prin act autentic art.4 pct.3 desemnează:
1) fie un act întocmit / înregistrat în mod formal drept act autentic şi a cărui autenticitate priveşte semnătura şi conţinutul actului autentic ori “a fost stabilită de către o autoritate publică sau orice autoritate împuternicită în acest sens de către statul membru de origine”,
2) fie “o convenţie în materie de obligaţii de întreţinere încheiată cu autorităţile administrative sau autentificată de acestea”.
O dispoziţie foarte importantă, cu caracter de noutate pentru dreptul nostru intern, este cuprinsă în art.5 din Regulament, prin care se elimină procedura de exequator, în mod expres: ”o hotărâre judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu european în statul membru de origine este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale “. Însă, aşa cum arătam mai sus, cererea de certificare ca titlu executoriu european întemeiată pe Regulamentul CE nr.805/2004 în privinţa creanţelor necontestate nu este obligatorie pentru creditor, acesta putând opta pentru procedura exequator-ului instituită de Regulamentul „Bruxelles I”.

Condiţiile de certificare şi eliberare a titlului executoriu european. Rectificarea sau retragerea titlului executoriu european. Efecte.

Pentru ca o hotărâre judecătorească privind o creanţă necontestată pronunţată într-un stat membru să fie certificată drept titlu executoriu european dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 hotărârea să fie executorie în statul membru de origine (chiar dacă în statul unde urmează a se pune în executare, potrivit dreptului intern al acestuia, nu ar avea caracter executoriu – a se vedea art.1, art. 5, art. 20 § 1 alin.2 şi art. 21 § 2 din Reg.CE 805/2004);
 hotărârea să nu fie incompatibilă cu normele de competenţă prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 capitolul II secţiunile 3 şi 6;
 procedura judiciară din statul membru de origine să fi îndeplinit condiţiile prevăzute de capitolului III privind o creanţă necontestată în sensul articolului 3 alineatul (1) literele (b) sau (c);
 hotărârea să fie fost pronunţată în statul membru în care îşi are domiciliul debitorul, în sensul articolului 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ori de câte ori este vorba despre o creanţă necontestată în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (b) sau (c) din Regulament, creanţă care se raportează la un contract încheiat de o persoană - consumatorul, pentru o utilizare care se poate considera ca fiind străină de activitatea sa profesională şi în care debitorul este consumatorul.
Potrivit art.7, dacă hotărârea judecătorească executorie dispune asupra cheltuielilor de judecată, inclusiv asupra dobânzilor, această dispoziţie se certifică, de asemenea, ca titlu executoriu european în privinţa cheltuielillor.
Cu titlu excepţional, în ipoteza în care, în cursul procedurii în justiţie, debitorul s-a opus în mod special obligaţiei sale de a-şi asuma cheltuielile respective, potrivit legislaţiei statului membru de origine, cheltuielile de judecată şi/sau dobânzile aplicate acestora nu se vor certifica drept titlu executoriu european.
Pentru situaţia în care instanţa învestită legal cu certificarea constată că numai anumite părţi din hotărâre sunt conforme cu cerinţele Regulamentului, va dispune doar eliberarea un certificat de titlu executoriu european parţial pentru aceste părţi (art.8).
Certificatul de titlu executoriu european se eliberează utilizând formularul tip prevăzut în anexa I a Regulamentului, dar se va completa în limba hotărârii judecătoreşti (competenţa aparţinând instanţei din statul emitent al hotărârii/titlului executoriu).
Este posibilă şi rectificarea sau retragerea certificatului de titlu executoriu european, de către instanţa judecătorească competentă, pe baza cererii ce i-a fost adresată şi care va fi soluţionată în temeiul legislaţiei statului membru de origine. Astfel, certificatul de titlu executoriu european este:
 rectificat, în ipoteza în care, ca urmare a unei erori materiale, s-a produs o neconcordanţă între hotărâre şi certificat;
 retras, în situaţia în care este evident că certificatul a fost eliberat în mod neîntemeiat, având în vedere cerinţele prevăzute de prezentul regulament.
Trebuie subliniat că eliberarea unui certificat de titlu executoriu european nu este supusă niciunei căi de atac.
În ce priveşte efectele certificatului de titlu executoriu european, art. 11 din Regulament, dispune în mod imperativ că acesta “nu produce efecte decât în limitele forţei executorii a hotărârii”.

Norme procedurale. Standarde minime aplicabile procedurilor privind creanţele necontestate

În primul rând, art.12 alin.1 dispune că nicio hotărâre privind o creanţă necontestată nu ar putea fi certificată drept titlu executoriu european decât în situaţia în care procedura judiciară din statul membru de origine a respectat întocmai condiţiile de procedură menţionate de capitolul III din Regulament, iar în alineatul secund se fixează o extrapolare, dispunându-se că „aceleaşi condiţii se aplică şi eliberării certificatului de titlu executoriu european sau certificatului de înlocuire în sensul articolului 6 alineatul (3), unei hotărâri pronunţate ca urmare a unei acţiuni intentate împotriva altei hotărâri în cazul în care, la momentul pronunţării hotărârii în calea de atac, erau îndeplinite condiţiile menţionate la articolul 3 alineatul (1) litera (b) sau (c).”
În privinţa formalităţilor procedurale privind citarea şi comunicarea ce trebuie îndeplinite art.13 distinge următoarele patru modalităţi de notificare sau comunicare a cererii de sesizare a instanţei sau a altui act de procedură echivalent:
1) prin notificare ori comunicare personală, pe data primirii, debitorul semnând o confirmare de primire;
2) prin notificare ori comunicare personală folosind un document semnat de persoana competentă care a efectuat notificarea sau comunicarea, această persoană trebuind să facă menţiune atât despre faptul că debitorul a primit actul sau că a refuzat să-l primească fără vreun motiv legitim, cât şi despre data la care actul a fost notificat sau comunicat;
3) prin notificare sau comunicare pe cale poştală, pe data primirii debitorul semnând o confirmare de primire;
4) prin notificare sau comunicare pe cale electronică, cum ar fi faxul ori poşta electronică, pe data primirii debitorul semnând şi trimiţând o confirmare de primire.
De asemenea, art.13 alin. (2) prevede că orice citaţie în vederea prezentării poate fi notificată sau comunicată debitorului atât prin cele patru modalităţi descrise mai sus, dar “şi verbal în cursul unei şedinţe anterioare privind aceeaşi creanţă şi consemnată în procesul verbal al respectivei şedinţe.”
Totodată, art.14 din Regulament dispune că actul de sesizare a instanţei sau orice act echivalent, precum şi orice citaţie în vederea prezentării se poate notifica sau comunica debitorului, prin una din următoarele modalităţi:
- prin notificare sau comunicare personală, la adresa personală a debitorului, către persoanele care locuiesc la aceeaşi adresă cu acesta sau angajate la această adresă;
- dacă debitorul este o persoană juridică ori un lucrător care desfăşoară o activitate independentă, notificarea sau comunicarea personală, se va face la sediile comerciale ale debitorului, către persoanele angajate de către debitor;
- depunerea actului în cutia poştală a debitorului;
- depunerea actului la oficiul poştal ori la o autoritate publică competentă, urmată de comunicarea scrisă a acestei depuneri în cutia poştală a debitorului, dar, în aceste ipoteze, trebuie ca acea comunicare scrisă să menţioneze clar natura judiciară a actului sau faptul că valorează notificare sau comunicare şi că are drept efect curgerea termenelor;
- pe cale poştală, fără dovada prevăzută în art.14 alin. (3), când debitorul are o adresă în statul membru de origine;
- prin mijloace electronice, care permit o confirmare de primire automată, cu condiţia ca debitorul să fi acceptat în prealabil, în mod expres, această modalitate de notificare sau comunicare.
În conformitate cu art.14 alin.(2), dacă adresa debitorului nu este cunoscută cu certitudine, modalităţile de notificare sau comunicare indicate mai sus, nu se admit.
Dovada notificării sau comunicării unui act în conformitate cu art.14 alineatul (1) literele (a)-(d) se atestă potrivit dispoziţiilor art.14 alin (3) din Regulament :
- fie printr-un act semnat de persoana competentă, care a efectuat notificarea sau comunicarea şi care va trebui să menţioneze următoarele elemente: modul de notificare sau de comunicare utilizat, data notificării sau comunicării, iar în cazul în care actul a fost notificat sau comunicat unei alte persoane decât debitorul, numele acestei persoane şi legătura sa cu debitorul;
- fie printr-o confirmare de primire care provine de la persoana care a primit notificarea sau comunicarea, pentru aplicarea art.14 alin. (1) literele (a) şi (b).
Notificarea sau comunicarea conformă cu articolul 13 sau cu articolul 14 poate fi făcută, de asemenea, unui reprezentant al debitorului (art.15).
Regulamentul instituie obligaţia ca debitorul să fie informat exact cu privire la creanţă, motiv pentru care, dispune ca actul de sesizare a instanţei sau actul echivalent trebuie să cuprindă obligatoriu un minim de informaţii: numele şi adresele părţilor, valoarea creanţei, în ipoteza în care se percep şi dobânzi, se va indica rata dobânzii şi perioada pentru care se percep acestea, cu excepţia cazului în care dobânzile legale se adaugă automat principalului în temeiul legislaţiei statului membru de origine, menţiuni privind cauza cererii.
Tot Regulamentul prevede în mod expres prin art.17, elementele pe care trebuie să le cuprindă actul de sesizare a instanţei, actul echivalent, sau orice citaţie în vederea prezentării sau din documentele care le însoţesc:
- care sunt cerinţele procedurale necesare contestării creanţei, termenele prevăzute pentru contestarea creanţei în scris ori, după caz, data şedinţei, numele şi adresa instituţiei căreia trebuie adresat răspunsul sau în faţa căreia trebuie să se prezinte debitorul, dar şi necesitatea de a fi reprezentat de un avocat atunci când asistenţa juridică este obligatorie;
- care sunt consecinţele lipsei de obiecţii sau chiar ale neprezentării, posibilitatea pronunţării unei hotărâri sau a unei proceduri de executare a hotărârii contra debitorului şi obligaţia sa privind cheltuielile de judecată.
În art.18 se prevăd şi modurile de remediere a nerespectării standardelor minime:
(1) Dacă procedura urmată în statul membru de origine nu a respectat cerinţele prevăzute la articolele 13-17, se remediază nerespectarea acestor cerinţe, iar o hotărâre poate fi certificată drept titlu executoriu european în ipoteza în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- s-a notificat/comunicat debitorului hotărârea, potrivit dispoziţiilor art. 13 sau art.14;
- debitorul a avut posibilitatea concretă de a contesta hotărârea printr-o acţiune care prevede o revizuire completă, iar acesta a fost informat corespunzător prin conţinutul hotărârii sau în documentul însoţitor al acesteia referitor la cerinţele procedurale privind calea de atac, inclusiv numele şi adresa instituţiei la care trebuie introdusă calea de atac şi, după caz, termenele exercitării căii de atac, dar debitorul nu a exercitat nicio cale de atac/acţiune împotriva hotărârii, potrivit cu normele de procedură relevante.
(2) Dacă procedura urmată în statul membru de origine nu a respectat cerinţele prevăzute la art. 13 sau art.14, încălcarea acestor prevederi se remediază în ipoteza în care se dovedeşte, prin atitudinea debitorului în cursul procedurii judiciare, că acesta a primit personal actul care trebuia notificat sau comunicat, în timp util pentru a-şi putea pregăti apărarea.
Regulamentul prevede o serie de standarde minime pentru revizuire şi pentru cazuri excepţionale, prin dispoziţiile art.19:
(1) o hotărâre judecătorească poate fi certificată drept titlu executoriu european doar în situaţia în care debitorul are dreptul, în temeiul legislaţiei statului membru de origine, de a solicita o revizuire a hotărârii în cauză, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a. actul de sesizare a instanţei, alt act echivalent sau, după caz, citaţia în vederea prezentării a fost notificată sau comunicată prin una din modalităţile prevăzute la articolul 14;
b. notificarea sau comunicarea nu au ajuns în timp util pentru a-i permite debitorului să-şi pregătească apărarea, fără vreo culpă din partea acestuia ori debitorul a fost împiedicat să conteste creanţa din motive de forţă majoră sau ca urmare a unor circumstanţe extraordinare, fără vreo culpă din partea acestuia, dar “cu condiţia ca acesta să acţioneze rapid în ambele cazuri”.
(2) O dispoziţie extrem de importantă o regăsim în art.19 alin.(2) în care se dispune că art.19 din Regulament “nu aduce atingere posibilităţii pe care o au statele membre de a permite o revizuire a hotărârii judecătoreşti în condiţii mai favorabile decât cele prevăzute la art.19 alin. (1).”
Uzitând şi de argumentul topografiei textului, acest alineat secund instituie expres posibilitatea derogării de la condiţiile prevăzute de primul alineat, care ar urma să se aplice fie în ipoteza în care într-un anumit stat memebru ce a fost sesizat cu certificarea titlului executoriu european nu există o cale de atac de reformare, ori, deşi aceasta există, titularul exercitării unei asemenea căi de atac consideră mai avantajoasă întemeierea acesteia pe dispoziţiile Regulamentului şi optează pentru aplicarea art.19 alin. (1).”
Însă, în toate cazurile, nu trebuie să se aducă atingere prevederilor art. 21 § 2 din Reg.CE 805/2004, în sensul că dreptul la revizuire este recunoscut doar în statul emitent al titlului executoriu, nu şi înstatul în care urmează a fi pus în executare în mod efectiv.

Procedura de executare

Procedura de executare propriu-zisă:
Hotărârile judecătoreşti certificate drept titluri executorii europene se execută în aceleaşi condiţii ca şi o hotărâre pronunţată în statul membru de executare deoarece, fără a contraveni dispoziţiilor prezentului capitol, procedurile de executare vor fi cele reglementate de legislaţia statului membru de executare. Pentru a demara procedura, creditorul trebuie să înainteze autorităţilor însărcinate cu executarea din statul membru de executare:
- o copie a hotărârii, ce îndeplineşte condiţiile necesare stabilirii autenticităţii;
- o copie a certificatului de titlu executoriu european, ce îndeplineşte condiţiile necesare stabilirii autenticităţii, precum şi, după caz, o transcriere/traducere a certificatului de titlu executoriu european în limba oficială a statului membru de executare. Dacă respectivul stat membru are mai multe limbi oficiale, transcrierea/traducerea se va face în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale procedurii judiciare a locului în care se solicită executarea, potrivit legislaţiei acestui stat membru, sau într-o altă limbă pe care statul membru de executare va declara că o poate accepta. De asemenea, oricare stat membru poate indica limba (limbile) oficială (oficiale) a(le) instituţiilor Comunităţii Europene, altele decât a(le) sa (sale), în care acesta acceptă ca certificatul să fie completat. Traducerea va fi certificată pentru conformitate de o persoană autorizată în acest sens în unul din statele membre.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin.(3) “nicio cauţiune, nicio garanţie, oricare ar fi denumirea, nu poate fi impusă, din cauza calităţii de resortisant al unui stat terţ sau din lipsa domiciliului sau reşedinţei în statul membru de executare, părţii care solicită executarea într-un stat membru a unei hotărâri certificate ca titlu executoriu european în alt stat membru”.
Refuzul executării. Executarea poate fi refuzată, la cererea debitorului, de către instanţa competentă din statul membru de executare în ipoteza în care hotărârea certificată drept executoriu europeană ar fi incompatibilă cu o hotărâre pronunţată anterior în orice stat membru sau într-o ţară terţă ori de câte ori sunt îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii:
1. hotărârea anterioară s-a pronunţat între aceleaşi părţi într-un litigiu având aceeaşi cauză;
2. hotărârea anterioară s-a pronunţat în statul membru de executare ori a întrunit condiţiile necesare recunoaşterii sale în statul membru de executare;
3. ireconciabilitatea hotărârilor nu a fost şi nu ar fi putut fi invocată în cursul procedurii judiciare în statul membru de origine.
Oricum, potrivit normei imperative instituite de art.21 alin. (2), hotărârea judecătorească ori certificarea acesteia ca titlu executoriu european nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru de executare.
Suspendarea sau limitarea executării. Ori de câte ori debitorul solicită, instanţa judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de executare, după caz, are posibilitatea fie să limiteze procedura de executare numai la instituirea de măsuri asiguratorii, fie să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii pe care tot aceasta o va stabili.
De asemenea, în situaţii excepţionale, instanţa judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de executare poate chiar să suspende procedura de executare.Însă, pentru a se recurge la una dintre cele trei posibilităţi descrise mai sus, trebuie îndeplinite una dintre următoarele condiţii:
― debitorul a promovat o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti certificate ca titlu executoriu european, inclusiv o cerere de revizuire în sensul articolului 19;
― debitorul a solicitat rectificarea sau retragerea unui certificat de titlu executoriu european în conformitate cu articolul 10.

Tranzacţiile judiciare şi actele autentice

Tranzacţiile judiciare. Pe lângă hotărârile judecătoreşti propriu-zise, la care ne-am referit mai sus, mai pot face obiectul certificării şi tranzacţiile judiciare privind o creanţă în sensul articolului 4 alineatul (2), aprobată de către o instanţă judecătorească sau încheiată în faţa unei instanţe în cursul unei proceduri judiciare şi executorii în statul membru în care a fost aprobată sau încheiată.
O asemenea tranzacţie judiciară poate fi certificată ca titlu executoriu european utilizând formularul tip prevăzut în anexa II, în urma formulării unei cereri adresate instanţei prin care a fost aprobată sau în faţa căreia a fost încheiată. După certificare, o asemenea tranzacţie se execută în celelalte state membre fără a mai fi necesară încuviinţarea executării şi fără să fie posibilă opoziţia la forţa sa executorie.
Actele autentice. Tot astfel, pot forma obiectul certificării ca titlu executoriu european şi un act autentic privind o creanţă în sensul articolului 4 alineatul (2), executoriu într-un stat membru.Certificarea se face pe bază de cerere adresată autorităţii desemnate de statul membru de origine, utilizându-se formularul tip prevăzut în anexa III. La fel ca şi în cazul tranzacţiilor judiciare, actul autentic certificat drept titlu executoriu european în statul membru de origine se va executa în celelalte state membre fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără să fie posibilă opoziţia la forţa sa executorie.

Norme tranzitorii.

O normă tranzitorie importantă privind aplicarea normelor în timp, este cuprinsă în art. 26 potrivit căruia Regulamentul se aplică numai hotărârilor judecătoreşti pronunţate, tranzacţiilor judiciare aprobate sau încheiate şi actelor autentice întocmite sau înregistrate ulterior intrării în vigoare a prezentului regulament, deci numai ex nunc (Regulamentul a intrat în vigoare la 21 ianuarie 2005).
O altă dispoziţie importantă rezidă din art. 27, potrivit căruia Regulamentul privind titlul executoriu european nu este obligatoriu în măsura în care creditorul interesat optează pentru procedura exequator-ului prevăzută de Regulamentul CE nr.44/2001, întrucât noul regulament “nu aduce atingere posibilităţii de a solicita recunoaşterea şi executarea, în conformitate cu Regulamentul CE nr.44/2001, a unei hotărâri judecătoreşti, a unei tranzacţii judiciare sau a unui act autentic privind o creanţă necontestată”.

Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M

Nota - acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei - www.grlaw.ro si a autorului Dr.Gabriela Raducan.
De asemenea, regasiti acest text la sau in Dreptul executarii silite.Titlul executoriu european, autor Gabriela Raducan, editura Hamangiu

Relativ la alte date despre autor> sau la

Tags: ,
Posted in DREPT | 5 Comments »

Circulaţia hotărârilor (titlurilor executorii) în spaţiul judiciar european. Aspecte generale

Mai 12th, 2009

În ordinea legislativă actuală, prin efectul stipulaţiilor convenţiilor internaţionale şi a aderării României la Uniunea Europeană, există mai multe regulamente privind circulaţia titlurilor executorii externe în spaţiul european, fie acestea de natură judiciară sau extrajudiciară.
Legea română recunoaşte eficacitatea titlurilor executorii judiciare care pot fi puse în executare în Româânia după ce este urmată îndeaproape procedura de recunoaştere a acestora şi se constată îndeplinirea tutoror condiţiilor legale.
Există numeroase convenţii şi acorduri internaţionale, dar printre cele mai importante este Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, referitoare la competenţa jurisdicţională şi recunoaşterea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Chiar dacă, scopul acestei convenţii a fost acela de a facilita recunoaşterea şi executare hotărârilor judecătoreşti şi „circulaţia” acestora în spaţiul comunitar, s-a constat că procedura era destul de greoaie şi complicată, întârziind prea mult executarea silită a titlurilor executorii.
Din dorinţa de a simplifica şi mai mult procedura de recunoaştere, a fost elaborat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului, din 22 decembrie 2000, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială , aplicabil de la 1 martie 2002, regulament menit să simplifice condiţiile de recunoaştere reciprocă şi de executare a hotărârilor între statele member ale Uniunii Europene, deşi aceste reguli au determinat apariţia mai multor chestiuni prejudiciale în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
De altfel, ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană şi-a propus, printre obiectivele prioritare, să stabilească progresiv un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie, adoptând măsuri importante în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, dispoziţii care sunt necesare bunei funcţionări a pieţei interne.
Potrivit art. 65 pct. „c” din tratat, aceste măsuri trebuie să prevadă şi eliminarea obstacolelor în calea bunei desfăşurări a procedurilor civile, răspunzând şi cerinţei compatibilizării regulilor de procedură aplicabile în statele membre.
La 3 decembrie 1998, Consiliul adoptă un plan de acţiune al Consiliului şi al Comisiei privind normele optime de punere în practică a dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam privind instituirea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie (planul de acţiune de la Viena).
Tot astfel, în cursul întrunirii de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, Consiliul European a aprobat principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti ca „piatră de temelie pentru crearea unui adevărat spaţiu judiciar”, iar la data de 30 noiembrie 2000, Consiliul adoptă un program privind măsurile de punere în practică a principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor în materie civilă şi comercială . Acest program prevede într-o primă fază eliminarea procedurii de exequatur şi crearea unui titlu executoriu european, pentru creanţele necontestate.
În spritul aceleiaşi preocupări declarate la Tampere, s-a emis şi Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială
Totodată, Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 stabilea, la rândul său, normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti faţă de copiii comuni, pronunţate cu ocazia acţiunilor matrimoniale, iar conţinutul acestui regulament a fost preluat în mare parte din Convenţia din 28 mai 1998 având acelaşi obiect .
Apoi, un sistem simplificat de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti este prevăzut şi de Regulamentul C.E. nr.2201 din 27 noiembrie 2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
Astfel, la data de 3 iulie 2000, Franţa a prezentat o iniţiativă în vederea adoptării unui regulament al Consiliului privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti privind dreptul de vizită a copiilor . În vederea garantării egalităţii tuturor copiilor, a apărut Regulamentul C.E. nr.2201 din 27 noiembrie 2003, având scopul de a reglementa toate hotărârile judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti, inclusiv măsurile de protecţie a copilului, independent de orice legătură cu o procedură matrimonială. Întrucât aplicarea normelor în materia răspunderii părinteşti survine adesea în cadrul acţiunilor matrimoniale, s-a apreciat că este mai indicat să existe un singur instrument în materie de divorţ şi în materie de răspundere părintească. Totodată, s-a stabilit că domeniul de aplicare al noului regulament reglementează materiile civile, oricare ar fi natura instanţei. Astfel, în Preambulul regumalemtului se prtecizează expres:
“ pct. (8) În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale şi nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorţ, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.
pct. (9) În ceea ce priveşte bunurile copilului, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai măsurilor de protecţie a copilului, anume: (i) desemnării şi atribuţiilor unei persoane sau ale unui organism însărcinat să administreze bunurile copilului, să îl reprezinte şi să îl asiste şi (ii) măsurilor privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului. În acest context şi cu titlu de exemplu, prezentul regulament ar trebui să se aplice cazurilor în care părinţii sunt în litigiu în legătură cu administrarea bunurilor copilului. Măsurile privind bunurile copilului care nu privesc protecţia copilului ar trebui să fie reglementate în continuare de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială .
pct. (10) Prezentul regulament nu se aplică acelor materii care privesc securitatea socială, măsurilor de drept public cu caracter general în materie de educaţie şi de sănătate, nici hotărârilor privind dreptul de azil şi imigrarea. În plus, prezentul regulament nu se aplică nici stabilirii filiaţiei, care este o problemă separată de atribuirea răspunderii părinteşti, şi nici altor probleme legate de starea persoanelor. Acesta nu se aplică nici măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârşite de către copii.
pct. (11) Obligaţiile de întreţinere se exclud din domeniul de aplicare a prezentului regulament, deoarece sunt deja reglementate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001. În general, instanţele competente în temeiul prezentului regulament vor avea competenţa de a hotărî în materie de obligaţii de întreţinere prin aplicarea articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. (…)“
În ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se stipulează că ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse la minimul necesar. Tot astfel, actele autentice şi acordurile între părţi care sunt executorii într-un stat membru ar trebui asimilate „hotărârilor judecătoreşti” în scopul aplicării normelor de recunoaştere şi de executare.
În concluziile sale, la punctul 34, Consiliul European de la Tampere a estimat în că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile care ţin de dreptul familiei ar trebui „recunoscute automat în întreaga Uniune fără procedură intermediară sau motive de refuz al executării”, astfel încât hotărârile privind dreptul de vizită şi cele privind înapoierea copilului, care au fost certificate în statul membru de origine în conformitate cu dispoziţiile din noul regulament, ar trebui să fie recunoscute şi să fie executorii în toate celelalte state membre, fără a mai fi necesară vreo altă procedură. Procedura de executare a acestor hotărâri judecătoreşti rămâne cea reglementată de dreptul intern al fiecărui stat membru.
Preambulul regulamentului face trimitere şi la Reţeaua Judiciară Europeană în materie civilă şi comercială creată prin Decizia 2001/470/CE a Consiliului din 28 mai 2001 de creare a unei Reţele Judiciare Europene în materie civilă şi comercială .
Prin Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 s-au fixat reguli de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii .
Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European si al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate a recunoscut pentru prima dată, eficacitatea imediată a hotărârilor executorii în interiorul teritoriului Comunităţii Europene (cu excepţia Danemarcii), a titlurilor executorii relative la “creanţele necontestate”, de care ne-am ocupat pe larg la secţiunea privind titlul executoriu european.
Ulterior, s-au emis Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată.precum şi Regulamentul (CE) nr. 861 din 11 iulie 2007 privind cererile cu valoare redusă în materie civilă şi comercială
Anterior acestor regulamente, la data de 20 decembrie 2002, Comisia a adoptat o Carte Verde cu privire la o procedură europeană de somaţie de plată şi privind măsuri de simplificare şi accelerare a litigiilor cu privire la cererile cu valoare redusă, avându-se în vedere faptul că, recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există nici un litigiu în desfăşurare are o importanţă primordială pentru operatorii economici din Uniunea Europeană, întrucât întârzierile la plată constituie una din principalele cauze de insolvenţă, care ameninţă continuitatea activităţii întreprinderilor, în special a întreprinderilor mici şi mijlocii, provoacând şi pierderea a numeroase locuri de muncă.
Este adevărat că toate statele membre încearcă să abordeze problema procedurilor colective de recuperare de creanţe necontestate, prin intermediul unei proceduri simplificate de somaţie de plată, dar s-a observat că atât conţinutul legislaţiei naţionale cât şi eficacitatea procedurilor interne variază considerabil, de la un stat la altul.
De asemenea, procedurile existente în prezent sunt adesea fie inadmisibile, fie nepractice în litigiile transfrontaliere. Barierele în calea accesului la o justiţie eficientă care rezultă din această situaţie în litigiile transfrontaliere, precum şi denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne din cauza dezechilibrelor în funcţionarea instrumentelor procedurale puse la dispoziţia creditorilor în diferite state membre, fac necesară o legislaţiie comunitară care să garanteze condiţii identice creditorilor şi debitorilor pe tot cuprinsul Uniunii Europene.
Scopul emiterii acestor regulamente este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată (România avea o astfel de procedură privind somaţia de plată – O.G.nr.5/2001 –n.n.), de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor member, prin stabilirea unor standarde minime prin respectarea cărora nu mai este necesară nicio procedură intermediară în statul membru de executare înaintea recunoaşterii şi executării, respectiv de a dota toate statele membre cu o procedură mai simplă şi (de dorit) mai rapidă pentru soluţionarea litigiilor privind cererile cu valoare redusă (de maxim 2000 de Euro – n.n.).
Într-adevăr, înainte de intervenţia legiuitorului comunitar, doar legislaţia naţională a anumitor sisteme juridice europene (printre care nu figurează România –n.n.) prevedea proceduri ad hoc şi rapide pentru litigiile privind cererile cu valoare redusă.
Existenţa, în interiorul spaţiului judiciar comun, a unor instrumente judiciare la dispoziţia creditorilor cu grade de eficienţă substanţial diferite a fost considerată de legiuitorul comunitar drept o cauză de dezechilibru capabilă să determine o distorsiune ”a concurenţei în piaţa internă” . De aici necesitatea unei intervenţii comunitare. Astfel, Regulamentul CE nr. 861/2007 a devenit aplicabil începând cu data de 1 ianuarie 2009 la litigiile care îndeplinesc, cumulat, cele trei condiţii indicate mai jos:
A) Trebuie să fie vorba de litigii existente în ”materie civilă şi comercială”, potrivit noţiunii delimitate de activitatea interpretativă a Curţii de justiţie referitor la Convenţia de la Bruxelles şi la Regulamentul CE nr. 44/2001, cu excepţia conformării la prevederea de la art. 2, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007, potrivit căreia sunt în orice caz excluse din cadrul de aplicare a procedurii europene în comentariu, litigiile privind:
1) starea sau capacitatea juridică a persoanelor fizice;
2) regimul patrimonial al soţilor, testamentele şi succesiunile şi obligaţiile de întreţinere;
3) falimentele, procedurile referitoare la lichidarea de societăţi sau alte persoane juridice insolvabile, acordurile judiciare, concordatele şi procedurile înrudite cu acestea;
4) asigurări sociale;
5) arbitrajul.
Până la acest punct există o coincidenţă cu materiile excluse din cadrul de operativitate al reg. CE nr. 44/2001. Totuşi, prevederea de la art. 2, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007 merge mai departe, excluzând din cadrul de aplicare a procedurii pentru litigiile privind cererile cu valoare redusă, tipologii de litigiu care sunt, în schimb, cuprinse în ”materia civilă şi comercială”, în caz de aplicare a Regulamentului CE nr. 44/2001.Este vorba despre:
6) dreptul muncii;
7) închirierea de imobile (inclusiv locaţiunea), cu excluderea litigiilor încadrate în această materie dar având ca obiect exclusiv constatarea şi obligarea la plata unor sume de bani care au ”titlu” în acest raport juridic;
8) drepturi de despăgubire derivând din violarea vieţii private şi a drepturilor personalităţii, inclusiv calomnia.
În fine, rămân excluse din cadrul de aplicare a Regulamentului CE nr. 861/2007: materia fiscală, cea vamală şi administrativă precum şi răspunderea statului pentru acte şi omisiuni în exercitarea puterilor publice.
B) Litigiul existent în ”materie civilă şi comercială”, trebuie de asemenea să fie de o valoare nu mai mare de 2000 € (fără dobânzi, taxe şi cheltuieli) la data la care organul jurisdicţional primeşte cererea .
Lecturarea anexei I la Regulamentul CE nr. 861/2007 ne permite să fim şi mai punctuali, permiţându-ne, într-adevăr, să afirmăm că acest regulament se ocupă doar de tutela jurisdicţională a litigiilor a căror valoare nu depăşeşte 2000 € referitoare la ”pretenţiile creditorilor” de plată a unei sume de bani, la predarea [livrarea] unei cantităţi determinate de lucruri [mărfuri] fungibile sau la predarea unui lucru determinat (dar nu poate fi vorba de predarea unui imobil : arg. conf. art. 2, lit. g) Regulamentul CE nr. 861/2007).
C) În fine, trebuie să fie vorba de un litigiu ”transfrontalier”, prin acesta înţelegându-se litigiul în care cel puţin una dintre cele două părţi – ori reclamantul ori pârâtul (sau unul dintre pârâţi ) -, să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află organul judiciar sesizat (art. 3 din Regulamentul CE nr. 861/2007).
În ceea ce priveşte noţiunea de ”domiciliu”, aceasta trebuie stabilită pe baza prevederilor Regulamentul CE nr. 44 din 2001 (arg. conf. art. 3, al. 2 din Regulamentul CE nr. 861/2007).
Tot în vederea simplificării procedurilor judiciare care interesează statele member, s-a emis şi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”).
În fine, de mare actualitate, s-a emis Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoasterea si executarea hotărârilor si cooperarea în materiede obligaţii de întreţinere.
În cadrul Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga, Comunitatea si statele membre ale acesteia au participat la negocieri în urma cărora s-a ajuns, la 23 noiembrie 2007, la adoptarea Convenţiei de la Haga privind obtinerea pensiei de întreţinere în străinătate pentru copii si alţi membri ai familiei (denumită în continuare „Convenţia de la Haga din 2007”) si a Protocolului privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere (denumit în continuare „Protocolul de la Haga din 2007”), lucrările acesteia servind drept sursă de inspiraţie şi Regulamentului (CE) nr. 4/2009.

Lector univ.Dr.Gabriela Răducan
Formator I.N.M.

Nota - acest text poate fi preluat gratuit, cu acordul in scris prin e-mail (gabyr at grlaw.ro), cu mentionarea obligatorie a sursei - www.grlaw.ro si a autorului Dr.Gabriela Raducan.
De asemenea, regasiti acest text la sau in Dreptul executarii silite.Titlul executoriu european, autor Gabriela Raducan, editura Hamangiu
Relativ la alte date despre autor> sau la

Tags: ,
Posted in DREPT | 2 Comments »